Când l-am întâlnit în aprilie, anul acesta, la barul Juvenilja, din Tirana, Kadare purta deja pe faţă masca Morţii. Părea absent: a fumat câteva ţigări, a băut o cafea şi a tăcut. A tăcut încontinuu. Era deja plecat. Două ore cât am stat împreună mi-a dat impresia că nu ştie nici cu cine se află. El, care mă considera „cel mai fidel şi mai bun traducător“ al lui şi care-mi spusese, cu câţiva ani în urmă, că regretă faptul că limba română nu-i o limbă internaţională, că e vorbită doar de nişte milioane de oameni, acum nici măcar nu mă recunoscuse.
După două ceasuri a fost purtat pe braţe către maşină. Mi-a venit să plâng. Ştiam că editorul lui albanez îl scoate zilnic din casă şi-l expune, ca pe un trofeu proptit în vitrină, la barul Juvenilja, unde îl poate saluta orice client. Mai ştiam că nu mai călătoreşte: în urmă cu doi ani îmi refuzase invitaţia la FILIT, deşi încercasem să-l atrag cu poze şi descrieri din minunatul „Târg al Ieşilor“.
A scris, cândva, că a avut mereu ghinion cu România. Prima lui vizită la Bucureşti a fost în 1973, după publicarea Generalului armatei moarte la Editura Univers, în traducerea lui Foqion Miciacio. Într-o proză apărută după 2005 povesteşte că, aflat în biroul lui Zaharia Stancu, preşedintele scriitorilor în anii aceia, secretara acestuia i-a adus un plic în care se afla onorariul pentru romanul apărut, cum spuneam, la Univers. Kadare a refuzat plicul şi i-a spus secretarei să trimită suma respectivă la Banca Naţională a Albaniei. De ce? E simplu: scriitorii albanezi nu primeau pe vremea aceea drepturi de autor. În Albania comunistă, pentru a fi pe placul partidului unic, scriitorii renunţaseră de bună voie la onorarii. În aceeaşi proză, Kadare descria Bucureştiul ca pe un oraş cenuşiu, cu blocuri urâte şi oameni trişti. Simţul critic al marelui prozator respingea uniformitatea fără contur a oraşului comunist.
La plecarea definitivă a familiei Kadare în Franţa, în toamna lui 1990, am scris în ziarul România liberă un articol în care justificam, cu argumentele celui care cunoştea comunismul albanez din interior, ceea ce ideologii de la Tirana considerau a fi „trădarea“ romancierului. În urma lui, Uniunea Scriitorilor din Albania a organizat o seamă de adunări publice în care a înfierat gestul lui Kadare. Eu ştiam, însă, că exilul francez fusese precedat de un schimb de scrisori cu preşedintele Ramiz Alia, succesorul dictatorului Enver Hogea, în care scriitorul îi cerea acestuia să accepte pluralismul politic şi economia de piaţă. Nimic din acestea nu s-au întâmplat. Abia atunci când grevele studenţeşti şi mitingurile populare au cuprins întreaga ţară, regimul a acceptat schimbările democratice. Dar nimeni nu poate nega faptul că plecarea definitivă a scriitorului, abandonarea unui sistem care l-a schilodit sufleteşte, n-a fost un semnal pe care societatea albaneză să nu-l fi înţeles şi acceptat. Întoarcerea celor doi Kadare, Helena şi Ismail, la Tirana, în urmă cu câţiva ani şi părăsirea definitivă a Parisului a fost un gest pe care mulţi l-au înţeles, dar puţini au vorbit despre el: cei doi soţi voiau să închidă ochii în Albania, acolo unde se simţeau cel mai bine, acasă.
