Laurențiu Constantin: „Nu ștergem praful de pe tomurile cu partituri de acum 300 de ani. Noi ne ocupăm de prospețimea acestei muzici“

Interviu cu Laurențiu Constantin, directorul Festivalului de Muzică Veche București

Start

Bucharest Early Music Festival a ajuns la majorat: anul acesta împlinește 18 ani. Poate că e timpul să-i spunem povestea. Cum s-a născut ideea lui? Cum l-ați pornit?

Există un orizont de preocupări în zona aceasta muzicii vechi. În ceea ce mă privește a început simplu: cu o îndrăgosteală. La vremea respectivă – se întâmpla acum 20 de ani –, am cunoscut o domnișoară (Raluca Enea) care a devenit între timp soția mea. Ea e clavecinistă. Printre lucrurile care ne-au unit a fost și dorul de muzică veche, mai ales de muzică barocă. Și încercând să ne găsim un loc sub soare, pe scenele de concert bucureștene, unde nu e tocmai ușor de pătrunzi, am zis că ar fi bine să construim o scenă pentru artiștii care fac muzică veche – printre aceștia, și pentru noi. Și așa a apărut prima ediție a Festivalului de Muzică Veche și a început povestea noastră.

Ați avut invitați din străinătate de la început sau ați pornit cu formații românești?

Și formații românești, și formații din străinătate. Raluca pe vremea aceea studia în Germania, cu profesori care aveau unele legături, cu ei am început – Harald Hoeren, Jennifer Morsches, muzicieni consistenți, prezenți și astăzi pe scene de concert europene. În principiu, un festival la început trebuie să-și construiască un oarecare nume, oarecare credibilitate, iar apoi artiștii capătă încredere să accepte o astfel de invitație. Altminteri, acesta, un festival la prima ediție, fără niciun istoric, a pornit cu prietenie. Cu timpul, căutările și direcțiile noastre artistice au devenit cumva mai articulate. Am ajuns să avem tematici pe care să le urmărim programatic, ediție de ediție. Credo-ul nostru este autenticitatea. Bunele practici în domeniul muzicii vechi spun că ea se face doar pe instrumentele pentru care a fost scrisă și doar în maniera în care a fost scrisă. Spre exemplu, Johann Sebastian Bach nu a scris niciodată nimic pentru pian (care a apărut abia la sfârșitul vieții lui). Drept care noi nu cântăm Bach la pian. E un gest de respect față de muzică și față de compozitori, față de artiștii care au trăit atunci și care au scris acea muzică. Firește că poți să faci și experimente. Însă direcția noastră este cea a autenticității muzicii vechi și a prospețimii ei în actualitate. De asta sloganul festivalului este „Descoperă noutatea muzicii vechi“.

Vorbeați mai devreme despre tematici. Povestiți-ne puțin cum stabiliți tematica fiecărui festival.

E o poveste spontană, nu există o metodă, nu există o procedură, o metodologie. Discutăm foarte mult între noi, cu alți colegi, cu alți iubitori de muzică veche, multe dintre idei sau propuneri vin din partea acestora. Și la un moment dat, apare o idee. Și știm că aceea este ideea, tema următorului festival. Dar depinde și de invitați. Spre exemplu, pentru ediția din 2024 am invitat niște artiști având credința că sunt versatili în ceea ce interpretează și chiar dacă nu au în repertoriul curent ceva care se potrivește cu tema anului următor, nu va fi o problemă. Sunt apoi artiști sau formații pe care îi căutăm pentru tematica respectivă, pentru că excelează într-o anume zonă. În muzica barocă există așa-numitul bestiar, această paletă de animale fantastice, mitice, care folosesc ca pricină pentru a planta personaje, caractere, scene, mai ales în operele baroce. E și muzica programatică. Primim adesea și din partea caselor de impresariat propuneri pentru programe de concert.

