„Nu sunați! Ies eu din când în când.” Inscripția asta se poate citi pe o poartă brăileană. Am observat-o mergând la rudele Emei, în drum.
Ne-am hotărât acum vreo lună să mergem la Brăila. Familia mamei Emei se trage din zonă, iar eu am fost, pur și simplu, curios cum arată un oraș în care s-au născut Mihail Sebastian, Panait Istrati și alții. De Petre Ștefănescu Goangă am uitat, dar mi s-a strâns inima abia când l-am văzut printre personalitățile orașului pe Fănuș Neagu. El, mare scriitor cu o singură nuvelă genială, Dincolo de nisipuri, mi-a rămas în suflet încă din manual, și-am uitat totuși că s-a născut în împrejurimi – în satul Grădiștea de Sus.
Am rezervat camera și ne-am dus cu mașina în Vinerea Mare. Am ajuns acolo pe o vreme feerică care s-a schimbat repede într-o vreme terifiantă, cu ploaie și frig. Totuși, ne-am plimbat pe faleză și am respirat atmosfera acestui oraș pe vremuri multinațional și bogat. Am văzut și moara Violatos, ne-am întâlnit cu prieteni care sunt născuți la Brăila și au venit acasă de Paști și ne-am minunat de priveliștea ca din basme a celuilalt mal al fluviului.
La Muzeul Perpessicius, aflăm și despre cealaltă moară, concurența lui Violatos, și mai dărâmată decât prima. Muzeul în sine ne amintește de casa Topîrceanu din Iași: mică, cochetă, aflată pe deal. Marele eminescolog trăia în niște condiții pe care azi le-am numi modeste.
De la domnul de acolo, aflăm și de moara Lykiardopoulos, concurenta Violatosului. Iar în prima seară, ascultăm o doamnă istoric pe Youtube care vorbește aplicat și uneori cu emfază despre oraș – primele impresii le-am aflat din excelenta carte a lui Mirel Bănică.
Rădăcini care se întorc
Încă din prima zi am înțeles că Brăila are un trecut glorios și un prezent delăsat. Inscripții cu „monument istoric” și clădiri care abia mai stau în picioare. Nu pot să cred că nu se pot accesa fonduri europene pentru renovarea unui oraș în care era o populație pestriță, greci, evrei, lipoveni, turci, tătari și chiar maghiari.
În legătură cu asta, am două experiențe. Aici s-au născut doi mari actori maghiari din Transilvania: Alajos Ács și András Csorba. Speram să le dau de urmă, să fie vreo casă memorială în amintirea lor, dar un prieten mi-a scris că părinții lor au slujit doar acolo, nu s-au înrădăcinat.
Și totuși. Ne plimbăm înainte de a merge la prânz și, dintr-odată, ne sare în ochi o biserică. Pe ea, un panou în limba engleză. Ce-o fi asta, ne întrebăm. Și-atunci, Ema începe să citească: „A brăilai reformatus templom.” E o inscripție în maghiară! Sunt contrariat în mod pozitiv.
Mai târziu, aflu că reformații brăileni, șapte la număr, sunt duși de preotul reformat din Galați în fiecare duminică la slujbă. Dar odată trebuiau să fie mult mai mulți de vreme ce li s-a ridicat și o biserică.
Cu pielea la saramură
„Românii au inimă”, a zis odată o actriță maghiară care trăiește în Belgia și Institutul Francez Maghiar nu a invitat-o niciodată, în timp ce cel român de vreo trei ori. Așa spun și eu.
Mai întâi, intrăm la un restaurant în care dăm de un chelner fabulos. Domnu’ Aurel – numele lui se poate citi pe ecuson – este volubil, prietenos și ingenios. „Păi eu am șters mesele”, ne spune când îl întrebăm dacă putem consuma ceva: restaurantul e gol-goluț. Când aude că aș dori vin alb sec, îmi aduce încă un pahar lângă ce-am comandat, spunând că „soiul ăsta e mai uleios” – și într-adevăr așa era. Iar când aduce nota, începe să citească: „Soare, priveliște, Munții Măcinului” și continuă cu ce am consumat. Are șosete roșii și e un personaj.
Rudele Emei, una și una. Sunt amabile, deschise, calde. Nu se împiedică de faptul că nu m-au văzut niciodată, îmi spun Petru și vorbesc cu mine ca și când am fi umblat împreună la grădiniță. Mergem la un prânz și stăm vreo șase ore, joc ping-pong, beau pălincă și vin, mănânc supă de miel și saramură de crap. Un adevărat masterat pentru un maghiar din Cluj.
Ne perindăm prin umor
Muzeul umorului este o instituție extraordinară. Vedem acolo caricaturi de ne dau lacrimile. Doi bărbați ridică pe unul să vadă ce e dincolo de zid – doar că acela este orb. Pe un zid, citate eminesciene adaptate le realitatea românească.
Muzeul a fost inventat și este întreținut de caricaturistul local Costel Pătrășcan cu sprijinul unui ONG. Pe pereți, se pot vedea creații umoristice, voia bună a românilor care parcă niciodată nu au trăit bine și ăsta a fost și este norocul lor.
Ne perindăm și prin muzeul de pe vapor cu păsări și animale din Dunăre. Ne interesăm cum putem merge pe Insula Mică a Brăilei. Plănuim să ne întoarcem în acest oraș extraordinar, demn de pana unui Eliade sau a unui Mateiu.
Cu sare, fără sare
La întoarcere, mergem la Lacul Sărat. Aici venise familia Emei în multe vacanțe de vară. Mă gândesc că pe-atunci era o stațiune ca Sovata sau Cojocna: o apă sărată, tarabe cu mititei și suc.
Acum, e jumătate ruină, jumătate lux: clădiri dărăpănate și un hotel foarte fain care e și scump însă. Totuși, aș vrea să venim aici: pentru nămol, pentru sare, pentru lac și pentru noi. Acum e frig și vânt, dar va veni ea și vremea caldă și frumoasă.
Credit imagini: Ema Cojocaru.
