Vara este, dintotdeauna, pentru mine, vremea când încerc să citesc tot ce n-am apucat în timpul anului școlar; ea ar trebui să îmi ofere timpul acela, cu adevărat liber, la care am visat vreme de două semestre (…trei sesiuni, patru admiteri și n+1 ședințe), în care să fac multe lucruri și să NU fac alte, la fel de multe, lucruri. Să fac și, mai ales, să citesc lent, pierdută-n pagini, ascunsă-ntr-o umbră de frunze verzi, fără creioane, fără fișe, fără computer aproape. Cam asta ar fi, pentru mine, definiția unei vacanțe de vară, mărturisită în toate celelalte momente și anotimpuri, când visez la ea. Anume pentru timpul ei auriu, suspendat din calendarele „cu sarcini“ ale zilelor lucrătoare, se adună-n rafuri speciale și prin colțuri de camere, cărți și reviste. Nu numai pentru că nu am timp de ele, altcândva, ci și pentru că le ghicesc atât de frumoase, încât vreau să mă bucur de ele în tihnă, fără să-mi pice capul obosit peste pagini, fără să-mi suspend lectura pentru că mi-a ajuns autobuzul/trenul/avionul la destinație și trebuie să cobor. Ca și cum aș asculta o simfonie întreagă, cufundându-mă în ritmul ei aparte – așa vreau să mă cufund în lecturile verii. Cu aceeași precizie cu care știu, peste an, când am cursuri și examene, și ce alte trebușoare atârn, neobosită, pe o listă mintală „de musai“, cu aceeași precizie știu a spune și ce cărți visez să citesc în vara care urmează.
Nu înseamnă că nu am și alte planuri, visuri și dorințe pentru „marele concediu“ (o lună! o lună întreagă ce, ca profesor, binemerit legal de la darnica patrie): tot atunci vreau să călătoresc unde-am mai fost și să descopăr locuri încă neștiute, să văd, lent, expoziții, muzee, ruine și sate ascunse-n vecinătatea noastră central-europeană, tot atunci mă las cuprinsă de frenezia întâlnirilor cu prietenii, unde poveștile se construiesc tihnit, iar întinsul meselor ne amuză pe toți (pe mine, cea dintâi, fiindcă imperativul de basm „întinde-te, masă, strânge-te, masă!“ și descriptivul la fel de folcloric al „meselor întinse cu făclii aprinse“ fac parte din cele mai importante lecții gospodărești primite vreodată). Toate acestea vin de se adaugă în construcția unei vacanțe.
Dar cu cărțile e altceva. Pregătirea de un an (școlar) întreg pentru bucuria cititului estival seamănă, cred, cu pregătirea pentru marele bal regal din basmele copilăriei; ea cere costume aparte (șezlongul perfect, pătura-n iarbă, balconul nici la umbră, nici la soare etc.), hrană îmbelșugată și fermecată (cum ar fi merele rozalii, parfumate, rostogolite-n iarba grădinii noastre dintr-un pom, el însuși cu o istorie aparte), ajutoare miraculoase (ca păsările curioase, pe care ne silim a le cunoaște și a le numi) și, mai presus de toate astea, cere o anume stare de spirit. Sau poate o provoacă? Ce a fost la început, în povestea aceasta: cărțile pe care le voi citi în vara care vine sau bucuria de a ști că le voi citi?
Scriu aceste rânduri în canicula unei vacanțe de vară ce se apropie de final. Privesc spre proiectele mele de lectură din cealaltă direcție: cât am citit din ce mi-am plănuit? Cât de bine mi-am știut îndeplini proiectele cu care, acum o lună, intram în zilele de libertate ale lui august? Și când mă uit în jur, la teancurile încă neexplorate (s-au mai adăugat câteva cotoare noi, chiar în luna de concediu), îmi pare că retrăiesc, dintr-un unghi autoironic, scena veche, repetată adesea, cu străinul ce, intrând pentru prima oară în casa noastră, rămâne cu ochii pe pereți, și apoi, (re)venindu-și în fire, întreabă: „Ce de cărți aveți! Le-ați citit pe toate?“ Cineva care nu înțelege nici de ce nu le-am citit încă (dacă zic că sunt profă de literatură…), nici de ce le-am cumpărat (dacă nu le-am folosit imediat), nici la ce-mi trebuie și nici – greu de explicat, mai ales asta… – când le voi mai citi, dacă le voi mai citi vreodată.