De cât timp e nevoie pentru a organiza unui astfel de festival? Reușiți s-o faceți pe parcursul unui an sau uneori pregătiți și pentru mai mult de un an discuțiile cu eventuali invitați?

Cea mai mare parte a muncii se întâmplă pe durata 12-14 luni de zile. Începem încă din noiembrie, când are loc festivalul în fiecare an. De regulă, în ianuarie închidem în linii mari concertele din festival. Poate 80-90% – întotdeauna păstrăm un spațiu, întrucât apar idei minunate pe care nu ne îndurăm să le refuzăm și pe care nu le avem în ianuarie, că așa e viața. Când vorbim de artiști de un anume calibru, e o minune să găsești ceva în calendarul lor, iar dacă găsești spațiul temporal, atunci tu îți faci programul festivalului după programul acelui maestro pentru a putea facilita prezența lui. Așa se face că anul acesta, deși prin tradiție festivalul se desfășoară în luna noiembrie, maestrul Jordi Savall cu Hespèrion XXI cântă în decembrie. Atunci a fost spațiu în programul dânsului. E o mare bucurie pentru noi că am putut să-l aducem. Cum spunea un cronicar, Savall este zeul absolut al muzicii vechi. E foarte atent cu locurile unde cântă și cu imaginea domniei sale. Faptul că ne-a acceptat invitația este mai mult decât onorant pentru noi.

Să ajungem și la partea mai puțin poetică. Cum e finanțat festivalul?

Acesta e partea care îmi ocupă cea mai mare parte din timp. Bugetul festivalului se compune dintr-un mix. Finanțări din bani publici – iar aici sunt finanțatorii clasici, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Arcub, centre locale. Apoi, sponsorizările propriu-zise, finanțările din surse private, companii. Avem alături câțiva parteneri de ani de zile, din când în când se alătură și alții. Avem apoi parteneriate cu institute culturale străine la București. Iar ultima sursă o reprezintă biletele și barterele. În linii mari, cam așa se închide bugetul. E vorba de a construi cărări cu entități, cu instituții, cu persoane. E vorba de ținut aproape cu acel grup de oameni care ne sunt tare dragi, un fel de nucleu dur al festivalului, nu doar ascultători și iubitori de muzică veche, ci și foarte doritori să se implice.

Aveți de povestit peripeții, momente inedite, dificultăți de care v-ați izbit în timpul organizării?

Pentru că trăim într-o lume în care lucrurile se schimbă foarte rapid, nesănătos de rapid, se întâmplă în fiecare an și în fiecare ediție a festivalului lucruri. Cu artiștii nu prea avem surprize, rar ni s-a întâmplat să anulăm, să amânăm concerte din motive de forță majoră, să spunem. Când s-a întâmplat tragedia de la Colectiv eram în mijlocul festivalului. Evident că am stopat toate activitățile și am anulat două concerte. În București se afla Emma Kirkby, Dame Emma Kirkby, care reprezintă pentru muzica veche vocală, aproximativ ce reprezintă Jordi Savall pentru cea instrumentală. Venise la București pentru un recital împreună cu Rolf Lislevand și s-au întors fără să mai susțină concertul. Se întâmplă și lucruri ceva mai… terestre, dar care sunt foarte păcătoase. Anul acesta, de pildă, s-au schimbat niște norme în privința transporturilor aeriene de persoane. Un muzician călătorește cu instrumentul muzical. Iar uzanțele sunt că atunci când ai un instrument mai mare, un violoncel, să spunem, achiziționezi ceea ce se cheamă extra-seat sau un al doilea bilet. Ei, anul acesta s-au schimbat cu doar câțiva centimetri normele și ne-am trezit cu o problemă foarte gravă, cu o harpă, pe care am avut concertul La lyra del ciel, cu surorile Seitz, din Nuovo Aspetto. Două săptămâni ne-am străduit să găsim o soluție cu toate companiile posibile, cu toate conexiunile posibile – trebuia să vină din Germania în România și retur. Singura soluție pe care am găsit-o a fost transportul terestru. Pare o chestiune banală, dar ne-a ocupat în mod constant câteva ore pe zi, vreme de două săptămâni. Apoi… se mai întâmplă ceva în comportamentul publicului. Dacă lucrurile erau cât de cât așezate și predictibile înainte de perioada pandemică, foarte multe turbulențe au apărut de când cu emoțiile acestea masive, neliniști, frici, războaie și așa mai departe. Anul acesta am observat o oarecare rezervă a publicului în a veni în sălile de concert. O numesc rezervă pentru că nu găsesc alt cuvânt, încă nu știm cărui fapt se datorează acest tip de comportament. Nu este doar la noi, am observat că s-a întâmplat și în alte festivaluri care evoluează pe același palier, cu aceeași tipologie de public. Așteptăm să se încheie festivalul și să facem o analiză, să înțelegem mai bine ca să vedem ce avem de făcut. Publicul există, asta e mai presus de orice îndoială, pentru că am avut dintotdeauna săli pline.

