Întâlnirea cu nordul profund este întotdeauna o mare bucurie, dar și o provocare de a descoperi raportări diferite la temele universale. Pe Kathrine Nedrejord am cunoscut-o la Iași, în cadrul FILIT, însă timpul scurt nu ne-a permis atunci un dialog. Poate că a fost mai bine așa, pentru că am citit mai atent romanul (nu doar pentru copii) Lapon afurisit, scris de autoarea și dramaturga sami. O carte dură, care ne arată o altă față a Norvegiei, nu atât de idealizată, precum tindem să o vedem unii dintre noi în prezent. Kathrine Nedrejord ne-a oferit răspunsuri sincere despre bariere de comunicare mai vechi sau mai noi între sami și norvegieni, bullying, real versus fantastic în literatură și chiar clișeele despre Scandinavia care o determină să dea ochii peste cap. Sperăm să-ți placă discutia noastră și să citești apoi Lapon afurisit.
În teoria scrierii creative pentru copii, se vehiculează ideea că, într-un discurs literar intens emoțional, vin în contrapondere zone de umor sau serenitate. Paradoxal, romanul Lapon afurisit funcționează impecabil, deși ai senzația că de la o pagină la alta ești prins într-un carusel al tragicului, iar situațiile sumbre evoluează în ritmul unui bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale cu viteză. Deși finalul aduce o notă optimistă, Sammol pare blocat într-un limb identitar. Se aplică această observație doar pentru romanul Lapon afurisit sau este un mecanism recognoscibil în proza pe care o scrii? Care este tehnica ta secretă și cum te poziționezi în raport cu regulile în scris?
În mod ironic, mi-am dorit să scriu această poveste, parțial inspirându-mă din fapte reale, tocmai pentru că mi-a oferit speranță. Ideea că un tânăr băiat ar putea rezista unor circumstanțe vitrege, fiind totuși capabil să arate spirit de rebeliune, a rezonat din plin cu mine. Deși scrierea poveștii poate fi destul de sumbră pe alocuri, mai ales secvențele descriptive referitoare la bullying și la ura îndreptată către cultura sami, cred că modul prin care Sammol continuă să caute o cale de evadare, transformă întreaga narațiune într-una mai luminoasă decât ar fi putut fi.
În Lapon afurisit, romanul tradus în limba română, protagonistul experimentează diferite ipostaze ale tăcerii, de la cea impusă de contextul cultural și social (necunoașterea limbii norvegiene sau strictețea discriminatorie a învățătoarei) până la cea impusă de sine. Cât este această tăcere alegere și cât mecanism de apărare în fața unui mediu vădit ostil? Poate fi tăcerea corelată în vreun fel cu identitatea sami?
Există un proverb norvegian care ar putea fi tradus astfel: „Cei care tac, consimt“. În cultura sami, același proverb are sensul opus: „Cei care tac, nu consimt“. Cred că această diferență spune multe despre contrastul dintre cele două culturi. Tăcerea sami poate fi percepută ca o formă de acord față de deciziile politicii norvegiene care ne afectează direct. Deși, în realitate, ea transmitea exact contrariul. De asemenea, cred că tăcerea este primul răspuns natural într-o situație pe care nu o înțelegi. Presupun că îți oferă un răgaz în care să poți gândi. Așadar, tăcerea are importanța ei, dar în același timp, nu cred că am fi capabili să ne îmbunătățim condiția fără să ne găsim propria voce. Discriminarea ne-a forțat să verbalizăm nedreptatea. Acțiunile lui Sammol sunt cele care îl scot din tăcere.
Să ne imaginăm un lucru. Cum ai scrie despre bullyingul din școli în societatea actuală, având în vedere atât sistemul educațional norvegian, cât și pe cel francez? Poți alege în egală măsură o perspectivă nonficțională, cât și una ficțională.
De fapt, bullyingul este un subiect extrem de discutat în Franța. Au existat aici câteva ciocniri cutremurătoare între profesori și elevi, care ar face-o pe domnișoara Steen (personaj din romanul Lapon afurisit, n. red.) să pară aproape drăguță. Deoarece partenerul meu este profesor, am ocazia să observ cum s-a schimbat dinamica din școli. Mult prea des părinții amenință școala și cadrele didactice, așa că este posibil să mă orientez și spre acest subiect. Aș putea scrie despre modul în care perspectiva socială asupra profesorilor s-a schimbat, despre cum din ce în ce mai mulți oameni se așteaptă ca profesorii să le stea la dispoziție. Poate aș scrie o poveste în care un profesor ajunge victima bullyingului din partea unui cuplu de părinți, care uită că într-o clasă sunt peste douăzeci de elevi, nu doar copilul lor. Cred că ar fi un subiect de interes și ar spune multe despre cum s-a schimbat sistemul educațional atât în Norvegia, cât și în Franța.
