E primul cuvânt care-ți vine în minte atunci când ai de-a face cu birocrația, când ceva ți se pare absurd, complicat, angoasant. Într-o țară a relicvelor comuniste, a dosarului cu șină și a formularului electronic completat cu pix albastru, Kafka pare mai actual ca niciodată. Dacă stăm la coadă la un ghișeu și când ne vine rândul suntem trimiși la un alt ghișeu, unde mai așteptăm un ceas doar pentru a fi muștruluiți și întorși la primul, spunem că am trăit o experiență kafkiană. Când ne rătăcim pe coridoarele labirintice ale instituțiilor statului sau ne lovim de o prevedere legală de neînțeles, o decizie intransigentă și nejustificată luată de un for mai înalt, ale cărui alcătuire și mod de funcționare nu le putem cunoaște, ne gândim la Kafka. Însă kafkian înseamnă mai mult decât atât.
Nu tratează doar absurdul birocratic cu care îl asociem cel mai des, nu se rezumă la ermetismul instituțional, la chichițele funcționărești, la abuzul autorităților, ci înglobează o multitudine de aspecte, emoții și patologii, se întinde peste politic, social și psihologic. E mediul bizar în care ești aruncat și prin care bâjbâi, descoperind tot mai tulburat că toate modurile tale de a fi și de a te comporta, toate planurile și ideile tale sunt greșite și, orice ai face, nu găsești calea corectă de a acționa în fața unei forțe străine de tot ce ai cunoscut vreodată. Iar relația cu această forță influențează decisiv relația cu ceilalți indivizi, cu aproapele acum înstrăinat.
În Procesul și în Castelul, unul mai celebru decât celălalt, protagonistul se trezește acuzat de o crimă nenumită, respectiv ajunge într-un sat unde încearcă să ia legătura cu autoritățile care-l guvernează, găsindu-le îndepărtate și inaccesibile. Exemplele cele mai facile. Însă n-ar trebui să ne axăm doar pe ce li se întâmplă personajelor, ci și pe cum reacționează acestea confruntate cu situațiile în care sunt puse. Să nu uităm că primul gând al lui Gregor Samsa când se trezește gândac este să nu întârzie la serviciu.
Un amestec de revoltă și obediență, de angoasă și reziliență, de deznădejde și speranță. Aceasta din urmă, fie și redusă la infinitezimal, rămâne destul de puternică pentru a împinge victima, un biet Sisif, să mai facă încă un pas, încă o încercare de a afla ceea ce nu poate fi aflat, în ciuda neputinței vădite în fața unor forțe superioare, opresive și de natură incertă. Avem de-a face cu pornirea firească de a da sens, de a persevera, de a încerca să rezolvi o aporie și astfel să-ți recâștigi libertatea. Ni se înfățișează individul singur și neputincios contra puterii arbitrare, ale cărei paradigme și mecanisme nu le poate înțelege, micimea în umbra imensei și cripticei mașinării sistemice, de neînvins și de neoprit, care nu este neapărat malevolentă, ci mai adesea nepăsătoare și al cărei scop suprem este autoperpetuarea. Așa cum războiul lui Orwell nu trebuie câștigat, ci trebuie să continue, la fel trebuie să dăinuie sistemul lui Kafka, fără a împlini o altă funcție în folosul individului. Este tirania fără tiran observată de Hannah Arendt.
Suntem martorii unei lumi în care totul este nenecesar de complicat, ilogic, frustrant, dezorientant, înnebunitor și nicio explicație nu este dată vreodată. Ne gândim la orice instituție coercitivă și la orice regim totalitar, dar am putea la fel de bine să ne gândim la existență în sine, în deplinătatea și implacabilitatea sa, cu toate miriadele de întrebări la care nu primim niciodată răspuns. Sunt straturi care se tot așază unele peste altele, impenetrabile, conducând inevitabil la o stranietate a lumii exterioare care afectează sinele care, la rândul său, distorsionează realitatea, la raționamente circulare, la suprarealism și tragicomedie. Anxietate, alienare, paranoia, dezumanizare. Pentru protagonistul kafkian lucrurile încep rău și continuă tot mai rău, după cum afirma Vonnegut.