Chiar voiam să dezvoltăm subiectul ăsta pentru că m-a întristat foarte tare să văd cât de multe locuri libere rămăseseră în săli. Mie mi s-a părut că ați făcut tot ce se putea în materie de publicitate și pe rețelele sociale, și la radiourile și televiziunile culturale, și nu numai la cele culturale… Ce s-ar mai putea face ca să crească publicul ăsta?

Sunt doar câteva gânduri. Ceva s-a întâmplat, poate că nu am reușit să ajungem cum se cade la publicul nostru, deși în principiu am comunicat în acele medii în care am comunicat în toți acești ani și a funcționat. Poate s-a schimbat ceva în mentalul publicului. Sincer, nu am o părere fermă, dar am impresia că online-ul, virtualul a fracturat cărările firești naturale între oameni și a făcut ca multe din emoțiile, reflexele noastre sociale, spirituale să rămână blocate în acest no man’s land. O să încercăm să comunicăm mai mult în direcția asta. Mai e ceva ce am început să facem de anul acesta. Știm că repetitio mater studiorum est, drept care, dacă e să ne ținem de înțelepciunea latinilor, ar trebui să facem povești repetitive, respectiv concerte și evenimente, că nu sunt doar concerte, cu oarecare cadență. Iar asta în mod sigur ne-am asumat că vom face.

Știu că există un public deja stabil, care vine la spectacolele astea în mod frecvent și mă întrebam dacă există căi pentru a atrage public nou, pentru a reuși să lărgim sfera asta de interes pentru muzica veche și la, poate, generații mai tinere sau oameni încă nefamiliarizați cu ea.

Noi avem un public tânăr, de ani de zile. Am făcut și un studiu sociologic al publicului nostru, al profilului publicului nostru mai precis. Știm că este un public foarte tânăr. E undeva între 18 și 45-47 de ani, covârșitor majoritar feminin, aproape de 80%. Un public cu venituri peste medie și foarte bine educat. Există în această categorie și așa-numitul public de conjunctură. Unii îl numesc cu un cuvânt pe care eu îl evit pentru că are ceva conotații nepoliticoase: snob. E la modă.

Snobismul cultural nu e un lucru atât de rău până la urmă. E o tendință către ceva bun, și poate duce la o apetență reală pentru un fenomen artistic sau altul, nu credeți?

Mie se pare respectabil. Oamenii au tendința de a se agrega în jurul unor fenomene culturale sau artistice. Unii se duc din curiozitate, alții se duc pentru că toți prietenii lor sunt acolo. Am văzut astfel de persoane în public încă de la primele ediții și mă uitam așa, curios, la ele pentru că nu erau din lumea pe care o știam eu. Apoi rezervele mele au fost cu desăvârșire împrăștiate când am observat că vin concert de concert, că ascultă cu adevărat muzica, că încep să se apropie de fenomen și de înțelegerea lui, când auzeam de la ei înainte să aflu eu ce artist a luat Diapason d’or sau ce producție a prezentat Jaroussky pe scena festivalului de Utrecht, lucruri pe care doar un cunoscător sau un om îndrăgostit de domeniu le caută.

