Nu m-am ferit să o spun niciodată, fie că eram împreună pe aceeași scenă, fie că pedalam prin pădure și vorbeam cu vreo amică despre meseria asta veche și atât de ciudată a noastră: Lavinia Braniște este, da, una dintre cele mai talentate scriitoare din România, dar partea și mai interesantă e că ceea ce am văzut până acum pare a fi doar vârful aisbergului. Chiar dacă vorbim deja despre zeci de cărți pentru copii, romane, volume de povestiri și de poezii – publicate de Lavinia Braniște până la 40 de ani, în prima jumătate a vieții, cum se zice –, de o literatură încă de la început echilibrată, matură, atingând cu delicatețe și considerație profunzimi inconfortabile – în special grație umorului ei tot mai specific, mai surprinzător, care ar merita în sine o pagină separată –, intuiția mea este că perioada ei de creație, de creație „adevărată“, lipsită de majoritatea inhibițiilor contextuale, de frânele interioare, abia începe să se întrevadă. (Și scriu asta cu o căldură egalată poate doar de fiorii entuziasmului, pentru că abia aștept să o mărturisesc.)
Cine ești tu, Lavinia Braniște, ce e cu adevărat important pentru tine? Ce te-nfurie? De ce ți-e frică?
Mă amuză că începem cu spaime și furii, poate astea sunt cele care caracterizează cel mai bine un om, până la urmă, poate sunt repere mai clare decât pasiunile și se construiește mai clar (o viață) ocolindu-le.
M-am gândit la cei care citesc doar primele rânduri dintr-un articol; am zis să nu-i pierdem cu politețuri.
Ideile și sentimentele mele față de viață și de lume se tot schimbă – îmi place să folosesc sintagma asta, „idei și sentimente“, e de când eram la școală, în primară (sau poate început de gimnaziu?) și ni se cerea să scoatem idei și sentimente dintr-un text. Cred că acum cel mai tare mă sperie gândul că la un moment dat n-o să mă mai țină capul să fac munca pe care o fac, o să intru într-un blocaj intelectual sau o să devin brusc foarte înceată sau n-o să mai fiu capabilă să mai inventez nimic, pentru că mă ocup mult cu inventatul și odată cu înaintarea în vârstă chestia asta devine din ce în ce mai complicată. Sau poate sunt pur și simplu obosită, iar după ce-mi trece oboseala o să-mi fie frică de altceva.
Despre furii, nu știu ce să zic. Interacțiunile cu statul continuă să fie o sursă nesecată de stres, de exemplu. Cel mai recent episod de furie maximă a fost la ANAF Sector 6, acum vreo două luni. Am fost cu programare online, în prima mea incursiune fizică, să zic așa. După ce am întrebat pe la trei uși unde să mă duc cu programarea online, m-au pus să iau număr de ordine și să stau la o coadă de 24 de persoane ca să anunț la un gemuleț să iasă inspectorul. Am început să clocotesc de nervi, am luat numărul de ordine, am ieșit afară să plâng puțin și după aia am intrat înapoi și m-am așezat la rând. Mi-a părut rău imediat după ANAF-ul de la Brăila (mi-am schimbat buletinul doar ca să pot vota la locale aici, dar cred că mă duc înapoi la mama să mă ia în spațiu), unde era mult mai calmă și mai civilizată treaba. Primisem o notificare legată de o declarație de acum cinci ani, aveam și o plată rătăcită în sistem și mi-a picat o inspectoare care mi-a dat tot felul de informații eronate, dovadă că pentru unii de la ANAF lucrătorul cultural independent e în continuare un OZN.
Tot la ANAF eram și eu în timpul ăsta, la Brașov, e drept, unde treaba a fost „calmă și civilizată“, dar nici așa n-am scăpat ușor: a trebuit să mă duc de trei ori în audiență la același inspector, evident, pentru aceeași problemă – și tot în calitate de OZN. (Doar ca să fiu în cele din urmă sfătuit să apelez la serviciile unui contabil și la cele ale unui avocat. Și-apoi să mă-ntorc.)
Ce e cel mai ciudat de fapt e că această experiență mi-a adus aminte de tinerețe. De acum douăzeci de ani, când pierdeam mult mai mult timp pe la cozi la ghișee și interacțiunile cu statul erau în marea lor majoritate așa, abrazive și epuizante, pierdeai câte o zi întreagă pe acolo și nu rezolvai nimic. S-au schimbat multe între timp (nu și la Sectorul 6), dar cred că aceste instituții sunt în continuare mari generatoare de furie cetățenească.
