În data de 5 iulie am ajuns, pentru prima oară, la Cetate, pitoreasca localitate din Dolj, de la Dunăre, acolo unde urma să aibă loc vernisajul expoziției (pictură, grafică, obiect) lui Mihail Coșulețu, Lisez l’histoire et le tableau, curatoriată de Ruxandra Demetrescu și organizată de Galeria 418 și Fundația Joana Grevers în spațiul neconvențional al unui hambar aparținând conacului Cetate, conacul lui Barbu Drugă.
Despre Barbu Drugă, recunosc, nu știam nimic, așa că pe drum, fiind la volan, am rugat-o pe soția mea să caute pe internet informații despre el. Am descoperit astfel un personaj remarcabil, dar cu un destin tragic. A fost un om foarte bogat al Olteniei, proprietar de case, mori și terenuri. A avut moșia la Cetate, unde a construit un port în care au lucrat peste 300 de oameni și unde au poposit negustori din toată Europa, atrași de grâul și porumbul românesc. Localitatea, în acele vremuri, a înflorit. Dintr-un material de pe site-ul ziarului Adevărul am aflat că, după spusele istoricului Toma Rădulescu, Barbu Dragu „a avut o avere impresionantă“, că „a fost un om extraordinar“ și că „tot timpul îşi ajuta angajaţii cu bani“ (Andreea Mitrache, „Barbu Drugă a fost stăpânul portului din Cetate. A adus României emblema de Grânarul Europei“, adevarul.ro, 3 martie 2015).
Când comuniștii au ajuns la putere, fraudând alegerile, după cum bine știm, lui Barbu Drugă i-a fost confiscată averea. A urmat decăderea. Conform aceluiași Toma Rădulescu, „omul cu o avere impresionantă ajunsese de nerecunoscut. Cei care îl cunoşteau îi dădeau câte o bucată de pâine“.
După ce ne-am cazat, pentru că mai aveam destul timp până la ora vernisajului, am mers să mâncăm la Calafat, unde de asemenea nu mai fuseserăm. Ne-am plimbat pe străzi triste, aproape pustii, descoperind câteva splendide clădiri de altădată, unele adevărate palate, însă prost îngrijite, una dintre ele, replică după Capșa, fiind gata să se prăbușească. Am coborât apoi lângă Dunăre, la o tavernă, și am mâncat păstrăvi gustoși, pe care i-am împărțit cu două pisici adorabile.
Ne-am întors la Cetate și am coborât către port. Pe malul Dunării, agitație. Oamenii se distrau, unii făceau baie, alții aveau grijă de grătarele pe care sfârâiau fripturi și mici, un grup numeros și impetuos dominând categoric atmosfera, boxe mari cățărate pe scaune de plastic urlând manele în timpanele tuturor. Așa se face că unii aleseseră să se îndepărteze cât mai mult de epicentrul „petrecerii“.
Când în sfârșit a sosit ora vernisajului, ne-am dus la conac. Curtea era plină de oameni care beau vin și discutau despre artă (și nu numai). Ce mai, o atmosferă ca într-un film de Woody Allen. Am intrat în imensul hambar. Știam multe dintre lucrările lui Coșulețu, dar să le privim într-un spațiu atât de generos, în lumina blândă care intra prin ferestre, deplasându-ne pe dușumeaua atât de veche, cu scândurile scobite, a fost o experiență cu totul specială.
Arta lui Coșulețu se remarcă prin claritatea exemplară a ideii și o execuție riguroasă, lucrările sale având, de cele mai multe ori, o dimensiune gravă și incisivă, artistul fiind interesat de condiția umană și de evenimentele dramatice ale omenirii. Paradoxal însă, omul nu e atât de prezent în lucrările sale. Existența sa este sugerată de ceea ce este nevoit să suporte, de ceea ce îi strivește identitatea, individualitatea, fie că vorbim despre cetățile imposibile, labirintice, sufocante, fie despre vapoarele, uneori niște ciudate cuirasate, care plutesc pe mări de sânge. E cu atât mai tulburătoare această viziune asupra omului, cu cât acesta nu ne este arătat.
A doua zi dimineața, am coborât iar în port și am luat masa afară, lângă Dunăre, la restaurantul lui Mircea Dinescu, un mic dejun care s-a dovedit a fi uriaș (omletă cu ceapă, salată cu roșii, ardei și brânză, jumări, zacuscă, tobă – sau ceva asemănător – și pâine de casă), apoi ne-am întors la conac. Am văzut pentru a doua oară lucrările din hambar, am cunoscut-o pe doamna Joana Grevers, descendentă a familiei boierului Drugă, gazda expoziției și a multora dintre cei veniți pentru expoziție, și în final l-am rugat pe Mihail Coșulețu să-mi acorde un interviu. Ce a ieșit, puteți citi în continuare.
