La înmormântare

(fragment dintr-un roman în lucru)

Start

După o lună, la două noaptea, m-a sunat că i-a murit copila; la 12 n-a mai avut aer, a deschis gura și ochii, a dat din mâini și aia a fost. Se auzeau voci străine în jur, aproape că-l acopereau. Plângea icnit, Să vii mâine la Arpaș, da’ să vii mâine, să nu faci să nu vii.
N-am putut să mai adorm, rana s-a deschis din nou. Cel mai tare mi-aș fi dorit să plâng cu el, de fapt dintotdeauna îmi dorisem asta, era una din cele mai persistente fantasme – când nu ești iubit și ți se dă din milă, să ajungi să plângi cu iubitul e second best.
Îmi venea deci să plâng dar n-am reușit, ceva mă oprea, ca atunci când ești tras de mânecă – nu știu, că printre altele el se plimba cu copila pe la popi și prin spitale și eu trăgeam de el să mă fută. Ok, măcar încercasem să-l conving să vină cu copila la București la un doctor ca lumea și el tăiase comunicarea cu mine, îmboldit probabil de secretomania din familie – dar şi asta durea, că în momentele alea grele mă respinsese, mă tratase ca pe un străin; momentele alea dau de fapt măsura tăriei legăturii cu cineva și eu le ratasem.
A doua zi, dimineața, l-am rugat pe Anton să-mi facă un CD cu pozele de la botez şi el că e cam aiurea să le duc pozele, cam sinistru, și la fel mi-a zis și maică-mea, Ce să le mai duci nebunule, o bagi pe nevastă-sa în mormânt – așa că nu le-am mai pus, am renunțat.

I-am dat un mail Teodorei, că a murit copila dar că e mai bine așa, era legumă fiindcă la naștere i-a murit toată populaţia de neuroni şi acum, iată, s-a dus ca hipnotizată după neuroni. Aş fi vrut să mă iau în serios, dar nu puteam – de vreo jumătate de an, orice aş face şi aş zice, nu mă mai pot crede.
M-a sunat că ce poate să facă pentru ei – Sună-i, ce să faci altceva?
Pe ce pun mâna stric, suspina, de nimic nu sunt bună.
Suntem blestemaţi, învârt cuţitul în rană, le-am băgat la oameni ghinionul în casă.

La redacţie m-am lălăit pe un material simplu şi, în loc să-l termin la unu, l-am terminat abia la patru, încât mi-am luat gândul de la microbuzul de patru spre Braşov, care mi-ar fi permis să prind personalul de opt spre Arpaş şi să ajung la o oră rezonabilă.
Pe autobuz, mi-a venit să plâng, dar iar mi s-a făcut rușine – nu-mi ieșea din cap asta, că nu am reuşit să văd dincolo de dragostea mea, îl futeam la cap cu dragostea şi el se plimba cu copila de la un spital la altul.
La cinci, am ajuns acasă. M-a sunat să mă întrebe dacă am scos pozele de la botez pe hârtie şi am zis că nu, m-am încurcat într-o minciună că nu se poate aşa repede decât la preţuri exorbitante. Atunci dacă pot să fac rost de un aparat foto. Ok, zic, iau aparatul de la redacție, dar de fapt pocketul ăla are un card de memorie foarte slab, faci zece poze cu el. Am luat un taxi şi m-am întors la redacţie să iau pocketul.

L-am sunat pe C, aveam un accelerat la 7:30 până în Braşov, în Braşov ploua. Nu aveam nici o geacă pe mine, doar o cămaşă cu mânecă scurtă şi un tricou – geaca Time Out pe care o cumpărasem acum două luni o pierdusem între timp pe Motoare, la o beție. Abia la 12 noaptea am prins o ocazie, l-am sunat să-i zic că ajung la trei dimineaţa, deci nu mai are sens să trec pe la ei. Atunci să fii mâine pe zece, bine? s-a asigurat.
Nu am putut să adorm până la șase dimineaţa – că i-am promis lucruri şi nu m-am ţinut de cuvânt, că ce-aş face eu pentru el dacă – dar numai îmi bătusem gura, orb şi îndrăgostit.
M-am trezit la nouă. Deşi pusesem ceasul să sune la 8, mi-a venit greu să mă trezesc – plus că mi-era jenă să-i cer maică-mii să vină de la zece la înmormântare. Maică-mea avea în plan să apărem la 12, când vine popa.
Ploua, maică-mea m-a sfătuit să mă îmbrac cu ceva blugi şi o cămaşă, dar la Arpaş nu aveam decât o geacă răpănoasă de blugi. Atunci să o iau pe aia – am fost de acord.
Apoi m-am dus la mine în cameră şi am văzut că am opt apeluri pe celular. L-am sunat, că nu mai venim o dată? Acuş-acuş vine popa. Îmbracă-te frumos, la costum, să nu vii în blugi, mi-a zis la sfârșit.
Ce să faci la costum? E înmormântare, nu nuntă, a sărit maică-mea – dar m-am îmbrăcat cum a zis Șinuțu, la costum și m-am încălţat cu niște papuci bej nemțești pe care îi primise taică-miu de la un pacient.
Cum ploua, maică-mea a vorbit cu vecina Mariana să ne ducă la ei acasă cu maşina. Pe drum, am cules-o şi pe naşa româncă a lui Șinuțu. Eu stăteam în faţă, maică-mea cu nașă-sa în spate, le vedeam prin oglinda retrovizoare. Sunt tineri, au timp să mai facă încă cinci copii, abia se mai coc, zicea nașă-sa.