Altfel, cred că duc o viață destul de salubră emoțional, m-am înconjurat de oameni OK, fac lucruri care-mi plac, iar când mai apare câte ceva dubios, știu că trece repede sau că pot ocoli. Deci importanți sunt oamenii din jurul meu, în primul rând, apoi munca pe care o fac și modurile în care pot fenta perioadele de stres. La „cine sunt“ nu știu să răspund, se vede mai bine din afară.
Martin Amis zicea că „romanele se nasc din îngrijorare îndelung dospită și ignorată, din îngrijorare mută“. Din ce se nasc romanele tale, ai reușit să-ți dai seama? (Mă rog, „nasc“.)
Pornesc de obicei de la personaje pe care încep să le „văd“, cu care petrec mult timp în minte și despre care simt la un moment dat că le pot duce la cursă lungă, pot să le trec prin niște situații în care știu cum ar răspunde. Cred că protagonistul (în fine, mai degrabă protagonista, până acum) este elementul cel mai important când începe să mi se înșurubeze în cap o carte sau o povestire.
Există ceva despre care nu poți (încă) să scrii, deși ai vrea să o poți face? Există lucruri care nu îți plac, despre care simți că nu-ți ies în totalitate când vine vorba de scrisul tău?
Mi-ar plăcea să mă desprind un pic de realitate, dar încă nu-mi dau seama cum aș putea să fac asta sau dacă e ceva ce merită încercat, dacă nu cumva e drumul sigur către un mare eșec, ceva caraghios sau kitschos. De asemenea, mi-ar plăcea să recuperez ceva din umorul primelor cărți, pe care simt că l-am pierdut într-o oarecare măsură, în sensul că nu prea îl mai vede lumea, deși eu cumva îl simt și-l pun acolo. În rest, da, sunt o grămadă de lucruri care nu-mi ies sau nu-mi plac, dar nu vreau să-mi fac aici autocritica (o fac destul în cap), plus că mi-au zis prietenii să nu mă mai dezvălui atât de ezitantă și nesigură, că nu-i frumos, oamenilor le place să vadă scriitori care știu calea.
Să știi că înclin să le dau dreptate prietenilor tăi, și mie îmi place să văd asta, chiar dacă calea lor nu-i și calea mea.
Revenind, cum te raportezi la textele tale publicate, se întâmplă să-ți recitești prozele mai vechi, ai făcut-o vreodată? Dacă da, ce senzație ți-au lăsat? Le leagă un fir roșu? Îți lasă impresia aceleiași voci, una care se maturizează, cum mi s-a-ntâmplat mie să intuiesc atunci când am avut ocazia să ți le recitesc? Sau pentru tine sunt treburi în mod categoric distincte?
Le citesc atunci când sunt nevoită să le citesc, în general pentru evenimente sau când trebuie să extrag fragmente pentru vreun festival unde trebuie tradus ceva pe o anumită temă etc. Ne-am întâlnit recent la un Street Delivery la Brașov, unde am citit din Interior zero (care a apărut în 2016) ceva despre imobiliare (oare asta era tema?) și mă îngrozeam citind.
Da, asta era tema. Ce te-a îngrozit?
Am descoperit vreo trei chestii greșite în fragmentul acela, una mi s-a părut ageistă, una ableistă, iar alta nu mai țin minte cum, iar voi ați râs de mine că mă cancelez singură. Erau mici ironii, dar totuși am avut noroc că ați râs, că dacă eram în altă parte putea să iasă mai nasol. Ce vreau să spun e că – acum poate mai mult decât în alte epoci – timpul lucrează ciudat, nu doar că tu ca scriitor (și ca om) te transformi și poate nu te mai recunoști în ce ai scris mai demult, dar și sensibilitățile și codurile prin care descifrăm realitatea se schimbă, te uiți în urmă și te trezești că ai făcut greșeli și probabil ce scrii azi va fi citit altfel peste zece sau douăzeci de ani (în cazul fericit în care va mai fi citit). Ca scriitor, cred că trebuie să ai curajul să-ți asumi lucrurile astea, nu doar că vei fi judecat pentru ceea ce scrii în momentul publicării, ci și, eventual, peste niște ani în care poate modul în care societatea „citește“ anumite lucruri se schimbă. De aceea, mie mi se pare interesant (și important) să vezi opera unui scriitor în ansamblu, în timp, în timpul vieții lui, dar și în timpul istoric. Ca să clarific, nu deplâng aceste schimbări în niciun caz, lumea e cum e și asta e, nu zic că era mai bine în bezna ignoranței și a discriminării și nici că – în numele libertății de exprimare – scriitorul poate să scrie orice, oricum, doar pentru că s-a uns singur scriitor.