Mihail Coșulețu: „E ceva despre oameni, dar care nu este pentru oameni“
Dragă Mihail, găsesc în multe dintre lucrările tale ceva neliniștitor, o revizitare mai mult sau mai puțin discretă a esteticii antichității, ceea ce îi acordă ideii de utopie o dimensiune scenică, dramatică, monumentală, impresionantă. Lumea pe care o prezinți pare uneori un labirint politic sau religios în care așteaptă o fiară însetată de sânge. Aceste trimiteri la cei vechi sunt un avertisment din care reiese că, din păcate, condiția umană este imuabilă?
Să spun că antichitatea e foarte importantă pentru mine sună așa, un pic idiot. Când am început să prezint în lucrările mele aceste lumi, aceste labirinturi, căci pot fi numite în fel și chip, cu toate componentele lor politice și religioase, mi-a fost limpede că antichitatea e un pilon semnificativ. În primul rând, pentru că nu inventează nimeni apa caldă. Tot ce înseamnă utopie, labirint, cu frământările politico-religioase de rigoare, își are punctul de plecare acolo. Structura arhitecturală sentimentală pe care o figurez este de asemenea o extracție din bagajul civilizațional antic, dacă ne referim la formă. Conținutul vine, prin urmare, de-acolo. Faptul că poate părea un avertisment nu poate decât să mă bucure. Înseamnă că ceva am făcut bine, pentru că ar trebui să fie un avertisment. Ni se tot întâmplă tot felul de lucruri rele care uneori par trase la indigo, e ca și cum nu ne-am învăța minte.
În mod normal, dacă civilizația occidentală ar fi învățat ceva din ce i s-a întâmplat, poate că n-aș mai fi fost în situația în care să-mi imaginez asemenea fragmente de lume. Ce mă face să reacționez vizual față de ce se întâmplă în jur confirmă pe deplin faptul că nu ne facem bine și că vor exista în toate epocile artiști care vor relua toate aceste temeri, care vor indexa nenorocirile care marchează destinul omenirii. Poate că, până la urmă, oamenii vor reuși să asculte cu atenție mesajul acestor artiști și se vor schimba. Astfel de artiști au o misiune ingrată, ba uneori este și contradictorie, pentru că folosesc o tehnică și un registru estetic care pot friza categoria de frumos în legătură cu niște teme care nu au nimic estetic și plăcut.
Cred și eu, precum Vasili Grossman, că oamenii cei mai periculoși sunt aceia care vor să-ți impună binele lor. Transmite cetatea utopică prezentă în picturile tale ideea aceasta a constrângerii, a impunerii unui bine care în realitate se dovedește a fi o limitare drastică a libertății?
Într-adevăr, aceste fragmente de lume au o dimensiune a coșmarului. E concluzia la care am ajuns după o serie destul de amplă în care am folosit ideile antice și renascentiste despre cetatea ideală și mi-am dat seama că sunt în situația în care am planificat, aproape ca un diriguitor comunist, un oraș în care totul este fix, nimic nu este interșanjabil, totul e prestabilit. Cine ar vrea să trăiască într-o astfel de lume, oricât de frumoasă ar părea?! Către finalul seriei cu fragmente urbane, seria siturilor, se poate observa că dispar străzile, nu sunt nici măcar copaci sau oaze de verdeață. E clar că e ceva despre oameni, dar care nu este pentru oameni. Firește că este vorba despre o limitare drastică a libertății. Este laitmotivul, tema majoră și cheia de lectură. Dar te apropii de un asemenea artefact cu instrumente de analiză care țin de estetic, de frumos, de lucrurile plăcute în viață, și asta este capcana, pentru că acolo este exact opusul, deci chestiunea despre impunerea binelui altuia, despre care amintești, este foarte potrivită.
La debutul seriei, când nu știam exact către ce se îndreaptă, căci nu mi-am dat seama că acolo, pe suprafața pânzei, sunt un mic demiurg care se joacă cu destinele unei populații nebănuitoare. Tot acest parcurs poate fi ușor rezumat ca fiind o serie de reprezentări coșmarești, chiar și atunci când, către finalul seriei, orașele respective au început să ia foc, deși la o primă lectură ți se pare o scenă îngrozitoare, fiindcă e un oraș în flăcări, o distrugere, o devastare, conceptual vorbind nu este un lucru rău sau nu neapărat rău, pentru că reprezintă sfârșitul unei tiranii și, cine știe, poate că după revoltă urmează ceva unde libertatea este pe primul loc și va putea fi figurată.