Mariana ne-a lăsat pe podul lui unchiu-so Piedone, la două case de ei. O parte din oameni stăteau într-o baracă de lângă casă, un fel de bucătărie de vară pe care abia acum am observat-o. Erau vreo trei–patru, de-ai lui Piedone.
Nu mai reţin dacă ne-a întâmpinat cineva din partea familiei, probabil că da – el nu, în orice caz.
În bucătărie, oameni la masă, pahare. El cu taică-su stăteau acolo, aveau grijă de oameni. Șinuțu purta o bluză de PNA bleumarin şi nişte cizme de cauciuc. Era abătut şi vorbea foarte puţin, nu prea se vedea în peisaj. Le-am zis condoleanţe, de fapt că îmi pare rău, atât, nu ştiam să zic mai mult, şi i-am îmbrăţişat. Le-am dat coroana comandată de maică-mea, pe banii ei, De la nașii Adrian şi Teodora, odihnească în pace.
Ne-am dus în camera mare, să vedem copila. Camera era întunecată, draperiile erau nu ştiu de ce trase. Sicriul era pus pe masă; în el, copila, îmbrăcată cu hainele roz de la botez şi acoperită cu voal, arătând ca o păpuşă de plastic – doar că în nări avea vată. Nu am atins-o, n-am putut.
Lângă sicriu stătea maică-sa şi Băra. Băra avea o privire fixă, nu plângea, nu zicea nimic, absentă – doar maică-sa îşi frângea mâinile, Copila mea, cum te-ai dus tu, ce frumoasă erai.

Nişte mâini ne-au servit cu ceva cozonac, am luat o felie – uscată, rea, se ducea cu noduri pe gât. Maică-mea le-a zis ce se zice, că a luat-o Domnul la el, că ei au făcut totul, dar dacă aşa a fost să fie. Zicea toate astea pe un ton clar, precis, uitându-se ţintă la maică-sa, ignorând-o pe Băra.
Doamna Silvica câte am tras cu ea, numa’ noi ştim, doctori, medicamente, mers tot la două zile la Brașov, ofta maică-sa. Ui ce păpușă de fată, se întrerupea ea ca să o mângâie, parcă doarme şi mai trăgea o repriză de plâns.
Maică-mea cu Domnul, îi dăduseră şi ei lacrimile.
Înainte să scoată sicriul din casă, a venit şi puștiul – era înalt şi subţire, mai înalt parcă decât îl ştiam. Am făcut o poză, el  şi Băra stând tăcuţi lângă sicriu și amândoi fragili, inaccesibili.

Pe urmă a venit popa catolic, îl ştiam de când fusesem profesor. A început să cădelniţeze, să recite din carte, încăperea s-a umplut de fum de tămâie.
Lumea a ieşit afară pentru slujbă, cei din familie au scos sicriul. L-au pus pe un atelaj mic şi prăpădit, o platformă de scânduri cu patru roţi mici de cauciuc. Sicriul era descoperit şi, ca să nu se ude copila, au aşezat o bucată de nailon deasupra.
Unde-i vinul? s-a întrerupt popa din slujbă, Uite-l părinte, i-a întins cineva două sticle nedesfăcute. Dopurile, unde-s dopurile? a zis impacientat, merg şi doi coceni dacă n-aveţi dopuri. Ploua surd, mocăneşte şi slujba nu se mai termina, De ce tocmai copiii nevinovaţi şi atunci ne întrebăm etc, discurs căznit, semidoct, nu ştiu cât înţelegeau oamenii din el. În afară de Cioflan – îmbrăcat frumos, în blugi şi cămaşă albastră de polartek, cu vestă de piele neagră pe deasupra – nu venise nimeni din prietenii lui bogați și cu pahar tare, Dănciuţ, Prășilă, S, nimeni din fosta gaşcă, Milionu cu atât mai puțin. Nici măcar Mandela, sărac și de neam slab.