Revenind la întrebarea ta anterioară, da, e clar un fir roșu acolo și încă de pe la al doilea roman am început să-mi pun problema dacă nu cumva personajele astea seamănă prea mult între ele și prea mult cu mine. Încă nu-mi dau seama dacă e foarte greșit (și față de cine) să fie așa și dacă am vreo datorie să iau distanță de o voce în care mă simt confortabil și pe care o pot folosi ca un instrument cu ajutorul căruia să pun în lumină niște teme.
Dacă ai putea să te trezești într-o dimineață și să poți face orice altceva, ce ai face? Patinaj artistic, tenis, stomatologie? Eu aș face muzică – mă gândesc tot mai serios la asta, că n-am ce pierde, viața ne mănâncă oricum la toți biscuiții.
M-am gândit la un moment dat să mă apuc de ilustrație, cam pe când mi-a apărut prima carte pentru copii. E un drum lung, durează mult până ajungi să faci ceva ce se poate arăta, și dacă nu începi de mic – adică la o vârstă la care nu ai presiunea rezultatului și ai tot timpul să exersezi – e foarte complicat. Ca adult, gândești altfel despre timp și probabil că de aici vine dificultatea. Sau, cel puțin, pentru mine așa a fost. În plus, mi-am dat seama că cel mai probabil, în cazul fericit în care aș fi ajuns vreodată la ilustrație ca profesie, aș fi eșuat în aceleași frustrări ale lucrătorului cultural, aceleași negocieri pentru jumătate de procent în plus, aceeași legislație ostilă, aceleași taxe enorme pe munca independenților care lucrează pe drepturi de autor… deci zece mii de ore de exercițiu pentru așa ceva, hmm, nu cred că merită.
Bine, tu ai zis că m-aș trezi într-o bună dimineață când deja voi fi făcut ucenicia. Sincer, prefer să mă trezesc într-o dimineață și să am foarte mulți bani.
Sincer, și eu. (Tocmai a venit fetița mea și mi-a cerut foarte serioasă să nu mai lucrez, să merg să mă joc cu ea… Zi-mi un lucru din copilărie de care îți este dor.)
Mi-e dor să ies cu sania pe stradă, cu copiii, într-o zi în care a nins mult.
Ce voiai să te faci când erai mică? Cum îți închipuiai viața ta de adultă? La 40 de ani, de exemplu.
Nu cred că mi-am imaginat vreodată când eram copil viața la 40 de ani, era mult prea departe (dar îmi imaginez acum viața la 90, pentru că atât are bunica, și chestia asta mă umple de anxietate). Am trecut prin multe variante, ca orice copil, și am început să mă gândesc serios la o meserie abia în liceu, când mi s-a înșurubat gândul că mi-ar plăcea să predau, probabil pentru că de-a lungul anilor mi-am admirat mulți profesori. Scriitoare mi-am dat seama că pot fi (sau sunt deja?) abia după Interior zero, care a apărut când aveam 33 de ani, vârsta hristică. Atunci am avut și ultimul job de birou, după care am încercat să fac o meserie din scris.
De fapt, speram să ajung undeva cu cei 40 de ani… Citisem recent că bărbatul e prinț la 30 de ani și cerșetor la 50. Aș fi vrut să știu și cum e la 40. Femeie, iată.
Când văd „femeie“ și „40“ în aceeași propoziție mă gândesc automat la viața reproductivă, cred că încep să gândesc ca inteligența artificială (ca un LLM, mai corect spus): în ce context e cel mai probabil ca aceste două cuvinte să apară unul lângă altul… Din fericire, nu mai am de mult această preocupare, mi-am dat seama la un moment dat că nu voi avea copii și asta m-a liniștit într-un mare fel. Acum, detașată cumva de vârsta corpului, ca femeie de 40 (42, peste câteva zile, mai precis) pot să fiu și un bărbat de 30, și unul de 50, și o femeie de 60, dar și acel copil de pe sanie cu țurțuri la nas și șosetele fleașcă. E vârsta fără vârstă. Cred că e mai ușor decât mai demult, te zbați mai puțin, lași așteptările mai jos, îți accepți neajunsurile. Plus că ai suficienți kilometri rulați la vârsta asta încât să te uiți în urmă și să-ți dai diverse filme despre care a fost planul tău de viață de fapt.