Spuneați că deviza festivalului este „Descoperă noutatea muzicii vechi“. Ce anume face ca acest fenomen să-și păstreze noutatea, prospețimea de care vorbiți?

Facem foarte multă cercetare muzicologică și muncă de redescoperire și de punere pe scenă. Totuși, nu ne neocupăm de arheologie. Nu ștergem praful de pe tomurile cu partituri de acum 300 de ani. Noi ne ocupăm de prospețimea acestei muzici. Și avem credința că acum Johann Sebastian Bach, la circa 300 de ani de la moartea lui, este la fel de prospăt și de actual și de spumos și de prezent în sările de concert – de fapt, mult mai mult decât în vremea lui. Și sunt sigur că va fi la fel și peste 300 de ani. În epoca barocă nu existau compozitori, interpreți, profesori, manageri, cum sunt astăzi. Existau oameni care se ocupau de fenomen. Cântau, predau, scriau, erau muzicieni absoluți. Și asta îi îndreptățea să fie numiți în epocă maeștri. Arhetipul muzicianului pentru un interpret de muzică veche este tocmai acesta. Aproape toți, cu excepția faptului că scriu sau nu muzică – compoziția e altă poveste astăzi –, interpretează, conduc un asamblu muzical și predau –  sunt constante în cariera oricărui muzician important.

În afara momentelor de festival, vă ocupați și de alte manifestări de muzică veche pe parcursul anului?

Da. Anul acesta am avut, din ianuarie până în iunie, șase sau șapte concerte, organizate cu frecvență aproximativ lunară. Am avut apoi două concerte în festivalul Enescu. Iar de anul viitor, concertele dintre ianuarie și iunie le vom agrega într-o stagiune. Două turnee, unul în România și unul în străinătate cu ansamblul Sempre. Avem, de asemenea, în plan realizarea unui CD, poate două. Avem un plan și pentru la vară. Foarte multe lucruri bune se întâmplă vara. Sunt festivaluri, stagiuni estivale în zona muzicii vechi. Inclusiv cel mai vechi festival de muzică veche din România, festivalul colegilor de la Mircurea Ciuc, are loc atunci. Sau Musica Barcensis, organizată de prietenul Steffen Schlandt în în Țara Bârsei, Burzenland, cum îi spun sașii, în bisericile săsești de acolo. Iar apoi vom vedea ce va mai fi din toamnă.

Cât de multe formații sau muzicieni care se ocupă de muzica veche sunt în România?