Apoi adunarea s-a pornit spre cimitir, doi oameni trăgeau atelajul în faţă, doi îl împingeau din spate. Pe drum, Șinuțu împărţea bani la copiii şi bătrânii care ne ieşeau în cale, preocupat, atent, prins în ritual – dar complet în afară. Eu mergeam lângă maică-mea şi nașă-sa, eram cred singurii români din adunare (mai erau parcă şi ceva români săraci, aurolaci).
Staţi pe contrasens, staţi pe contrasens, striga popa – biserica era pe partea stângă. Ne-am oprit de două ori, la ieşirea din comunitate şi la intrarea în biserică, ca să-și recite popa treaba pentru care era plătit.
În cimitir a început să plouă tare. Nu se îngrijiseră să taie iarba în partea aia, aşa că mi-am udat pantalonii până sub genunchi – era și departe ca dracu, în fundul cimitirului.
Groapa era săpată direct în pământ, ca la săraci – şi tot ca la săraci ceva panseluțe prăpădite plantate de curând şi o cruce mică şi neagră, ca alea de la marginea şoselelor. Pe ea era scris cu litere albe ca de pastă de dinţi numele copilei şi celelalte.
Nu erau pari să aşeze sicriul deasupra groapei, au aşezat-o pe două lopeţi. Nu aşa, invers, a strigat popa, puneţi-o cu capul spre sat. Nu au mai bătut sicriul în cuie, l-au lăsat aşa – riscau să crape scândurile.

Taică-su se ştergea cu dosul palmei la ochi. Cei din familie stăteau unii lângă alţii, puștiul avea ochii roşii, Băra privea ca hipnotizată la sicriu. Doar maică-sa plângea. Au coborât sicriul în groapă şi abia atunci Băra a început să plângă, icnit, din rărunchi, de fapt nu plângea, ci suspina din rărunchi, Miri chori, miri chori e gugli. M-am uitat la puști, avea lacrimi sau apă pe gene, dar nu plângea. Popa a aruncat primul bulgăre de pământ, apoi s-au mai aruncat câţiva, iar maică-mea mi-a şoptit Gata, putem să plecăm.

Lumea începea să se împrăştie, ne-am urnit cu oamenii. Dacă ne cheamă acasă, mi-a zis maică-mea, nu ne ducem, că asta e pentru ei și ce să căutăm noi acolo.
Am trecut pe lângă mormântul bunicilor (e pe aleea centrală, care duce la intrarea în biserică) – prima oară când îl vedeam, o construcție rece de beton la un metru deasupra pământului, cu capac cu inel de metal şi cruce de marmură albă.
Ploua şi chiar dacă aveam umbrelă, mă udasem rău pe costum – care acum era urât şi plin de pete mari de apă, jegoase ca alea de ulei. Am ieşit din cimitir, între timp ieşise şi familia lui. Maică-sa ne-a rugat să mergem în ţigănie să cinstim un pahar de vin pentru sufletul fetei, dar maică-mea a zis că trebuie să-mi facă bagajele.
O să trec pe la voi când plec, am zis la sfârșit, mă duce vară-mea la accelerat cu maşina şi mi-e în drum. Puștiul era undeva departe în spate, singur, târșâind din cizme. Îl vedeam, o haina neagră de piele cu pălărie.
Acasă m-am dus la mine în cameră și în cameră n-am mai știut ce să fac. Eram frustrat că nu fusesem la ei acasă, să plângem împreună, să-l consolez.

Vară-mea cât o lună plină, şocant de schimbată aşa gravidă; n-o ştiam decât femeie frumoasă – și mi-a luat un timp să mă obişnuiesc cu ea, cu o burtă ca o minge ascunsă sub tricoul galben. În rest, neschimbată, îi crescuse salariul la 3000 și voia să stea la serviciu până în luna a opta – şi să revină la job tot aşa de repede, după două luni. Să o încalţe pe mă-sa cu copilul şi ea să se întoarcă la serviciu, nu le înţelegea deloc pe proastele care stăteau în concediu de maternitate doi ani.

