Georgescu pe locul întâi în primul tur. Proteste cu ecou ’89 în marile orașe. CCR ce(ce)re renumărarea întregului vot, pentru prima dată în istoria României. CSAT susține, semi-voalat, că rușii ne-au invadat (informațional). BEC răspunde CCR-ului că nu se pot renumăra 9,5 milioane de voturi în 24 de ore. 1 Decembrie este declarată ziua în care vom sărbători Marea Unire cu paradă, vom vota la alegerile parlamentare și vom afla rezultatele primului tur.
Pe scurt: o săptămână-vortex, o săptămână-asediu, în care atât psihicul cetățenilor, cât și organele statului au fost taxate, dezaxate, [introduceți adjectivul preferat]. Ne așteptam ca, odată cu comasarea alegerilor, prezidențialele să domine și să subjuge parlamentarele, chiar dacă, constituțional vorbind, acestea din urmă sunt mai importante. Dar când câștigă primul tur un candidat care—măcar la nivel de discurs—ar putea schimba semnificativ orientarea politicii externe a României, alegerile prezidențiale par să capete o importanță cel puțin egală cu cea a parlamentarelor. Suveranitatea României—cea reală, cea față de Rusia—devine, aparent, miza centrală. Iar treburile interne pălesc în comparație.
Și, totuși, nu e puțin cam mult? Nu pare că această situație haotică a fost—dacă nu planificată, atunci măcar exploatată din plin, poate chiar regizată? Nu doar că Georgescu a câștigat, dar și că PSD-ul a ratat turul doi, iar CCR cere renumărarea voturilor.
Pe lângă corupție și tătic carismatic, mai există un element care a rămas cu noi din vremurile feudale (el însuși împrumutat din lumea antică, de la păgâni). Anume: carnavalul, care tradus pe limbajul de azi s-ar numi „circ”. Ierarhia rigidă a sistemului pre-capitalist—domnitor, preot, boier, zapciu, țăran/iobag, aproximativ în ordinea asta—combinată cu represiunea moralității creștine, avea nevoie de un mecanism care să preîntâmpine o eventuală rebeliune din partea majorității suferinde. Așa că, în perioada de dinaintea Postului Mare, autoritățile permiteau un festival dionisiac, în care, pe lângă liber frâu la sex, mâncare și băutură, cetățenii aveau voie să se deghizeze fără nicio restricție legată de poziția lor în societate: țăranii puteau să se îmbrace ca boieri, preoții să pozeze drept soldați, iar oricine să facă pe leii, focile sau demonii.
Cum ierarhia nu a fost niciodată complet eliminată, iar rigiditatea ei a fost mai degrabă transferată spre formalizarea, automatizarea și supravegherea muncii, societatea capitalistă a continuat să permită circul în diverse forme, ca un mod de a-ți „da cu reveneală” după orele de lucru. Astăzi, weekend-ul, sărbătorile, festivalurile, pauza de prânz, croazierele, mall-ul, concertele, cluburile, evenimentele sportive, artele (nu doar cele de spectacol—dar toate cu un asterisc), războiul și chiar îndrăgostirea intră sub regimul circului. În astfel de momente sau la astfel de evenimente, chiar dacă nu poți face tot ce vrei—deși, uneori, în război, puteai—ordinea contabilicească de la muncă este suspendată.
Dar mai sunt două „evenimente” aparte care pot fi considerate circ: alegerile și protestele. Ele se diferențiază de restul prin faptul că, fiind țintit politice, conțin potențialul de a deveni „reale.” Dacă activitățile menționate anterior sunt, în ultimă instanță, sub controlul autorităților și percepute de acestea ca scăpări sau distrageri necesare pentru menținerea status quo-ului, alegerile și protestele adresează însăși legitimitatea acestui status quo și a autorităților care îl susțin. Sunt genul de evenimente nepredictibile după care, a doua zi, e posibil să nu-ți mai reiei obiceiurile, poziția socială sau munca.
Autoritățile știu asta și folosesc circul pe măsura nevoilor. Când vremurile sunt „bune,” când economia „merge,” circul normal, nepolitic, e suficient. Cetățenii muncesc, ies la bere, fac un Netflix and chill, scriu poezii, se îndrăgostesc. Dacă lucrurile încep să meargă prost și muncitorii trebuie „eficientizați,” autoritățile deschid supapa puțin mai mult: divertismentul devine mai exagerat, festivalurile mai carnavalești. În vremuri de criză, însă, circul normal, chiar și în forma lui maximă, nu mai e suficient. Ajunse în acest punct, autoritățile pot opta pentru război: un mod feudal de a extinde economia, care are marele avantaj de a fi total—acoperind toate aspectele vieții cotidiene—și inevitabil, căci nimeni nu se poate sustrage. Dar, ca formă de circ, războiul este profund paradoxal: ordinea pare suspendată, însă munca rigidă continuă tocmai în această suspendare, o condiție care erotizează și eroizează cea mai ierarhizată și reglementată formă a muncii.
Când războiul nu e o opțiune—cum nici n-ar trebui să fie—el e adus în interiorul granițelor. Alegerile și protestele, care în afara crizei erau doar alte forme de a-ți exercita libertatea în afara muncii—protestele fiind autorizate, iar alegerile fiind între candidați și partide care își declarau fără excepție loialitatea față de status quo—sunt dinamitate. Altfel spus, autoritățile aleg să transforme cele mai periculoase forme de circ pentru ele însele într-un „circ existențial,” un vortex, un scenariu de groază, în care, temporar, ordinea muncii e suspendată complet, iar cetățenii sunt împinși să tânjească după stabilitatea de dinainte.