Seria este deschisă, deci nu știm ce urmează, dar fiind influențat de ce se întâmplă în jurul nostru, nu văd cum aș putea schimba laitmotivul. Fiind extrem de reactiv nu am cum să fac abstracție de ce se întâmplă și să mă trezesc că desenez sau pictez lumi și civilizații ideale, pașnice, în care conviețuirea se petrece în bună înțelegere. E tentant, sună frumos, dar aș trăi într-o realitate paralelă, ceea ce nu mă reprezintă ca artist.
Lucrările tale capătă profunzime și datorită felului în care aplici unele peste altele straturile de culoare. E o anumită densitate revelată de o pensulație uneori învolburată, alteori intensă prin finisare. Sunt multe astfel de lucrări în care cromatica potențează mesajul. Picturile tale mă duc adesea cu gândul la niște fresce și sunt curios dacă ai realizat vreodată o pictură murală sau dacă te-a tentat să faci așa ceva.
Tehnica picturală, în aceste serii, diferă de la pânză la pânză. O să dau un exemplu. Este o pictură care se numește „Flamingo“ – a plecat de la o descoperire, o epifanie chiar, chimică. La începuturile mele artistice, eram încă student, cred, la master, și am primit cadou de la un critic de artă, în schimbul unor desene, niște tuburi olandeze de ulei extrafin, iar trei dintre ele erau cu roșu de cadmiu. Atât de tare m-a fascinat culoarea asta, încât am procedat invers, aveam deja o soluție în tub și am imaginat un fragment urban bazat pe această culoare. Și pentru că aveam foarte puțin, nu puteam să redau în plină pastă ce aveam de redat și atunci am diluat cu esență de terebentină foarte, foarte mult culoarea respectivă, după care, în glasiu extrem de diafan, strat peste strat peste strat, am obținut respectivul fragment urban. A fost ca un fel de developare fotografică. Se măreau progresiv contrastele, totul într-o singură culoare, fără alb, fără negru, și asta este unica lucrare de acest fel. În rest, vibrația picturală, nervul sau ticurile mâinii pe fiecare volum, fiind reactive, acestea țin de subiectul pictat, de tema care bântuie subiectul respectiv, de starea mea din momentul respectiv.
La o pictură de foarte mari dimensiuni am un fel de mecanism prestabilit, încep întotdeauna din colțul din dreapta-jos al pânzei și construiesc fragmentul ca atare, apare primul edificiu, care generează încă trei, cele trei trebuie să țină cont de proporțiile și specificul primului edificiu, acestea trei generează nouă care, la rândul lor, trebuie să țină cont de proporțiile și culoarea celor trei și, implicit, de primul, și în progresia asta ajung până în colțul din stânga-sus al pânzei, într-un timp mai lung sau mai scurt, de obicei destul de lung. Lucrând în acest fel, cu stări diferite, nicio pictură nu este, privită din acest punct de vedere, omogenă, pentru că nu am o consecvență emoțională perfectă, nu mă pot robotiza și să fiu da capo al fine în aceeași stare, dar pentru că sunt niște compoziții multiplicate, cu foarte multe elemente, cu o structură măruntă, așa pot să evit și contradicțiile și amestecul de prea multe teme, pentru că se pierd în acel mozaic, iar la final există senzația de întreg, coerența există din proporția edificiilor, iar ceea ce diferă este acest nerv mai mult sau mai puțin aplicat în materia picturală prin gest, prin intensitatea culorilor, prin felul în care virez anumite tonuri într-o direcție sau alta.
Există straturi peste straturi și pentru că uneori revin peste anumite fragmente care nu-mi mai plac. Uneori revin nervos, alteori revin cu blândețe, alteori mă răzgândesc… E foarte solicitantă o astfel de pictură. Dar e foarte interesant cum ai punctat povestea cu fresca, căci mi-aș fi dorit și mi-am dorit dintotdeauna să fac o frescă.
Frescă n-am făcut, dar am făcut în schimb pictură murală, alcătuită exact cum ai spus. Pentru a face o glumă, pot spune că am făcut și eu frescă, dar așa cum am putut. Nu am avut materialele adecvate, nu am avut un zid pregătit pentru așa ceva, dar toată poezia metodologiei de a face o frescă se regăsește în ceea ce ai văzut tu la picturile mele. Pe scurt, asta ar fi relația mea cu fresca, și conceptual, și ca deziderat, până la urmă, pentru că da, rămâne în bucket list să pictez o frescă. Nu știu dacă mai există, dar în studenția târzie am executat o pictură murală pe doi pereți, la Școala „Elena Văcărescu“ din București.
Mi-ar plăcea ca în final să îmi spui câteva dintre reperele fără de care traseul tău artistic nu ar fi fost la fel de împlinit, fie că e vorba despre profesori, lecturi sau pictori străini.
