Bună, Kato. Cineva mi-a zis că poemele tale au atmosfera Urletului de Allen Ginsberg. Te regăsești în această afirmație?
În primul rând, aș vrea să mulțumesc pentru interviu, pentru prietenie și pentru interesul acordat poeziei mele. În ceea ce privește afirmația, sigur că este un compliment enorm, dar aș vrea să fac o paranteză. Trăim într-o lume în care trebuie să ne salvăm și pe noi înșine, dar și să ne păstrăm intacte vocile. Trăim într-o lume a războaielor, a înfrângerilor, a cruzimii și a morții oamenilor, în care coexistăm cu nenumărate alte voci. Unele dintre acestea transformă aceste enormități în realitate, iar altele aleg să vorbească împotriva lor – și acesta devine scopul vieții lor.
Ai putea spune că lumea a fost dintotdeauna așa, și aș fi de acord. Totuși, în era noastră digitală, totul este sub degetele noastre. Ce se întâmplă acum în Georgia este mult mai accesibil pentru ceilalți decât ar fi fost, să zicem, cu un secol în urmă. Acum, lumea poate urmări „Înălțimea sa, Georgia“ în direct, poate vedea cum oamenii de acolo se luptă cu statul însuși, cum sunt bătuți și arestați. E adevărat că metodele de propagandă și dezinformare s-au diversificat, dar și oamenii inteligenți au alte alternative acum. Iată cum diferă prezentul de trecut.
În această epocă foarte interesantă și dificilă, mi-aș dori pur și simplu să fiu o persoană care vorbește împotriva violenței, care luptă pentru justiție socială, protecția naturii, frăția dintre oameni, dar care expune și o societate cu valori false. Este acest lucru un urlet? Fără îndoială că este. Uneori, destinată să fie înfrântă; alteori, auzită de mulți. Este exasperare? Și asta. Este durere? Firește. Sau idealism? Da, sunt o idealistă incorigibilă.
Ginsberg se întreabă, într-una dintre poeziile sale: „America, oare când vei fi angelică?“ (America, traducere de Leon Levițchi și Tudor Dobrin – n. red.). Azi aș vrea să întreb lumea: „Oameni, când veți ucide Dumnezeul din voi pentru a vă putea renaște?“
Când am citit poeziile tale, am simțit că te preocupă teme precum corpul feminin, sentimentele feminine, dar și problemele sociale. Poezia ta este foarte angajată. Ce părere ai?
Era o zi ploioasă de primăvară. Ador să cutreier orașul fără un scop anume și să mă gândesc. În ziua aceea am ieșit de acasă fără un țel și am fost martoră la o scenă violentă. Un bărbat urla la o femeie și o lovea repetat. Probabil că am mai văzut asemenea scene, și cu siguranță nu mă consider o eroină, dar, bată-l Dumnezeu, o astfel de scenă nu se potrivește cu o zi minunată de primăvară – iar asta m-a activat.
Pe atunci eram o fată zveltă, acum am mai luat câteva kilograme. Am alergat spre acel bărbat și l-am cuprins cu brațele. Cred că a crezut că urmează să-l sărut. Imaginează-ți cum stătea acolo înmărmurit, holbându-se la mine. L-am privit în ochi fără să mă mișc. L-am privit cu dezgust, smerenie, cu o privire plină de durere, și i-am zis: „Tu nu ești un leu, ești o pisică ce vrea lapte.“
N-am spus altceva. L-am lăsat și am plecat. Nu știu dacă acel incident l-a afectat, dar știu că i-am creat o mare confuzie în viața lui canonică și respectuoasă față de legi. Oamenii confuzi tind să gândească. Cine știe, poate s-a gândit la ceva. Sau poate nu.
Într-adevăr, mă afectează tot ce se întâmplă în jurul meu. Pentru mine, o țară nu înseamnă doar bulevarde luminoase, nici doar dansul și cântecele gruzine sau mâncărurile fabuloase. O țară înseamnă și copiii care caută prin gunoaie, persoanele în vârstă care cerșesc, femeile care au fost umilite. O țară începe cu greșelile noastre și se termină atunci când nu le mai observăm. De aceea spun deseori că sunt un poet al oamenilor căzuți. Un poet al coșurilor de gunoi.
„Cântec de leagăn este ceva ce adoarme lumea, chiar și pe bărbați, dar cartea lui Kato ne trezește, alungă somnul din ochii bărbaților, mai ales al celor care se respectă, în special al poeților“, a scris Paata Natsvlishvili despre volumul tău Cântec de leagăn pentru bărbați. Cum te simți când citești astfel de lucruri despre cărțile tale?