Ne-am oprit în bucătărie – nu ne-am mai izolat amândoi la mine în cameră, cum făceam de obicei. Maică-mea a început să-mi pună fripturile şi şniţelele pentru Bucureşti în cutii de plastic pe blat, eu cu vară-mea stăteam pe colţar, la masă.

Cum a fost la înmormântare? şi-a amintit vară-mea. Sărăcăcios şi improvizat, săracii, vai de capul lor, rezumă maică-mea. Au uitat de aia și aia, iar la groapă au coborât sicriul pe cozi de lopeţi, că n-au adus pari. Nu s-au pregătit deloc, clatină maică-mea din cap.

Aşa a fost şi la Ilieș, murmură Dana, au tot sperat şi au luptat şi după ce băiatul a murit, părinţii au căzut psihic, au făcut o înmormântare de tot rahatul. Da, cade pe gânduri maică-mea, de ce pregătiri să le mai ardă, după ce au cheltuit o avere cu doctorii. Mii de euro, nu știu că nu vor să spună, dar e clar că i-a falit.

Pentru câteva secunde s-a tăcut, se auzea cum latră câinele în grădină. Nu plecăm? am întrebat.

Ploaia încetase, dar cerul era foarte jos, vreme rece, căcăcioasă de octombrie. Dar în mașină era cald, uscat, spațios. Le-am zis că trec pe la ei, poţi să opreşti? îi cer vară-mii. Da, dar te rog nu sta mult – cinci minute, zic. Nu cobori și tu? am întrebat, s-ar bucura să te vadă. Ce să se bucure, tâmpitule, să vadă o gravidă fericită când lor le-a murit copila?
Am coborât din maşină, nu mai ştiu cine m-a întâmpinat – puștiul nu, în orice caz, îl sunasem pe drum şi mi-a zis că are treabă la vite. Dana nu coboară? m-au întrebat. Nu, e gravidă şi nu i-ar face bine discuţiile astea, am minţit.
M-am pus pe colţarul din bucătărie, au adus cozonac şi ceva suc galben, ieftin. Era maică-sa şi Băra, pe urmă a apărut şi taică-su. Băra cu aceeaşi privire fixă, de animal speriat de moarte, doar maică-sa mai normală, turuind, acoperind tăcerea.

Tu-ţi aduci aminte cum a fost în iarnă, ai văzut cum dădea din picioruşe. Asta nu-mi aminteam, îmi aminteam doar că era somnolentă şi că da, pe urmă a început vag puștiul să mi se plângă de ceva probleme medicale. Că doctorii sunt de vină, că nu le-au dat destul la naştere, 50 de euro, când au fost cu copila la Târgu Mureş le-a spus că era caz clar de cezariană, copila s-a născut cu cordonul înfăşurat de două ori pe gât. Ştiam asta de la maică-mea, cum ştiam deja că au ţinut-o pe Băra în travaliu prea mult, iar copila n-a mai avut aer în timpul naşterii şi a înghiţit „apă“, lichid placentar şi de-aia se înfunda de trebuia să meargă tot la 2 două zile la Brașov s-o desfunde – Cât am tras mă Adriene nu pot să-ţi zic.

Dimineaţa casa fusese plină, acum era goală – carpeta mov de pe peretele din faţă, gresia cărămizie de pe jos, teracota cu plită în care nu duduia nici un foc. Cum să nu ne fie dragă, zice taică-su, cu o voce înceată, tremurată. Românii nici nu e înţărcat copilul că îl lasă să doarmă singur în pat, la noi tot timpul a fost cineva cu ea, dacă nu dormea cu mumă-sa şi tată-su o luam la noi în pat; cum să nu-ţi placă de ea când o ai aşa lângă tine?