Am început cariera profesională destul de brusc, n-am avut-o dintotdeauna în cătare… Profesoara mea de pictură din liceu, doamna Viorica Ardeleanu, a avut un rol covârșitor, pentru că este o doamnă cu o sensibilitate ieșită din comun care mi-a arătat într-un timp foarte scurt ce fel de plăceri poți să obții din pictură și mai ales din descoperirile tehnicii picturii.
Bucuria, când încep să-ți iasă lucruri așa cum ți le imaginai, când începe să te-asculte mâna, să te-asculte culorile, acesta e lucrul care m-a umplut de vitalitate și pe care l-am obținut în urma întâlnirii cu doamna Ardeleanu.
După aceea, un rol foarte important l-a avut profesorul meu din facultate și de la master, Alexandru Chira, care din păcate nu mai este printre noi, un om de o rigoare monstruoasă uneori, extrem de exigent și cu el însuși, nu tolera jumătățile de măsură sau accidentele fericite, oricât de frumoase ar fi fost. Studiind cu el am fost la rându-mi obligat să îmi recalculez un pic metodologia de lucru, astfel încât să capăt rigoarea pe care o posed astăzi, rigoarea care mă ajută să pot duce la capăt o pictură precum cele descrise mai înainte, picturi care nu s-ar fi putut realiza într-o dispoziție hai să zicem romantică. Odată înzestrat cu cele două, până la urmă, școli de gândire, care au putut să coexiste în mine fără să se anihileze una pe cealaltă, am început în primul rând să văd cu alți ochi artiști, și români și străini, pe unii și pe viu, și aici sunt niște repere foarte clare, pentru că sunt câteva momente cheie care m-au lăsat bujbe.
Primul a fost la Galleria Doria Pamphilj din Roma, când, într-un colț, am dat de portretul Papei Inocențiu al X-lea pictat de Velasquez. A fost pur și simplu o emoție covârșitoare, am stat câteva ceasuri să mă uit la el de aproape, centimetru cu centimetru, și am fost uluit de lejeritatea gesturilor, de viteza lor, precum și de precizia lor. Când am văzut asta și mi-am dat seama cât de bine pictează unii, am căutat să-mi inventez o nouă metodologie, a treia, așadar, de reînvățare a picturii, pentru că sunt câțiva artiști, din punctul meu de vedere, unde se poate vedea foarte clar drumul limpede de la idee la realizare, la punere-n practică, fără efort, fără bâlbâieli, fără încercări asidue, fără chin, fiind vorba de un talent monstruos, de o instrucție riguroasă și o execuție impecabilă.
Apropo de lejeritate și de claritate, au mai fost repere, artiști la care poate nu te-ai aștepta, cum ar fi Jacques-Louis David, cu picturile lui monumentale, cu teme istorice. Și la el, apropiindu-mă, am fost uimit de viteza și lejeritatea gestului. Sigur, păstrând proporțiile, dar ceva similar. Aceste lucruri ar ține de reperele tehnice mai degrabă, pentru că am simțit iarăși o emoție puternică atunci când am văzut pe viu câteva picturi, undeva în Veneția, ale unui artist cubanez care trăiește în Statele Unite, pe nume Julio Larraz, niște picturi pline de umor, executate foarte bine, Larraz fiind un foarte bun cunoscător al tehnicii. Sigur, nu este neapărat un artist major, cum ar spune unii, dar până la urmă în Biblia mea personală eu stabilesc care sunt artiștii majori. Pictura lui Julio Larraz mi-a dat o stare foarte bună, este echivalentul unui roman de aventuri citit cu poftă și lejeritate, într-o vacanță, dar un roman foarte bine scris. E o pictură estivală care m-a impresionat și care, în metodologia mea, a făcut să mă reșcolesc, să-mi lărgesc paleta de emoții pe care le pot transmite fără să le muncesc chinuit, ci pur și simplu dintr-o anumită gestică, gestică pe care deja o posedam, dar m-a marcat să constat cum poate fi ea folosită.
De asemenea, nu pot să nu-l menționez pe David Hockney, care mi-a dat de gândit și m-a impresionat prin simplitatea cu care își alege și-și gândește temele. El spunea că nu există peisaje și picturi plictisitoare, există doar peisaje și picturi pictate prost. Asta iar mi-a dat de gândit, pentru că, într-adevăr, soluțiile simple sunt cele câștigătoare. Cu cât e mai convulsivă și mai încâlcită și mai încărcată de un substrat care de cele mai multe ori nu poate fi decodificat decât după lecturi suplimentare extrem de specifice, întâlniri cu tot felul de exegeți hiperspecializați, o astfel de pictură mă ține departe de ea, căci nu am starea și timpul nici să mă supun la așa ceva și nici să-mi supun privitorii la așa ceva.
Imaginea reprezentativă: Who’s who, 2013, Mihail Coșulețu
