La plecarea Gabrielei Melinescu

Start

Gabriela Melinescu e o poetă cu un destin tragic. Poezia ei este simptomul unor rupturi existențiale care nu i-au risipit nici bucuria scrisului, nici altruismul manifestat sistematic față de literatura altora. Prima ei carte, Ceremonia de iarnă (1965), a șocat prin curajul asumării unei neliniști erotice – o atitudine lirică neconvențională în epocă, la ieșirea din realismul socialist care „dehormonizase“ cu totul poezia. De la debutul Mariei Banuș, din 1937, cu Țara fetelor, nimeni nu mai îndrăznise să-și noteze tresăririle erotice cu atâta deschidere. „Aproape că nu-i poezie în care să nu fie vorba de băieți“, constata ludic Marin Sorescu, care greșea numai pentru că împingea „problematica“ acestei poezii într-o zonă frivolă. Și nu era deloc așa. Autoarea rescria Cenușăreasa schimbând perspectiva: „Eu nu-i vedeam, îi auzeam râzând./ Băieții fluierau frumos pe stradă./ Rufe spălam în curte, sub un pom/ și frică îmi era c-or să mă vadă./ Simțeam cum înfioară drumul,/ iubeam și pietrele pe care ei călcau./ Pe garduri aplecați ca peste umeri/ abia-nfloriții trandafiri ardeau./ Umezi mi-erau ca la sălbăticiune ochii…/ Pe sârmă vântul cuprindea în dans/ mijlocul strâmt al unei rochii.“ De aici bovarismul de sălbăticiune care se va păstra în mai toate cărțile sale.

Următoarele volume, Ființele abstracte (1966), Interiorul legii (1968) ori Boala de origine divină (1970) suferă de influența poeziei lui Nichita Stănescu. Iubirea lor e parte din mitologia literaturii române. Nedrept e că nu numai personalitatea scriitoarei a fost adesea redusă la aceea de „iubită a lui Nichita“, ci și opera ei a fost mereu interpretată ca o reflexie a acesteia. Ceea ce nu mai e corect, pentru că cele mai bune volume ale Gabrielei Melinescu, Jurământ de sărăcie, castitate și supunere (1972) și Împotriva celui drag (1975) marchează nu numai o despărțire dramatică de marele poet, dar mai ales o desprindere de influența lui sufocantă. Poezia autoarei devine mult mai concretă, mai carnală, mai biografică. În esență, autoarea scria o poezia a doliului, a vinovăției, în care imaginea sinuciderii tatălui e percepută ca un fel de pedeapsă pentru hybrisul iubirii peste fire, împotriva oricărei convenții: „Tată strălucitor împotriva îndrăgostiților“ e un vers emblematic. Tensiunea aceasta dintre eros și thanatos nu mai e generică, abstractă, o temă a poeziei printre altele, ca la Nichita Stănescu, Cezar Baltag și alți șaizeciști, ci febrilă, asumată direct, autobiografic. Plecarea scriitoarei în Suedia a fost și ea un moment de ieșire dintr-o dramă și de intrare într-o alta: a exilului, a adaptării sinelui la o altă limbă, dar și de pierdere a unei a doua mari iubiri. Jurnalul Gabrielei Melinescu e o mare carte, o lecție de demnitate a suferinței, de salvare prin scris. Ultimele poeme scrise de autoare sunt tot mai stinse, ca un fel de resemnare, de renunțare la poezie. E un semn că poezia nu mai are ce vindeca.

Imagine: © Institutul Cultural Român

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×