Laura Pavel, poetă clujeană cu o personalitate complexă, scrie poeme cu o voce care pendulează între rațiune și vis. Versurile ei parcă se miră de fiecare dată de imaginile pe care autoarea lor le vede în lumea ei interioară. În acest dialog rapid mi-am îndreptat atenția asupra recentului său volum de poezie, Zona de surescitare, apărut anul acesta la editura OMG.
Abia pot cuprinde tot ce faci, de la monografii critice și eseuri, până la poezie. Te străduiești să fii un autor „complet“?
Nicidecum, dragă Péter (o asemenea întrebare ar merge și în cazul tău, care ești deopotrivă poet, prozator, eseist, jurnalist), fiindcă am început să scriu poezie în urmă cu doar trei ani (mai exact în 2021), fără să-mi propun atunci să respect vreun program scriitoricesc, fără să mitologizez în vreun fel ideea de operă „completă“. A fost la mijloc nu o decizie ambițioasă, ci am ajuns la poezie întrucâtva surprinzător și pentru mine, eu venind dinspre teorie și critică literară și teatrală, dinspre studii de estetică, permiţându-mi să evadez prin poezie din rigorile scrisului academic, dar inspirându-mă și din fenomenul performance art (despre care predau de ani buni un curs studenților masteranzi de la Facultatea de Teatru și Film a UBB).
În versurile tale parcă aș zări o năzuință spre perfecțiune și o nostalgie a acesteia. Când ești mulțumită de poemele tale?
Interesantă și ușor inhibantă întrebare, pentru mine, mai ales că aduci în discuție o noțiune enormă cum este perfecțiunea. Recunosc, mă complac uneori în bovarismul de a crede că am atins, în urma cizelărilor, o anume rotunjime a textului (stilistică, a imaginarului etc.). Dar mai curând sunt autoironică în ce privește scrisul de poezie, mai ales că am ajuns destul de târziu la revelația că pot scrie și altceva decât studii academice sau eseuri pe teme literare sau legate de artele performative. Dacă totuși se întâmplă să fiu măcar temporar în acord cu propriile texte, e o senzație euforică, cu atât mai mult cu cât nu o dată, pe parcursul acestor trei ani, am avut săptămâni întregi sau chiar luni în care scriam zilnic, cu frenezie aproape. Iar poemele ieșeau aproape spontan, de parcă aș fi transcris niște texte gata scrise cu ani în urmă, când eram (am fost de când mă știu), e drept, o cititoare avidă de poezie, dar nu bănuiam că voi ajunge să fac saltul la scris.
Unde găsim zona de surescitare?
Mă bucur că, mai în glumă, mai în serios, formulezi întrebarea ta cu „unde“, tu confirmi implicit că zona asta există, să zic așa. În ce privește surescitarea, îi dau dreptate excelentei poete Teodora Coman, care a scris o recenzie flatantă despre acest volum al meu – ea sesiza în el o atitudine pe undeva polemică: „stimularea unei raportări energice, dinamice la referent (surescitare), nu poziția melancolic-contemplativă și lamentator-lamentabilă“. Revenind la ce e sau unde e zona, uite cum sună două versuri din poemul cu titlul „Zona de surescitare“, din volumul omonim apărut de curând la OMG: „Un artropod traversează rapid/ zona de surescitare“. Pentru mine zona asta poate fi deci vizualizată, e întrucâtva, dacă vrei, asemănătoare unui platou de filmare, sau e spațiul unde tocmai se montează o scenă, nu neapărat în incinta unei săli de spectacole, ci mai degrabă în aer liber. Dar ceea ce tocmai am spus aici e numai ipoteza mea de (auto)interpretare, probabil failibilă, sau poate fi o „trapă“ de discurs, pot fi false explicații, iar zona rămâne în continuare de explorat, de tatonat. Nu sunt eu cea care să ofere o cheie de lectură definitivă, fără rest. Mai ales că eu practic și o poetică a secretului (inclusiv în volumele anterioare ale „trilogiei“: Trucuri urbane, din 2022 și Acțiuni și protocoale, din 2023). Să adaug, totuși: „zona de surescitare“ este, firește, mai ales un spațiu psihic, dar pe care mi-am propus să-l fac pe cât posibil plauzibil (și imaginabil, lizibil ca teritoriu imaginar) pentru cititori. Există personaje care populează zona, au loc acolo diverse performance-uri, „acțiuni“ (unele protocolare, ca în volumul anterior, altele nemediate, fruste), iar poemele conțin nu atât secvențe autobiografice, cât parabolice, ca de pseudo-fabule, care oferă și nu prea oferă răspunsuri ori verdicte de-a gata. Dacă există o morală a acestor „fabule“, atunci nu-mi rămâne decât să rămân in the zone și de altfel chiar asta și fac, scriind acum la un al patrulea volum de poezie.
