Mocheta era de un galben putred. Poate odată, demult, fusese un galben solar, dar timpul însuși părea să-și fi șters mâinile soioase de ea.
Ar trebui s-o curețe. Ar trebui să-l convingă și pe el s-o ajute. Doar era casa lui. Dar filosofia lui era că face curat ăla care este mai deranjat de mizerie. Iar el era arareori deranjat de ceva.
Ziua începuse, ca de obicei, nu atunci când voia ea, ci când începuseră boxele din sufragerie să bubuie. Se trezi buimacă, bău o cafea rece și amară și intră în sufrageria scăldată de soarele livid al unei toamne târzii.
– Dă și tu boxele alea mai încet!
– Văd că ai pretenții de dimineață…
Ea se lăsă pe canapeaua ciuruită de arsuri de țigară. Un junghi în spate ca o împroșcătură de acid. I se tăie răsuflarea; în urechi, un zumzet sâcâitor.
– Hai, frate, răspunde și tu normal la o rugăminte simplă.
El era la calculator, scrumând într-o cutie de cola. Încă vreo șapte cutii erau împrăștiate pe birou. Probabil că nu dormise nici în noaptea aceea. El se întoarse spre ea și spuse:
– Auzi, o știi pe tipa aia care venea pe aici cu Paul? S-a certat cu el și tre’ să se mute. Tu cât crezi că mai stai?
Un al doilea junghi o străfulgeră din cap până-n picioare. Aproape că se rostogoli pe podea. Încercă să-și aducă aminte ce asane sunt bune pentru spate. Nu-i veni în cap decât poziția copilului: în genunchi, cu fruntea lipită de podea și cu brațele întinse în față. Stătu așa câteva clipe și simți că poate să respire din nou. Dar apoi:
– Ce faci, mă, te închini la mine?
Se știau de mult și în capul ei, el îi era frate. Se mutase acolo după ce o dăduse afară tipul cu care locuia. Își propusese să stea o săptămână-două și deja trecuseră vreo patru luni. De ceva vreme, ceva nenumit, dar insidios, se strecurase între ei. Iar la o asemenea remarcă, ar fi vrut să poată să râdă, dar nu putea. Se simțea un tufiș rostogolitor prin deșert, iar casa asta și omul din fața ei erau cât de cât ceva de care să se agațe, în lipsa căruia era convinsă că va rătăci la nesfârșit.
Deci se făcu că n-aude, se ridică încet de pe podea și se duse în camera ei, deși posesivul era o exagerare. Se băgă în pat și adormi pe loc, de parcă cineva o lovise în moalele capului. Se trezi tresărind zgomotos când sună cineva la ușă.
Era un fost coleg de facultate de-ai lor, îl recunoscuse după voce, și se întrebă dacă ar trebui să se ridice din pat și să se ducă să-l salute. Dar adormi la loc, în ciuda dorinței de a fi politicoasă, de a face pe gazda, chiar dacă nu era. Când se trezi, după un vis scurt, dar intens, în care se ținea strâns cu mâinile de gratiile unui gard de fier, uitându-se peste umăr la un val de tsunami care se apropia, auzi prin perdeaua care separa camera ei de restul casei:
– Și cu fata asta ce faci? Nu pare să-i priască să stea la tine.
– Păi și ce? O vrei tu? Ia-o!
Simți un gust metalic în gură, iar aerul îi atârna greu pe piele. Un imens cârd de ciori zbură foarte aproape de geam, iar croncăniturile îi vibrară în urechi.
În astfel de situații, oamenii trec la acțiune, chiar dacă asta înseamnă doar că aruncă cu pahare sau că trântesc uși în urma lor. Ea nu știu decât să încremenească. I se scurgea energia din corp ca sângele dintr-un animal înjunghiat.
Durerea care o cuprinsese i se păru extatică, adică o scoase din corp. Și văzută din afară, cu genunchii strânși la piept, cu ochii strălucindu-i febril, părea un copil al străzii, ceea ce și era posibil să devină în curând.
Avea nevoie urgent de o doză de serotonină. Și pentru că cerul este uneori generos cu cei aflați în pragul disperării, motanul casei, roșcat și pufos și bătrân, se apropie alene de ea, sări pe pat și i se cuibări în brațe.
De-abia atunci începu să plângă. Lacrimile grase și rapide i se scurgeau în poală. În nara stângă i se umflă un balon de muci, pe care îl șterse cu podul palmei. O ustura în piept. Îi era milă de ea însăși. Îi era milă, deși știa că mila de sine este patetică și neproductivă. Această a doua săgeată, cum îi spun budiștii, o făcu să se zguduie și mai tare de plâns.
Ca prin vis, auzi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se. Dintr-odată, se simți privită și când ridică capul, îl văzu sprijinit în cadrul ușii.
– Hai, mă, nu mai boci, că nu trebuie să pleci chiar acum. Ziceam și eu așa, că ar fi mișto să mai stea și alți oameni aici, că tu ai stat destul.
Nu există timp, ci doar un acum etern, îi trecu prin minte. Să-și scoată deziluzia din suflet ca cioburile din tălpi și să meargă mai departe. Da, da, așa trebuia să facă.
Imagine reprezentativă: Mircea Suciu, Me and The Devil, 2017