Ce ai face mai mult dacă ziua ta ar avea 26-27 de ore? Ce rămâne adesea nefăcut și îți pare rău?
Nu cred că aș face lucruri în plus, ci mai degrabă aș schimba ritmul lucrurilor pe care le fac în grabă. Aș găti mai mult și mai complex, nu m-aș ridica așa repede de la masă după ce mănânc, aș face mai des ordine în casă, din astea.
Cine te-a inspirat să fii mai bună, să încerci din nou, să nu renunți? Cine te inspiră acum?
M-a ajutat mult să fiu mai bună, să încerc din nou și să nu renunț faptul că mama mea a fost tot timpul o plasă de siguranță pentru mine. Ea m-a sprijinit financiar tot timpul, multă vreme după ce am terminat studiile, nu s-a grăbit să-mi facă vânt din cuib, și în felul ăsta mi-a permis să ajung, prin eliminare, la o soluție profesională care mi se potrivește. Dacă nu era ea, probabil că aș fi rămas înțepenită în primul job de după licență (într-o editură) sau undeva pe acolo, n-aș fi putut eșua în atâtea alte cariere (profesoară, traducătoare, interpretă – am încercat cam tot ce putea încerca un absolvent de limbi străine) ca să înțeleg că ce fac acum mi se potrivește cel mai bine. Nu mi-aș fi permis pauzele dintre joburi, nici să aștept să ajung un pic vizibilă abia la a patra carte.
Apoi, pe undeva, simt că mi-a făcut bine să fiu o fană a Simonei Halep (scriu aici la o zi după ce și-a anunțat retragerea și m-am bucurat mult s-o văd senină și ușurată în acest context). Datorită ei am început să mă uit la tenis și să înțeleg ce presupune sportul de performanță, mai ales un sport atât de dur, solitar și cu o componentă psihologică enormă. Mă inspiră să văd sportivele cum își revin după înfrângeri, cum o iau de la capăt cu fiecare turneu în parte. Cred că mi se pare interesant de fapt să urmăresc disciplina și perseverența și cum funcționează ele în combinație cu talentul – mă gândesc aici de exemplu la cineva ca Ons Jabeur, o sportivă foarte creativă pe teren, cu niște lovituri foarte frumoase, care încercând aceste lovituri risipea în același timp multe puncte. Când a început să joace mai precis, mai eficient, să aibă rezultate mai bune, mi s-a părut că tenisul ei a fost mai puțin spectaculos. (Dar asta nu înseamnă că eu nu continui s-o admir foarte mult.)
Știam că ești fana Simonei Halep, recunosc; voiam să iau un pic pulsul, să văd cum ai resimțit anunțarea retragerii ei. Tu ai avut momente în care să te fi simțit mai puțin scriitoare? Ce te-a adus înapoi la masa de lucru?
În general, cred că după un feedback negativ am astfel de gânduri, dar – avantajul de a fi trecut de 40, iată – am tot avut parte de ele și intuiesc cum voi reacționa, știu că o să treacă. Înapoi la masa de lucru mă aduce pasiunea cu care fac lucrurile pe care le fac și cred că am noroc că mă mișc în mai multe zone care au legătură cu scrisul și care mă interesează în egală măsură. Am avut la un moment dat o discuție cu un editor care, apropo de cărțile mele pentru copii, mi-a spus că se vede că scriu din amintiri și că nu am „acces la copii“. Nu mă așteptam să mă rănească și să mă tragă în jos atât de tare chestia asta, mi-a venit să fug în deșert și să bag capul în nisip, și ce am simțit cel mai puternic a fost de fapt rușinea că nu am acces la copii. Nu e genul de discuție care să-ți dea chef să continui în domeniu (a fost mai lungă și mai complicată decât o povestesc eu aici), dar din fericire am avut alte lucruri de făcut între timp: am scris un roman, care stă să apară, iar anul acesta am câteva proiecte de scenarii, în diferite stadii. Așadar, dacă e nevoie să iau o pauză de la ceva, nu rămâne o gaură în viața mea profesională, sunt alte lucruri pe care pot să le fac. Slavă Domnului că măcar am acces la adulți.