A doua venire a marelui scriitor în România a avut loc în 2003, la Festivalul de literatură de la Neptun, organizat de Uniunea Scriitorilor din România. Poate că n-ar fi venit, căci Fayard tocmai îi publicase cele două romane îngemănate, Fiica lui Agamemnon şi Succesorul, ambele traduse la noi de Polirom, iar scriitorul îi era dator editurii cu participarea la evenimentele de promovare a cărţilor. Dar a venit, decis să calce peste tradiţia proastă a ghinionului românesc. Şi a plecat dezamăgit şi de data aceasta. După ce i s-a promis diploma de onoare e festivalului şi premiul de 10 000 de dolari, Uniunea Scriitorilor din România, condusă pe atunci de Eugen Uricaru, şi-a încălcat promisiunea. Greşeala organizatorilor a fost invitarea simultană la eveniment a câtorva scriitori europeni de valori apropiate: Amos Oz, Antonio L. Antunes şi Ismail Kadare. Premiul cel mare a mers atunci la portughez, ceea ce a grăbit plecarea lui Kadare de la Neptun. Dar marele scriitor nu s-a răzbunat pentru această ofensă. Ba chiar şi-a exprimat regretul că limba română, în care-i tradusesem până atunci în jur de 20 de volume, nu e o limbă internaţională. Urmarea celor petrecute la Neptun a fost imediată. S-a încercat repararea gafei care-l îndepărtase pe Kadare de România: acordarea premiilor Uniunii pe anul 2002 a cuprins şi romanul Generalul armatei moarte, apărut în anul precedent la Polirom. Şi, bineînţeles, premiul pentru traducere, acordat subsemnatului.
De atunci, întâlnirile mele cu Ismail s-au tot repetat. La Tirana sau la Durres, unde scriitorul avea o casă de vacanţă pe malul Adriaticei, întâlnirile noastre au „scanat“ mai mereu scena editorială din România şi Albania, ecoul operei sale în viaţa literară românească, planurile sale de viitor. Am aflat astfel şi am scris în presa din România despre Accidentul şi Piramida, două romane editate de Fayard în perioada pariziană, dar şi multe amănunte din intimitatea gândurilor şi gesturilor lui artistice. Cu anii, am reuşit să pătrund în profunzimea stilului său şi i-am descifrat cu destulă strădanie cele mai ascunse opinii filosofice picurate parcimonios în frazele romanelor mai timpurii sau mai târzii. Am înţeles că operele sale din perioada pariziană sunt complet diferite de cele scrise înaintea lui 1990: temele aduc un evident aer european, cu bătaie lungă, mergând până la originile civilizaţiei, personajele au un aer „franţuzit“, imaginea Parisului apare mai frecvent. Până şi stilul său inconfundabil a împrumutat mult din ceea ce se scrie în ultimele decenii europene. În ultimii ani a încetat să mai scrie romane. După o serie de eseuri ample despre tragedia răzbunărilor în Balcani, drama hamletiană, Dante şi Eschil, autorul atâtor opere ce au dat fiori şi fericire Europei, a amuţit.
Spuneam la începutul acestui text despre masca tragică pe care o avea pe chip în aprilie, la Tirana, şi mi-am amintit despre o altă mască, pusă de scriitor dictatorului Enver Hogea, în „romanul Moscovei“ (Iarna marii singurătăţi, Tirana, 1975). În cartea autobiografică, Povara crucii, pe cale de a fi publicată în această vară la Humanitas, Kadare povesteşte pe larg despre capcana în care a vrut să-l atragă pe tiranul albanez atunci când îl prezentase cu trăsături pozitive, umane în cursul tratativelor cu Hruşciov din 1960, înainte de ruperea relaţiilor cu sovieticii. „Am vrut, mărturiseşte el, să-i ofer dictatorului o mască blândă, normală, umană, pentru a-l obliga mai apoi să intre în ea, să devină un alt om“. Dar Hogea a refuzat oferta scriitorului, rămânând până la moarte cel mai sângeros dictator comunist din Europa secolului 20. Din păcate, scriitorul nu a putut ieşi din masca mortuară în care îl surprinsesem în aprilie 2024, la Tirana.
Imagine: © Gent SHKULLAKU