Apare puștiul, se pune după colţar. Are aceeaşi privire fixă, căzută. Băra stă pe pat, inutilă, cu mâinile în poală. Ştiu privirea ei speriată de la soru-mea, când s-a-ntors dereglată din Germania.
Săracu Șinutu nimic nu a pus în gură de trei zile, numa’ apă şi suc, murmură maică-sa; de-asta îmi părea mai înalt, fiindcă a slăbit, îmi dau seama – are obrajii supţi, cu pomeţii ieşiţi. Şi ce-a plâns pe drumul de la cimitir, tot drumul mă Adriene, tot drumul până acasă. Puștiul nu zice nimic, ascultă de parcă n-ar fi vorba de el. N-a plâns deloc până acum, adaugă și taică-su, numa’ stătea şi se uita la noi – da’ pe drum rupea inima în mine aşa plângea.
Apare vară-mea, i se face loc la masă. Crezi că nouă nu ne pare rău acum că n-am dat bani? continuă maică-sa, pe biletul de externare nu e ștampilă şi semnătură şi-au dat şi doctorii seama că au făcut o prostie. Da, sigur a fost o greșeală medicală, zice vară-mea, aţi putea să faceţi plângere, dar numai dacă doctorii din Târgu Mureş depun mărturie. Vară-mea vorbeşte la obiect, cuvintele ei pun ordine în lucruri.
Nu facem proces, intervine taică-su, să facă Dumnezeu dreptate. Măcar să vă scoateţi banii, ginecologii sunt full de bani, încearcă să-i convingă Dana. Banii cum vin aşa se duc, sănătate să avem, curmă taică-su discuţia.
Ne ridicăm, ieşim din casă, e frig şi n-am decât o cămaşă pe mine. Aşa-i că era frumoasă? parcă dormea, îmi zice puștiul, parcă din vis, şi pe urmă continuă serios, Să nu scrii la ziar, că ne râd ţiganii, promiţi să nu scrii? Promit.
Mănâncă ceva şi dacă nu poţi, bea nişte lapte, îi zic şi îl îmbrăţişez. Să sunaţi dacă aveţi nevoie de ceva, da? adaug. Da, acum o să te sun, sigur o să te sun.
Mă duc la Băra, nu mai fi supărată, o îmbrăţişez şi apoi o trag de un colţ de la batic. Tu totdeauna mă faci să râd, i se luminează faţa.

În fine, am rămas neplâns, nu am mai apucat să plâng cu el. N-am plâns nici mai încolo, era ceva ca o jenă, o frână care nu mă lăsa s-o fac. Am buşit în plâns abia a doua zi la redacţie când am pus pozele de la înmormântare pe CD şi, ca să nu se vadă, m-am dus la WC și acolo am icnit de câteva ori – era poza când el şi Băra stau lângă sicriu, cu capetele plecate, Băra cu umerii adunaţi şi burta scoasă în faţă, el drept şi cu ochii închişi – şi amândoi fragili, inaccesibili. Apoi, cum se întâmplă, am început să plâng numai în vis.

Tot aşa, în zilele care au urmat ceva mă împiedica să-l sun, o jenă ca atunci când te trage cineva de mânecă – de fapt mint, am făcut două tentative, dar avea celularul închis şi m-am descurajat. M-a sunat el, să mă întrebe dacă nu ştiu unde se mai repară celulare la Făgăraș, că firma de pe 1 Mai unde am fost în iarnă s-a închis; că da, le e greu, dar încep să se obişnuiască. La sfârşit m-a asigurat că casa lui o să fie totdeauna deschisă pentru mine, Casa mea, Adi, o să-ţi fie întotdeauna deschisă, exact aşa a spus, habar n-am unde a auzit expresia asta, dar suna îngrozitor de fals, ca și cum n-ar fi venit de la el, ci de la întreaga familie care-mi mulțumea astfel pentru cinstea pusă la botez.

Am așteptat să mă mai sune, să-mi dea un bip cum făcea înainte – dar n-a făcut-o. A sunat-o în schimb pe Larisa, al cărei număr îl avea de când i-am propus să vină la un consult profi la clinica de ochi – au vorbit, dar până la urmă n-au mai venit la București. În sfârșit, a sunat-o ca să-i spună că cel mai greu e când intră în casă şi vede patul gol, că maică-sa doarme cu ei, fiindcă Băra are insomnii şi îi e frică să se bage în pat; că nu poate sta singură şi vine tot timpul cu el, unde are treabă e coadă după el.

Vorbea precaut, tatonând atent până unde poate să meargă cu confesiunea faţă de o străină cumsecade, dar pe care o ştia, în detalii, din poveştile mele… Era nevorbit, asta-i clar, și avea nevoie să vorbească cu cineva și prieteni apropiați la Arpaș n-avea. Că poate o să plece cu taică-su la cerşit în Italia – Și ce mă fac tu Lariso, oare mă descurc? n-am ieşit nici până la București, într-o ţară străină eu mor (de fapt asta e dintr-altă discuţie – Larisa mă ţine la curent cu ce povestesc).

Imagine reprezentativă: Girl With Death Mask, Frida Kahlo, 1938

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×