E un paradox. Pe de o parte, dacă e să ne referim la muzică veche în sensul apusean al cuvântului, sunt câteva formații exemplare care fac o treabă minunată. Aș începe în mod subiectiv cu dragii mei colegi din Sempre, cu câțiva soliști, precum e clavecinista Raluca Enea, apoi ansamblul La Folia, al soților Iamandi, în Timișoara, ansamblul Transilvania din Cluj-Napoca, Bach Jugendchor, corul de tineret Bach, dirijat de Steffen Schlandt. Vorbim apoi de zona secuimii, unde sunt mai multe ansambluri, aș menționa doar Codexul lui Filip Ignat. Îmi cer iertare dacă i-am uitat pe unii, mai sunt încă vreo câțiva. Totuși, pentru o țară cât este România, e foarte, foarte puțin. Avem trei festivaluri anuale de muzică veche, în București, Miercurea Ciuc și Timișoara, plus Musica Barcensis și Musica Coronensis, care se fac o dată la doi ani. Mai este un concurs-festival organizat de Erich Türk la Cluj. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, atunci când ne-am prezentat candidatura în fața Consiliului Directorial REMA, Rețeaua Europeană de Muzică Veche, am făcut o afirmație care i-a făcut să tresară, dar care e adevărată. Este o țară ortodoxă, în care se cântă muzică bizantină, sau muzică psaltică, muzică bizantină românească. Muzica bizantină e și ea un fenomen complex Dacă e să numărăm bisericile și mănăstirile, avem vreo 28.000 de cântăreți profesioniști de muzică bizantină. Adevărul e că nici o altă țară europeană nu poate face afirmații la acest nivel numeric. Avem și câteva festivaluri, vorbind în primul rând de festivalul internațional de muzică bizantină de la Iași, cu nimic mai prejos față de ce se întâmplă în zona muzicii bizantine în Grecia sau pe oricare scenă europeană. De ce această „spumoșenie“ a fenomenului? Pentru că asta e o muzică vie, se cântă în biserică. Nu e o muzică pe care o reconstruim, pe care o reinterpretăm și o cercetăm muzicologic, precum e cea barocă sau renascentistă. Mai sunt, de asemenea, câteva coruri de foarte bună calitate: Byzantion din Iași, Stavropoleos din București, TRONOS, corul de psalți al Patriarhiei Române, grupul Nectarie Protopsaltul. Mai este corul Melos Paisian, prezent în festival anul acesta, alături de care părintele Filoteu Bălan de la Mănăstirea Petru Vodă, un reputat paleograf și muzicolog, a susținut o conferință cu un titlu absolut întrăzneț: Barocul s-a născut în Bizanț. El demonstrează că Barocul apărut în Bizanț este anterior, consistent anterior, vorbind de sute de ani, celui apusean. E o idee care probabil va face istorie.

Faceți parte din REMA  (Rețeaua Europeană pentru Muzică Veche). Din câte știu, e o organizație destul de exclusivistă. Cât de important e că ne numărăm printre cele 29 de țări care au membri REMA?

Când am intrat noi în REMA eram singurii din Europa de Est. De la Polonia în sud, eram singurul membru REMA. În anul următor sau peste doi ani s-au alăturat și colegii de la Miercurea Ciuc, ceea ce e o mare bucurie pentru noi. Sunt niște condiții destul de selective, sunt anume criterii de performanță pentru a accede acolo, a fost mai mult decât onorant să fim acceptați. Nu avem nici pe departe bugetele marilor festivaluri, dar ce avem noi e o anumită efervescență, un anumit parfum local, efortul constant de a ne manifesta personalitatea de festival la porțiile orientale ale Europei. Aveam o anume calitate, aveam artiști aflați în elita muzicii vechi. Am avut și muziceni de o excepțională calitate aflați la începutul carierei, care ulterior au devenit vedete. Și asta ne-a ajutat.

Aveți un gând, o pledoarie pentru ascultarea muzicii vechi, un cuvânt de încheiere?

Precum spuneam, noi nu ne ocupăm de arheologie muzicală. Sloganul festivalului, „Descoperă noutatea muzicii vechi“, este și crezul nostru. Muzica aceasta este o întoarcere la originile noastre, la rădăcinile noastre sănătoase, fecunde. În istoria artei de orice fel, periodic se petrec recurențe care sunt o reacție de întoarcere la astfel de valori. Noi nu ne întoarcem la ele, noi doar propunem o pledoarie pentru continuitatea și permanența acestor valori estetice. Nu am întâlnit în douăzeci și ceva de ani, de când mă ocup de muzică veche, pe nimeni, pe absolut nimeni care să vină la un concert de muzică veche – poate cu excepția unor anume concerte puțin mai complicate, precum sunt cele de muzică barocă franceză târzie – căruia să nu-i placă, căruia să nu-i tresalte inima, mintea și să nu aibă o stare de bine. S-au făcut cercetări asupra undelor neuronale și comportamentului creierului expus la diverși stimuli și una dintre concluzii a fost că atunci când ascultă muzică barocă, undele cerebrale ale subiecților capătă tiparele neuronale ale unui geniu. Iată un argument în plus!

Imagine reprezentativă: arhivă Laurențiu Constantin

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×