Nu ar fi exagerat să spunem că, din 24 noiembrie, trăim într-un circ existențial, sau măcar ceva foarte asemănător—și mă refer strict la alegeri, nu la protestele tinerilor, deocamdată firave. Între știri, doom scrolling, discuții interminabile și, pentru o parte din populație, gândul obsesiv de a pleca din țară dacă va câștiga Georgescu, posibilitatea de a aborda alegerile parlamentare de duminică într-un mod rece, rațional și calculat—pe baza programelor și rezultatelor, și nu a fricii de anarhie sau dictatură—a dispărut complet. Ne puteam aștepta ca mass-media, canalele TV și social media să profite de această situație, amplificând circul—ele trăiesc, financiar vorbind, exact din acest tip de atenție. Problema apare însă când noi înșine îl—și le—amplificăm: când perpetuăm frica, distorsionăm miza alegerilor parlamentare, o reducem la o chestiune de alb-și-negru și ne hrănim din like-uri și atenție de la semenii noștri.
Și lucrurile devin și mai grave când marii intelectuali de stânga contribuie la acest fenomen. Să-l luăm pe Iulian Bocai, de exemplu, care, în articolul său pentru Scena9, „recenzând” cărțile publicate de Georgescu, nu poate să nu-și arate dezgustul aproape aristocrat față de ele, luând la mișto toate tendințele lui Georgescu—chiar și anti-neoliberalismul său—pe care le denumește en masse „fantasme” lipsite de logică. Asta în condițiile în care știe, sper, că succesul politicienilor populiști se bazează exact pe faptul că spun și lucruri adevărate: de exemplu, că, da, noi „i-am dat” Occidentului destul de mult (Thomas Piketty, Capital and Ideology, pg. 639); că neoliberalismul are, într-adevăr, tendințe totalitaro-comunistice (vezi teoreticienii italieni de stânga, Negri și Traverso de exemplu); că Uniunea Europeană este „o organizație explicit construită pentru «distrugerea națiunilor»” (în sensul că e supranațională, dar acesta este, de fapt, un lucru bun!); și că FMI-ul este, fără îndoială, „o formă de control neoliberal al statelor marginale” (vezi orice politolog, teoretician sau economist de stânga din ultimii 30 de ani: Naomi Klein, Adam Tooze, David Harvey). Problema, de fapt, cu politicienii populiști este că spun fragmente de adevăr din care trag concluzii greșite. Iar problema cea mai mare a lui Georgescu—în afară de homofobia, misoginismul și antisemitismul său—este că el crede în existența unei „Soluții” la criza actuală a capitalismului, o soluție pe care, chipurile, ar cunoaște-o și ar putea s-o aplice.
Sau pe Costi Rogozanu, să zicem, care, în articolul său pentru Libertatea, pare că nu are suficientă empatie pentru a cuprinde atât tabăra votanților PSD, cât și pe cea a votanților AUR și Georgescu, denumindu-i pe ultimii „o pătură care se pretinde educată” și care „voteaz[ă] din furie cu cea mai ieftină vrăjeală.” Asta, în condițiile în care știe foarte bine că nu avem statistici concrete despre demografia celor care au ales AUR și Georgescu și că politicile anti-culturale și anti-educaționale promovate de PSD în ultimii 35 de ani—și de PCR în deceniile premergătoare—au creat, de fapt, exact această „pătură semidoctă.” O pătură care, cu furia ei acumulată, se răzvrătește acum împotriva „sistemului.”
Lucrurile devin și mai grave când intelectuali de stânga precum Bocai sau Rogozanu contribuie la circ, pentru că, în cele din urmă, ceea ce ne îndeamnă ei să facem, pe sub mână și pe sub stângismul lor, este să ignorăm faptul că, la alegerile parlamentare, există cel puțin două opțiuni de stânga sau centru-stânga care răspund chiar tuturor criteriilor pe care ei le susțin.
Revenind la ale noastre, PSD și PNL au pierdut alegerile prezidențiale ca urmare a măsurilor luate în timpul guvernării din perioada 2021-2024. PNL a majorat impozitul pe chirii, dividende, TVA-ul în domeniul HoReCa și pentru cumpărarea de locuințe, a introdus CASS pentru munca part-time și a scăzut pragul pentru mărimea firmelor impozitate pe profit, precum și plafonul minim pentru plata CASS. PSD a introdus taxe pe bonurile de masă și pe angajații din IT, a impus CASS pentru angajații din construcții, agricultură și industria alimentară, a majorat impozitele asupra băncilor, companiilor din sectoarele petrol și gaze naturale, microîntreprinderilor și companiilor mari și a mărit TVA-ul la anumite produse și servicii de la 5% la 9%.
Pe scurt, PSD și PNL au mărit taxele pentru toată lumea, într-un context în care veniturile au crescut la pas cu inflația. Și chiar și cu această creștere de taxe și sacrificii din partea afaceriștilor, celor care lucrează part-time, angajaților din HoReCa, lucrătorilor din agricultură și construcții, profesioniștilor—adică din partea tuturor claselor sociale, inclusiv a celei mai precare—deficitul bugetar al României a continuat să crească, ajungând la 6,19% înainte de primul tur.
Deci, să ne „dăm cu reveneală”: Lasconi și Georgescu au ajuns în turul doi fiindcă, în acest context, e greu de spus dacă PSD-PNL ar trebui acuzați de incompetență flagrantă sau de corupție grosolană. Și să nu uităm că au reușit să facă ceea ce-au făcut pentru că, la ultimele alegeri parlamentare, au obținut 29% și, respectiv, 25% din voturi.
Imagine reprezentativă: Din Satyricon, r. Federico Fellini, 1969.
