M-a luat prin surprindere debutul Cristinei Hermeziu în proză cu romanul Nickel, apărut la Editura Cartier. Nu neapărat pentru că nu ar mai fi scris proză, la un moment dat autoarea chiar a editat cartea Revoluția din depărtare (Curtea Veche, 2011) și a coordonat volumul colectiv Viața pe Facebook. Dau like, deci exist (Polirom, 2020), ci pentru că îmi era întipărită în memorie mai ales ca poetă.
Sigur, am sărit puțin peste o listă creată în octombrie și am luat la rând cartea ei. Și nu am greșit. Cristina Hermeziu joacă tare, nespus de tare într-un peisaj literar mai degrabă conformist în ultimul an, mai degrabă îndreptat (sau ghidat?) spre narațiuni convenționale, cât mai simple, cât mai la îndemâna oricărui cititor. (Se impune o paranteză aici: mă deranjează fizic intenția din spatele îndemnului la literatura simplă, accesibilă stilistic; în primul rând, pentru că orice literatură de genul ăsta e o stagnare, dacă nu un regres, în al doilea rând, pentru că un atare îndemn conține in nuce o imensă desconsiderare a potențialului cititor, atitudine nu foarte îndepărtată de atitudinea anumitor intelectuali de Facebook și alte rețele care-și permit să taxeze oameni necunoscuți de proști, nu știu de unde își iau aroganța asta, dar mă deranjează). Să revenim. Nickel e în primul rând o realizare stilistică – nu mare, nu mică, azi orice realizare stilistică e importantă în sine și comparativul ar plictisi, să-l evităm. Un hibrid între poeticul narativizat al ultimei contemporaneități și însemnarea fragmentară (de bord sau rebord, iartă-mi franțuzismul, e obligatoriu în cazul ăsta), cartea își ține tensiunea nu din narațiune, ci dintr-un joc continuu al insertului narativ cu elipsa, joc care ține și lectura cu sine. E un pariu reușit, în fond literatura poate merge înainte doar prin stil și construcție, nu spunând povești, sunt prea multe povești în lume pentru o biată artă, să fim serioși. Cristina Hermeziu preferă să joace pe poetizarea prozei, pe ritmicități, pe sacadări pe care le-aș alătura unui construct emoțional-muzical al sunetului literar apropiat de Céline sau, mai aproape de noi, de Daniela Rațiu și (mai puțin, ce-i drept) Tatiana Țîbuleac, de altfel prietenă bună a autoarei. Nici nu mai contează dacă publicul cititor intelectual va strâmba din nas pentru că nu-i sunt ascultate doleanțele pe care le-am expus sumar mai sus, cartea merge înainte (dacă există vreun înainte acolo) și își spune povestea fără să se ferească, ne-o spune chiar Nimigean pe coperta a patra, de ceva asemănător epifaniilor.
Povestea care se spune în carte e la rândul ei interesantă. Un grup de muncitori români merg în Franța să se specializeze într-o fabrică pe care în curând proprietarii o vor muta în România. Miza din carte nu e deloc economică, nici măcar politică, ține mai degrabă de un fel de punere în scenă nemijlocită a contactului dintre două civilizații care-și par reciproc extraterestre și între care, relativ repede, se întrețes legături, complicități, adversități, chiar iubiri. E un mesaj optimist aici, dacă vin extratereștrii ne vom împrieteni cu ei foarte repede și e posibil să-i învățăm să le placă micii de Buzău și chiar berea la țap, dar între timp iată că francezii și românii se pot înțelege mai prin semne, mai pe tăcute și pot conviețui chiar și când n-au motive explicite să facă asta. (Notez aici că nu știu dacă plotul are vreun sâmbure autobiografic, am să aflu altădată.) Criptic uneori: „Trebuie să înțelegi mai întâi ce se întâmplă între cuvinte ca să se întâmple exact același lucru între alte cuvinte“ (p. 78).
Poetic alteori:
„Olga a divorțat,
s-a urcat la volan
și a început să coase unul de altul
toate drumurile din Iași“ (p. 76, dar sunt multe inserții de acest fel în carte)
Textul curge în general pe tonuri jucăuș-sentențioase care mie îmi plac la nebunie, oferindu-ne o narațiune la limita înțelegerii dintre oameni, a vorbirii mute care e literatura și, de ce nu, a acelei atât de rar discutate vorbiri fără vorbire, doar prin sunete și alte semne, vorbirea absolută a literaturii, ceea ce rămâne când nu mai știm nimic exact despre ea.
Să citești cartea, fie și numai pentru această frumoasă și atât de reală definiție pe care nu o mai localizez: „O țară sleită de puteri, locuită de supraviețuitori“.