În particular, vara care se apropie de final a fost una în care am citit mult. După standardele mele de cititoare feroce, asta înseamnă că am citit câte ceva și din ceea ce trebuia să citesc (mereu am de terminat proiecte și articole de specialitate, întârziate peste an…), și din ceea ce visam de mult să închei (lecturi de plăcere, „suspendate“ pe marginea tot mai încărcată a noptierei), și din revistele literare, adunate într-un coș de plajă (pe care le plimb după mine din casă-n grădină, ca și cum chiar despre a sta la plajă ar fi vorba), și dintre cărțile noi, dorite-așteptate-adunate prin casă, de-a lungul unui an. „Câte ceva“, scriu, pentru că nu e niciodată, nici chiar acum, în vremuri propice, nu e niciodată „destul“. Și nici nu aspiră să fie TOTUL. Mi-e foarte limpede că nu voi citi niciodată tot ceea ce îmi propun să citesc.
Sunt totodată, mărturisesc, propriul meu agent subversiv: azi dimineață, de pildă, în loc să termin romanul lui András Forgách despre trădările mamei sale (Dosarele mamei mele, apărut în 2021 și în traducerea românească a lui Andrei Dósa, la Pandora M), m-am lăsat prinsă de o carte scoasă la întâmplare, dintr-un raft străin și pe care, în consecință, va trebui să o termin până mâine, când plec spre casă. O carte despre viață și moarte și despre iluziile omenești dintre ele, foarte bine scrisă de altminteri, ale cărei recenzii le citisem, prin 2018, cu mare interes, fără să o văd, după aceea, pe de-a-ntregul (Paul Kalanithi, în traducere românească – Cu ultima suflare, publicat la Nemira în 2021). Pentru că mă las prinsă, asta e. Dacă îmi iese în cale o carte care mă prinde, a cărei răsfoire diletantă mă țintuiește în loc și mă transformă în cititoare-de-pagină-după-pagină, înseamnă că e o carte bună și nu o mai las din mână, dacă pot. Azi am putut. E, probabil, ultimul meteor care-mi traversează vara aceasta, scoțându-mă de pe orbita unei lecturi și așezându-mă într-alta.
Desigur că nu voi citi în nicio vară tot ce îmi voi fi propus și nu voi citi nici îndeajuns, după măsurile și greutățile mele, cele ce mă definesc în fascinația față de cărți – așa cum mă definește însăși speranța de a citi cât mai mult posibil, oricând, oriunde, oricum. Ca întotdeauna, de-o viață încoace, mă legăn fericită între bucuria de a plănui lecturi viitoare, fervoarea calmă a lecturilor propriu-zise și dragostea pentru cărțile pe care, citite cândva, simt nevoia să le reiau altcândva, din varii (uneori improbabile) motive. O cititoare de cursă lungă, asta sunt. Nu știu cât de lungă va fi cursa, de fapt. Important e să fie presărată cu cărți, să traverseze biblioteci și librării, să mă adăpostească în cochilia propriei biblioteci, să pot lua, la drum lung, cât mai multe cărți în traistă. Pe computer. În iPhone. În rucsacul de avion. În luntrea cu care voi trece, când va fi de trecut, ultimul râu. Sunt convinsă că luntrașul se lasă plătit cu povești, dacă sunt spuse bine.
Imagine reprezentativă: Berthe Morisot, Reading, 1888