Ce roman? Cum se numește?
Se numește Camping, e un roman pe tema migrației.
Nu știu de ce, dar oamenii vor întotdeauna să știe cât ne-a luat să scriem cartea în cauză – n-o să le refuz plăcerea asta.
Mi-a luat vreo doi ani s-o scriu, cred, dar m-am gândit la ea mult mai mult timp înainte de a începe, aveam în minte decorul acela cu campingul și voiam să fac ceva cu el.
Auzi, m-am tot întrebat… Te cenzurezi în textele tale? Dacă da, ce anume te face să tai, să te oprești?
Da, se întâmplă frecvent, mai ales când povestea pe care o scriu se duce în zone prea personale, care ar putea expune și alți oameni aproape de mine. De exemplu, în romanul Camping – care va apărea probabil simultan cu acest interviu – am folosit foarte mult din experiența mamei mele de migrație în Spania (dar și din propria mea tentativă, din 2007). Deși protagonista seamănă mai mult cu mine decât cu ea (mama e mai curajoasă și mai descurcăreață decât mine), am fost într-un fel de alertă permanentă pe durata scrierii, a trebuit să fiu foarte atentă cât spun și cum spun, în așa fel încât să fie ficțional, dar în același timp sincer. Genul acesta de proiect e foarte epuizant emoțional, poate ar pica bine ca în continuare să fac ceva total inventat, de la o super distanță, poate ar fi momentul acum să încerc acea desprindere de realitate de care vorbeam mai sus.
Un SF mic? O distopie? Un polițist? Ce te-ar atrage?
Oricare dintre ele, cred. Dar pentru unele genuri e nevoie de multă imaginație, pentru altele de multă documentare. Oricum ai da-o, pentru cineva ca mine, n-ar fi ușor.
Ce ai învățat despre tine scriind? Care-i cel mai valoros lucru?
Nu știu dacă am învățat neapărat ceva despre mine, mai degrabă am obosit de mine. Mi-am dat seama cât de repetitivi suntem și cum ne roadem toată viața aceleași obsesii și cât e de grea schimbarea. Cu toată bunăvoința și tot efortul, cred că un om e foarte greu de schimbat în profunzime.
Dar scrisul mi-a adus lucruri valoroase, totuși. Îmi place să mă uit la oameni cu atenție, să-i ascult (din curiozitate, nu din dorința de a-i ajuta, nu vreau să citească cineva greșit în chestia asta vreo generozitate pe care n-o am), să văd cum vorbesc între ei, cum folosesc limba română, registrele etc. Apoi, mi se pare că mi-a dat o disciplină a gândirii, nu știu cum să zic, o nevoie de claritate, care nu e tot timpul ceva bun, pentru că unii oameni sunt meniți a fi confuzi toată viața, trăiesc foarte bine într-un fel de miopie a minții, nu știu cum să zic să nu sune a ceva negativ, sau în niște tablouri impresioniste, mai degrabă, și în relație cu oamenii aceștia – mai ales dacă a fost și un interes amoros la mijloc – nevoia mea de claritate a fost o ciudățenie, care nu știu dacă a generat neapărat lucruri bune.
Și mai e o mică chestie care cred că-mi vine tot de la scris: îmi plac mult oamenii care-și termină frazele. Sunt foarte mulți care încep să vorbească și nu termină ce au început și dacă nu ești atent la asta, nu-ți dai seama (pentru că nici nu avem nevoie ca celălalt să-și termine fraza de fapt, mai ales dacă e o comunicare față în față). Și mi se pare așa clar și superb când cineva scoate cuvinte pe gură și tu vezi punctuația.
Acum stau și mă-ntreb dacă sunt mai degrabă un om care își termină frazele sau dacă le-am lăsat de izbeliște prin aeroport – că mai mult prin săli de așteptare și avioane ne-am întâlnit în ultimii ani.
Apropo de aeroporturi, hai să ne imaginăm că romanele tale devin bestsellere internaționale peste noapte și te umpli de bani, cum ziceam mai sus. John Grisham, Lavinia Braniște, J.K. Rowling… Dacă ar fi să alegi una singură, ce cauză te vezi sprijinind cu toată inima din bănetul ăsta?