Care sunt punțile pe care le-ai construit între Sami Bastard! („Lappjævel!“), tradus în română ca Lapon afurisit și The Sami Problem („Sameproblemet“)? Și care sunt ecourile venite de la nivelul de bază, din comunități?
În The Sami Problem („Sameproblemet”), protagonista face parte din aceeași generație cu Sammol. Personajul este inspirat de bunica mea, iar în roman, există câteva scene care înfățișează unul dintre acele internate îngrozitoare. Am folosit o serie de cunoștințe despre bunica mea și despre experiențele bunicului meu pentru a reda trauma transgenerațională. Pentru ei, sistemul educațional a însemnat prima conștientizare a faptului că erau discriminați. Trăind în comunități sami, nu erau pe deplin conștienți de acest lucru, până când au început clasa întâi și au realizat cât de puține știau despre statul în care trăiau. Romanul The Sami Problem este încercarea mea de a arăta cum politicile norvegiene, precum și cele suedeze sau finlandeze, au afectat populația sami pentru generații întregi. Deși în zilele noastre poți studia la școală în limba sami, există un deficit de profesori vorbitori ai acestei limbi, ca o consecință a politicilor anterioare. Anul trecut, Parlamentul Norvegiei și-a prezentat scuze în mod oficial pentru acțiunile întreprinse împotriva minorităților. În acest sens, cred că se poate spune despre ambele romane, scrise înaintea acestui gest public, că au căutat să aducă recunoașterea unei nedreptăți istorice.
În general, literatura ta pentru publicul tânăr abordează teme realiste sau se poate remarca și un viraj fin spre registrul fantastic? Care este motivația din spatele acestei alegeri? De ce tip de literatură crezi că au nevoie tinerii să consume în societatea actuală?
Consider că realitatea poate fi mult mai dramatică sau de necrezut decât orice aș putea inventa, așa că înclin spre intrigi care se inspiră din fapte reale. Dar întotdeauna inventez ceva, combin povești diferite, creez noi cronologii. Când scriu pentru publicul tânăr, cred că scriu în egală măsură pentru copilul sau adolescenta care am fost. La rândul meu am fost un cititor avid, iar cărțile care m-au marcat puternic, au fost cele mai întunecate. Fie că se bazau pe realitate sau erau doar fantezie. Viața pe care tinerii cititori o întâlnesc în afara copertelor nu este cenzurată. Mulți dintre ei vor trece prin experiențe dificile sau vor avea prieteni ori apropiați care o fac. Cred că literatura le poate oferi un spațiu pentru reflecție, le poate cultiva empatia sau chiar le oferă un limbaj ca să înțeleagă și să exprime părțile cele mai grele ale vieții.
În multe dintre romanele tale, trauma nu aparține doar protagonistului, ci pare să fie moștenită, transmisă subtil prin tăcere, rușine sau absență. Cât de conștientă e această construcție narativă legată de trauma transgenerațională? Consideri că literatura poate deveni un spațiu sigur în care se poate vindeca, în mod simbolic, memoria colectivă a unei comunități precum sami?
Personal, nu pot să nu mă gândesc la strămoșii mei. Istoria m-a fascinat dintotdeauna și este prezentă în viața mea în fiecare zi. Compar, reflectez, chestionez cine aș fi putut fi dacă m-aș fi născut cu sute de ani în urmă și nu spre sfârșitul anilor ’80. M-am simțit dintotdeauna foarte apropiată de destine care nu-mi aparțin, iar acest interes mi-a format literatura. Cred că ea este un mijloc prin care putem găsi un limbaj să descriem cele mai dificile evenimente din istorie sau dintr-o viață individuală. Astăzi se vorbește destul de mult despre reconciliere și cred că literatura oferă cea mai bună calea prin care o putem atinge. Dar, în același timp, literatura nu poate duce această sarcină până la capăt pe cont propriu.
Ce întrebare ți-ai fi dorit să-ți pună vreodată un cititor și nu a făcut-o încă?
De-a lungul timpului, am primit atât de multe întrebări bune, încât cred că am reușit să transmit ceea ce mi-am dorit prin răspunsurile mele. Desigur, încă am întrebări importante care mă frământă, dar acelea necesită 400 de pagini pentru a primi un răspuns. Tocmai de aceea scriu: ca să pot răspunde la întrebări mari, uneori aproape imposibil de formulat.
Cum depășești un blocaj creativ?
Mă întorc mereu la literatura care mă inspiră cel mai mult. Adesea citesc poezie sau fragmente din piesele lui Beckett, ca să-mi reamintesc de ce iubesc cu adevărat literatura și de ce îmi aduce bucurie.