Merită să punem lucrurile în context și să ne gândim la realitățile vremii – statutul evreilor într-un stat german, Marele Război, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și formarea Cehoslovaciei, zorii erei moderne, cu toate schimbările, complexitățile și clivajele implicite. Apoi, inspirația din realitatea imediată, intimă, căci Kafka a dus o viață, ei bine, kafkiană. Un copil firav și bolnăvicios, aflat într-o relație disfuncțională cu tatăl său autoritar și înclinat spre abuz emoțional, un elev nefericit la o școală elitistă și restrictivă, prins între Vechiul Testament și doctrinele occidentale, un scriitor aspirant nevoit să se irosească într-o slujbă de funcționar, istovitoare și lipsită de satisfacții, îngropat în mormane de dosare, un artist condamnat la o viață de robot (ca să amintim termenul născocit de un alt ceh, Čapek), un anorexic care la o înălțime de 1,80 m cântărea puțin peste cincizeci de kilograme, un tânăr neîmplinit amoros scindat între dorința/nevoia de a atrage și cea de a respinge (înclinația vădită spre masochism din însemnările personale), cu relații sentimentale eșuate, cu logodne rupte, și nopți petrecute prin bordeluri, un bolnav de tuberculoză știindu-și, cu groază și ușurare, sfârșitul aproape.
Merită să punem lucrurile în context, căci orice creator este un produs al mediului și toate câte absoarbe transformă, conștient sau nu, în artă, dar demersul nu este esențial înțelegerii operei lui Kafka, întrucât ceea ce acesta a creat cu mai bine de un secol în urmă este universal. Sufocarea, oboseala, dorința de evadare, povara zdrobitoare a neîmplinirii, lipsa de sens, angoasa existențială, senzația că o catastrofă iminentă ne paște în permanență, conflictul interior, lupta sortită eșecului sunt stări de care omenirea nu s-a putut dezrobi.
Impactul întârziat al scrierilor sale, deși nu întru totul înțelese, a fost atât de mare, încât orice similar a venit după, cu sau fără legătură cu Kafka, este numit kafkian. Ba chiar ce a fost înainte, căci se spune despre un presocratic precum Zenon din Eleea, care s-a preocupat de paradoxuri în secolul al V-lea î. Hr., că vădea un kafkianism avant la lettre. Suntem nevoiți să-i dăm dreptate lui Borges când afirma că un autor mare își creează precursorii. Cheia de lectură se schimbă atunci când o operă este alăturată alteia. Și vorbim aici despre o operă atât de puternică, încât pare să fi monopolizat absurdul. În afară de amintitul Orwell, ne-am căzni să mai găsim câteva nume de scriitori care au dat un adjectiv. Și încă unul suprauzitat.
În Franz Kafka: Representative Man, Frederick R. Karl stipula că acesta este adjectivul reprezentativ pentru vremurile noastre, cuvântul care ne definește, căci ilustrează ce suntem și la ce să ne așteptăm, prin contrast cu personajele care nu știu niciodată ce sau de ce. În era tehnologiei și a dezinformării – să ne gândim la A. I. și la deepfakes –, limitele noastre ne sunt mai evidente ca oricând. Cu oricâte dovezi livrești am veni, fiecare își plăsmuiește propria versiune a ce înseamnă, de fapt, kafkian, și nimeni nu va putea cu adevărat să-l contrazică.
Cu trei luni înaintea morții sale, pornind din Berlin spre sanatoriul din Kierling, lângă Viena, Kafka s-a oprit în Praga pentru a-i da lui Max Brod manuscrisele romanelor Procesul, Castelul și America, cerându-i imperios acestuia să le ardă. Iată din nou speranța, fie și redusă la infinitezimal, nădejdea că prietenul său nu-l va asculta și că acestea se vor împlini cumva. Altfel, de ce nu le-ar fi ars el însuși?
Kafka nu a înfățișat lumea așa cum arăta concret aceasta, ci cum o percepea el – caracterul transfigurator al artei. Muzeul din Praga închinat lui reconstruiește această lume interioară, adresându-se tuturor simțurilor și oferind o descindere în abisul tenebros al unei minți stinse fără a-și bănui geniul. În What Is It Like to Be a Bat?, Thomas Nagel argumenta că nu vom putea ști niciodată cum e să fii un liliac. Putem să ne imaginăm doar cum ar fi pentru noi dacă, peste noapte, ne-am transforma într-unul, însă nu și cum e viața pentru un cheiropter care n-a cunoscut o altă formă de existență. Ne închipuim cum ne-am simți noi fiind Kafka, îl putem citi integral și putem vizita muzeul praghez, dar nu vom afla nicicând cum se simțea Kafka fiind Kafka.
Imagine reprezentativă: The Trial (r. Orson Welles, 1962)