Nu-mi place să vorbesc despre cărțile mele. Să le pun pe un raft și să le uit mi se potrivește mult mai bine. Dar volumul Cântec de leagăn pentru bărbați îl iubesc într-un fel. Cred că mesajul compact pe care l-am transmis în el nu s-a exprimat rău deloc. În general, nu sunt foarte atentă la cronicile scrise despre cărțile mele. Niciodată nu știu ce să spun. Este mai mult treaba criticilor și a cercetătorilor.
Critici, premii, discuții, analize, poziții reticente și laude exagerate – toate acestea au existat. Desigur, e plăcut să citesc articole despre mine, premiile sunt bune, iar aprecierile, la fel. Dar uneori mi-aș dori ca oamenii să poată citi ce stă între versuri. Dacă până la sfârșitul vieții voi reuși să acumulez câțiva astfel de cititori, mă voi declara învingătoare.
Ești acum la o rezidență în București, la New European College. Ce crezi despre acest oraș? Sau despre România, în general? Aud că ai fost și la Iași.
București. Aș putea vorbi ore întregi despre acest oraș care m-a primit, mă îngrijește și mi-a oferit ocazia de a mă concentra pe literatură într-o perioadă dificilă pentru țara mea.
Datorită NEC, în timpul acestei rezidențe, volumul meu pentru copii, Cu drag, Elli, a fost tradus în ucraineană. Le sunt profund recunoscătoare minunatelor Katerina și Mihaela, precum și tuturor celor care m-au sprijinit din suflet, de nenumărate ori.
Îi mulțumesc scriitoarei Liliana Corobca, care mi-a devenit un sprijin de neprețuit.
În spatele tuturor acestor reușite stă România remarcabilă, pe care o știam doar din poveștile românești. Acum cunosc Brașovul și Peleșul, castelele de la Bran și Peleș, Iașiul, capitala culturală, și această țară miraculoasă, care reprezintă o sursă inepuizabilă de mit și realitate. România și-a creat o identitate unică, uluitoare, saturată de poezie.
Din păcate, în pofida lui Antim Ivireanul, care a contribuit enorm la spiritualitatea și educația ambelor noastre țări, și în pofida faptului că minunatul Iași a devenit ultimul refugiu al marelui poet georgian Bessarion Gabashvili (poet și diplomat care a trăit între 1750 și 1791; a murit la Iași – n. red.), Georgia și România încă nu au relații culturale strânse sau un schimb cultural semnificativ.
Noi nu-i cunoaștem pe autorii români, iar românii nu-i cunosc pe ai noștri. În timpul acestei rezidențe, mi-au venit câteva idei, iar eu cred că le vom implementa. Acolo unde există poezie, există și viață, iar unde este viață, ideile se nasc de la sine.
Ce este Bucureștiul pentru mine? Este un loc în care pot să-mi plec capul și să-mi permit să plâng. Nu este ușor să faci asta într-o țară străină. Oamenii care m-au făcut să mă simt „acasă“ mi-au oferit permisiunea să fac acest lucru. Aceasta este, pentru mine, România – oamenii pe care îi am aici.
Ce înseamnă poezia pentru tine?
Am multe vieți. Am avut dureri și pierderi mai multe decât mi-aș fi imaginat. Am putea să întoarcem privirea și să vorbim despre bucurii și fericire, dar cred, în continuare, că în clipa în care nu mai poți simți durerea, ai murit ca om.
Imaginează-ți noaptea. Este o liniște completă. O lumină opacă. Cortina se ridică. Fereastra se deschide. Wagner. O compoziție care durează o oră. Începe să plouă, și asta este bine. Lângă birou este un dulap mic. Picioarele mele sunt sprijinite de perete. În ziua precedentă, frazele m-au urmărit într-un staccato. Văd rame. Fotografii. Povești. Sunt mai liniștită decât de obicei.
Câteodată mă ridic din pat și fac turul camerei. Dintr-odată, scriu. Dintr-o respirație. Vine peste mine. Muzica este mai tare. Citesc cu voce tare. Îmi intru în ritm. Este firesc. Nu am planificat nimic din toate acestea. Nu m-am gândit la nimic.
Las poezia pe masă. Nu o mai ating. Mă sperie. O las câteva zile așa. Apoi mă întorc la ea. Uneori mai tai. Alteori adaug la tonalitatea ei. Uneori mai schimb câte un cuvânt. Dar muzica nu se schimbă. Muzica este statică. Ea mă urmărește.
Așa scriu eu. Asta știu. Nu pot să compar acest proces cu nimic altceva. Aceasta este viață și poezie deopotrivă.