Dacă un coleg de breaslă mai tânăr și încă novice în ale scrisului ți-ar solicita un sfat în privința cursurilor de scriere creativă, ce i-ai răspunde? Există această etapă în biografia ta de scriitoare?
N-am participat niciodată la un curs de scriere creativă. Am studiat literatura și teatrul și am continuat să citesc și să analizez texte ca parte integrantă a procesului de dezvoltare ca scriitoare. Totodată, am o grămadă de colegi care au avut experiențe satisfăcătoare cu programele de scriere. Presupun că totul ține de ceea ce te inspiră. Sunt multe modalități prin care poți deveni un autor bun, dar cred că toate implică multă lectură. Să citești înseamnă să înveți să scrii.
Poți împărtăși câteva particularități ale literaturii tale, influențate în mod direct de apartenența la comunitatea sami?
Fascinația pentru istoria orală. În nordul Norvegiei, poveștile fac parte din ritualul socializării, iar eu am iubit dintotdeauna să ascult povești bune, unele dintre ele regăsindu-se în literatura mea. De asemenea, admirația pentru predecesori este adânc înrădăcinată în cultura sami. Chiar și descoperirea literaturii în sine este strâns legată de felul în care am crescut în această comunitate. Mama și bunica mea, amândouă cititoare avide, m-au introdus în universul cărților. Fiind foarte pasionată de literatură, mama mea chiar a înființat cea mai nordică librărie din lume. Așadar, literatura și moștenirea sami se întrețes.
Cum a decurs colaborarea cu echipa de traducători români ai romanului Lapon afurisit? Ce provocări au apărut în lucrul cu un grup format din peste zece persoane?
De fapt, ei au făcut toată munca. Eu doar m-am bucurat de produsul final. Însă, am discutat cu ei după aceea, și am înțeles că a fost o reală provocare să armonizeze mai multe voci diferite într-un tot unitar. Din câte am auzit, și-au îndeplinit obiectivul cu succes.
Cum putem învăța mai multe despre cultura sami și modul lor de viață, fără riscul de a transforma această experiență într-una turistică și instagramabilă?
Arta este un bun mod de a începe. Artiste precum Maret Anna Sara și Britta Marakatt Labba reprezintă direcții diferite ale artei sami moderne, îmbinând viziunea specifică lumii noastre cu diverse materiale. Există și filme remarcabile precum Sami Blood and La elva leva. Recomand poezia lui Nils-Aslak Valkeapää sau muzica unor artiști ca Mari Boine, Kajsa Balto sau Sofia Jannok, doar ca să menționez câteva nume.
Care este cel mai enervant clișeu despre Scandinavia și, în mod special, despre Norvegia, fie din prezent, fie din perioada în care erai copil?
Haha, cred că îmi dau cel mai tare ochii peste cap atunci când aud vorbindu-se despre urși polari sau Moș Crăciun, deși pe teritoriul continental al Scandinaviei nu avem așa ceva. Ei sunt folosiți doar ca să atragă turiști. Peisajul este suficient de exotic în sine, nu avem nevoie să inventăm nimic ca să-l facem și mai atractiv.
Vorbind despre copilărie, există pentru tine un miros sau un sunet cu aceeași forță evocatoare ca madlena lui Proust, ceva care te-ar putea transporta instantaneu în acel timp? Cum ai descrie acea senzație într-o singură propoziție?
Da. Mirosul înțepător al pământului din Finnmark, emanat de plantele din care cresc fructele de pădure arctice. Am încercat să-l descriu în mai multe dintre cărțile mele. De fiecare dată când îl simt, mă întreb: „Cum de am plecat vreodată din locul ăsta atât de frumos?“
Cum a fost pentru tine experiența FILIT? Care au fost micile comori ascunse pe care le-ai descoperit în Iași?
A fost excelent. Am fost surprinsă de cât de mulți tineri au participat la evenimente și cât de receptivi au fost. Pentru mine, a fost o introducere minunată pentru descoperi o parte a României. Am fost la Iași împreună cu fiul și partenerul meu, iar tuturor ne-a plăcut ritmul liniștit al orașului și, mai ales, un preparat românesc pe bază de vinete, pe care l-am mâncat în fiecare dimineață la micul dejun. Le-am povestit mult prietenilor și familiei despre acel tip de mâncare. Sper ca într-o zi să fac rost de rețetă.
Și ultima întrebare. Te rog să numești câte un album muzical, un film și o carte pe care ți-ai fi dorit să le compui, să le regizezi sau să le scrii: din orice epocă, în orice limbă, obscur sau mainstream. Poți alege câte unul din fiecare categorie.
Album: Idjagiedas – In the Hand of the Night de Mari Boine.
Film (deși,mai degrabă aș regiza o piesă de teatru): Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett.
Carte: Castelul de Franz Kafka.
Imagine: Fartein Rudjord