Tocmai s-a anunțat bugetul pe acest an, cultura primește 0.07% din PIB. E un buget după chipul și asemănarea celor care ne guvernează de atâția ani și eu, una, nu mai am nicio iluzie (le-am avut când eram mai tânără) că în timpul vieții mele lucrurile vor sta altfel aici. Orice cauză ar susține o persoană oricât de faimoasă, schimbarea nu poate veni din așa ceva, e prea puțin. Sunt o grămadă de organizații care fac proiecte frumoase și interesante, majoritatea finanțate de fonduri de la AFCN, dar, după cum scria cineva pe FB, AFCN-urile sunt plombe de asfalt pe o rețea de drumuri pline de hârtoape. Fără legislație adecvată și buget sănătos pentru educație (și cultură, îndrăznesc să adaug), vom rămâne cetățeni fără discernământ, ușor de manipulat și de abuzat.
Dar tu mi-ai propus un exercițiu de imaginație și eu m-am enervat cu bugetul, mă întorc la ce m-ai întrebat. Aș alege să fac ceva în câmpul literar, probabil (deși mi-ar plăcea și să nu mai fie gunoi pe câmp, de exemplu, sau biletul la metrou să se facă la loc 2,5 lei în loc de 5…). Cred că niște burse pentru scriitori tineri. I-aș alege eu cu mâna, după criterii numai de mine știute, fără juriu imparțial din afară, și le-aș da bani mulți o perioadă lungă de timp, să zicem doi ani, nu i-aș forța să se ducă în pădure, ci i-aș lăsa să stea acasă, le-aș da niște flash-uri să-i forțez un pic să lucreze (dar nu m-aș supăra dacă nu), iar la final, dacă ne place ce a ieșit, aș acoperi costurile de editare și tipar într-un tiraj mare, din care aș face și achiziții în bibliotecile publice. (Și evident că în felul acesta n-aș face altceva decât să peticesc și eu, ca AFCN-ul.)
Amin. Ce crezi, există și soluții fezabile prin care ar putea fi îmbunătățită viața financiară a scriitorilor români?
Nu cred.
Te-a făcut vreo carte pe care ai citit-o să-ți dorești s-o fi scris chiar tu?
Da, mi se întâmplă și cred că e bine că e așa, e un fel de semnal pentru mine însămi că am în continuare dorința și energia de face lucruri. Și genul acesta de reacție nu o am doar cu cărțile, ci cu orice mi se pare frumos sau reușit, nu știu cum să zic. Aș prefera să nu dau titluri de cărți sau nume de autori, sunt întrebări pe care le primesc frecvent în interviuri și până acum m-am supus, dar trăim într-o lume în care toți împărtășesc și distribuie și cred că de acum încolo aș vrea să țin unele lucruri doar pentru mine. Oricum, nu cred că în momentul ăsta vreun cititor duce lipsă de lecturi, la ce surplus e pe piață.
Incendiu, catastrofă, nu contează; cert e că trebuie să pleci din casa ta cu un singur obiect (nu laptop, nu telefon). Ce alegi?
E o icoană cu Sfântul Gheorghe pe care mi-am luat-o când m-am mutat în apartamentul în care locuiesc acum. După un lung șir de mutări și o primă tinerețe foarte nomadă, m-am bucurat enorm să mă așez în sfârșit și m-am entuziasmat să-mi cumpăr ceva pentru casa mea. Îmi plac icoanele cu Sfântul Gheorghe pentru că sunt dinamice, au povestea în ele, e și balaurul acolo, înțelegi tot. Această icoană anume (o pictură naivă pe sticlă, de la un magazin de antichități) am luat-o pentru că mi-a plăcut calul, are o fățucă foarte simpatică, pare fumat (dar și călărețul și balaurul sunt la fel). Totul e în atitudine, nu? Pentru mine icoana asta (o mică extravaganță pe care nu mi-aș permite-o prea des) marchează cumva victoria renovării/mutării și un nou început într-un loc care mi-a schimbat viața în bine într-un mod pe care nu-l anticipam, nu eram conștientă cât de mult stres îmi aducea instabilitatea locativă. Plus că am nimerit, de voie sau de nevoie, într-un cartier al orașului care-mi place din ce în ce mai mult pe măsură ce mă acomodez în el. Totuși, în caz de catastrofă, nu cred că aș putea s-o iau în spinare și să fug cu ea pe scări, e un pic cam mare pentru asta, ar trebui o catastrofă anunțată din timp.
Cât de mare?
Păi, să zicem că ar trebui apucată cu ambele mâini și ar fi bine să-mi deschidă cineva ușa.
Mulțumesc, Lavinia. A fost o plăcere.
