Ultimele cuvinte ale bunicii au fost: Hai, vă rog! Erau zile de viscol și de nebunie, o nebunie a lumii care se așternea peste nebunia ei cea mică. Avea 94 de ani și Alzheimer. Auzeam acel hai, vă rog și simțeam cum se desprind din mine fâșii, de parcă un copil trăgea de capătul unui fuior de vată de zahăr. Se repeta în buclă și nu era clar dacă era un ultim reflex de limbaj, o rămășiță de gând care nu trimitea la nimic sau conținea o rugăminte reală. Iar dacă era reală, ce voia? Cum am fi putut să-i facem moartea mai ușoară, noi, cei pe care îi crescuse? Și ce oribil e să nu-ți fie îndeplinită dorința nici pe patul de moarte, chiar dacă e o dorință simplă. La alea complicate n-ar fi îndrăznit oricum. Pe vremea ei, era indecent ca femeile să aibă dorințe, aceste mofturi menite întotdeauna altora. Poate ne ruga s-o ducem la baie, deși avea pampers, dar fusese toată viața o doamnă și nu mai rămăsese din ea decât instinctul rușinii, o pojghiță de demnitate la care nu voia sau nu putea să renunțe. Sau poate că ne ruga s-o lăsăm să moară și să n-o mai tragem înapoi cu tristețea noastră, să se întâmple măcar acest ultim lucru în termenii ei.
Un an mai târziu, la parastas, ajungem la cimitir cu jumătate de oră mai devreme. Mătușile fac curat la mormânt. Noi, ceilalți, punem coliva, vinul și pachetele de împărțit pe măsuța din fața cavoului și așteptăm să vină preotul. De plâns, plângem pe furiș. În lumina limpede de sfârșit de decembrie, durerea noastră este o pânză de păianjen fluturată de vânt.
Așteptăm cât așteptăm, mai dăm o fugă pe la casele altor morți, le aprindem și lor o lumânare, aerul rece ne usucă ochii și nasul, ne uităm la telefon, sfertul academic a trecut de mult și preotul tot nu apare. Exasperat, văr-meu pune mâna și îl sună. Preotul răspunde târziu și buimac. Uitase cu totul de pomana noastră. Pentru el nu este decât o altă moarte care nu înseamnă nimic, la care ajungi târziu, cu sutana fluturând în vânt, roșu la față, ușor stingherit, dar mai ales ghiftuit de sarmalele și de vinul enoriașilor.
A uitat să cheme dascălul și psalmodiază cu vocea întretăiată. Din cădelniță ies rotocoale de fum de tămâie care doar amărăsc și îngreunează aerul, fără să ne calmeze și fără să ne facă să ne gândim la cele sfinte.
Preotul se întinde după coliva care trebuie sfințită și se aude un pleosc indecent. A dat peste Biblia de pe măsuța din piatră și cartea a aterizat pe pământul umed. Se aude un icnit la unison și gândul tuturor aproape că devine sonor – semn rău! Sunt singura care zâmbește, poate că bunică-mea a căpătat simțul umorului și vrea să destindă atmosfera: uite-l și pe ăsta cum încearcă să se aplece după Biblie, dar nu-l lasă burta de Obelix. Întârzie prea mult într-o poziție intermediară, nici ajuns la carte, nici drept, și toată scena este hilară. Dar la mormânt nu se râde, la mormânt se acceptă doar sentimentele respectuoase și deosebit de discrete.
Văr-meu se apleacă, ridică Biblia și o pune înapoi pe măsuță cu degajarea celui care nu crede în semne. El nu crede în nimic din cele nevăzute. Vine la cimitir pentru că așa se face, ca să nu ne lase pe noi, femeile, singure cu traistele și cu obligațiile.
Când ajungem acasă, în apartament este cald și miroase a mâncare, iar moartea pare din nou ceva îndepărtat și abstract. Văr-meu și preotul se așază la cele două capete ale mesei. Între ei, doar eu și o mătușă doctoriță. Restul femeilor pun mâncare în farfurii, dau drumul la cuptor pentru felul următor, aduc pahare și le umplu. Insistă pentru cognac și antreuri, vă rog părinte, trebuie să încercați și icrele, n-ați mai mâncat așa ceva, vă garantez, cum le fac eu nu le face nimeni, nu, nu sunt grase, o să vedeți.
După ciorba cu perișoare, la sarmale și înainte de friptură, conversația și zgomotul de tacâmuri de argint ce lovesc farfuriile de ceramică sunt întrerupte brusc de horcăitul agitat al preotului, care sare de pe scaun și își duce mâna la gât. S-a înecat și nu poate respira deloc, dar chiar deloc. Primul meu gând: un prieten de-ai unui prieten a murit înecat cu mâncare fix săptămâna trecută. Știu că n-are sens să chemi salvarea. Moartea cerebrală se instalează în câteva minute scurte. Încerc să-mi aduc aminte cum se face manevra Heimlich, dar am uitat tot ceea ce credeam că știu. Slavă Domnului că este doctorița lângă el, o las pe ea să încerce, doar că are 1,60 și vreo 60 de kilograme, iar el are 1,80 și vreo 100 de kilograme. Nu poate să-l cuprindă cum trebuie cu brațele, iar grenaul de pe fața lui capătă o nuanță violetă.
Văr-meu o împinge într-o parte, îl cuprinde cu brațele pe la spate și-l lovește bine în capul pieptului. La a treia încercare, bucățica de varză murată aterizează pe fața de masă.
Se respiră colectiv pentru prima oară după nu se știe cât timp, un timp suspendat, făcut exclusiv din frică. Preotul bea niște apă și se chinuie să-și recapete suflul. Văr-meu se întoarce la locul lui. Mâna cu care ia furculița îi tremură atât de tare încât nu nimerește sarmaua din farfurie. Nimeni nu îndrăznește să spună nimic, dar știm ce s-a întâmplat: Biblia căzută de pe măsuță la cimitir.
– Bravo, văr-meu!
Sparg tăcerea pentru că e lucrul evident de spus și pentru că orice e mai ușor de dus decât tăcerea care se lipește de noi ca un cearșaf ud.
– Părinte, ați văzut că eu am încercat să vă ajut, dar sunt prea mică, spune doctorița. Dar să știți că nu v-aș fi lăsat să muriți, vă făceam o incizie în gât și tot vă salvam.
Preotul zâmbește, mai ia o gură de apă și își lasă mâinile în poala sutanei.
– Slăvit fie Domnul nostru, Iisus Hristos, căci mare este mila Lui! reușește să spună cu vocea subțire și cu ochii în lacrimi.
Da, slavă Domnului că nu s-a murit în casa noastră de două ori în aceeași zi a anului. Și slavă Domnului că mortul nu a fost preot, căci nicio familie nu poate rezista unei astfel de reputații.
Femeile își reiau roboteala, el revine la sarmaua începută, dă o dușcă de cognac peste cap, iar obrajii îi revin la un roșu strident, culoarea vieții sănătoase.
– Da, după cum vă spuneam mai înainte, evreii ăștia care conduc lumea sunt nație blestemată, nici când a venit Moise cu legile sfinte de la Dumnezeu nu au vrut să se lepede de idolii lor, spune preotul și ăsta este primul lui gând după revenirea la viață.
Imagine reprezentativă: Hunters Stalking a Deer, Horatio Ross, 1857
