Libertate

Daniel aștepta weekendul cu sufletul la gură. Nici nu se termina bine ziua de luni, că gândul îi zbura deja la ziua de vineri. Se vedea venind de la serviciu și având înainte două zile numai pentru el.

Lui Daniel îi plăcea cel mai mult să iasă pe câmp. Mirosurile de acolo, orizontul îndepărtat și lumina soarelui mult mai catifelată decât în cartier, ce să mai zică de oraș, îl făceau să uite toate rahaturile pe care le avea de înghițit în timpul săptămânii de la șef, de la colegi, toată râca de la birou, mai ales aceea fără motiv, ură de dragul urii, de care numai oamenii erau în stare. Pe câmpul de la marginea cartierului în care locuia se simțea ca prin minune liber.

Cu acea libertate asocia el weekendurile și tocmai acel senti­ment îl făcea să nu mai aibă răbdare atunci când săptămâna abia începea.

Daniel locuia relativ departe de orașul în care se născuse și în care lucra. Se mutase fără să-și dea seama că încerca, de fapt, să fugă de forfota lui. Ca să ajungă acolo, acasă, trebuia să treacă un deal, singurul pe o rază de mulți kilometri, singurul care despărțea marele oraș, ca un zid de cetate, de o localitate din vecinătatea lui. În rest, cât ve­deai cu ochii era numai câmpie.

Sau, mai degrabă, te­ren arabil. Culturile vechilor lo­cuitori ai satului de care se lipise noul cartier ca un parazit de lux.

Cartierul în care locuia Daniel fusese construit, de fapt, rupând chiar din acele terenuri agricole. Iar acolo unde se termina strada lui începea (sau, mai bine spus, continua) câmpul. Ceea ce mai rămăsese din el, în orice caz…

Câmpul se întindea pe o porțiune de teren drept, dar ceva mai departe de cartier terenul cădea, cobora într-o vale năpă­dită de tufișuri sălbatice dintre care Daniel văzuse ieșind în câteva rânduri doi mistreți și căprioare fără număr. Era de mi­rare că animalele nu se speriaseră deja de prezența oamenilor și nu fugiseră să-și ducă viața în locuri mai liniștite. Mai încolo, aproape de linia orizontului, terenul urca înapoi, devenea din nou plat și se pierdea sub o pătură de case abia intuite. Un alt sat.

Vechii locuitori parcelaseră tere­nul și fiecare cultivase pe bucata lui ce crezuse că-i va aduce un profit mai mare. Unii mai între­prinzători își uniseră puterile. Altfel nu-și explica Daniel cum de existau lanuri atât de întinse de porumb, iar între ele suprafețe nu mai mari decât niște grădini unde creșteau cartofi sau sfeclă sau roșii.

Daniel nu avea aptitudini de agricultor. Se născuse și copilărise la oraș, între blocuri, fără vacanțe la bunicii de la țară – pentru că nu avea bunici la țară. Dar îi admira și chiar îi invidia puțin pe cei care își dedicau viața numai pământului.

El, unul, muncea în fața unui ecran toată ziua. O făcea cu plăcere, nu se plângea, era și foarte talentat, dar simțea în el un glas care prindea putere atunci când ajun­gea să se plimbe pe câmp.

Ce mult îi plăcuse în perioada de izolare! Ce bucuros fusese că pandemia îl prinsese gata mutat la casă! Nu încetase lucrul nicio clipă – dimpotrivă, sarcinile chiar se înmulțiseră –, dar avusese atunci libertatea de a-și organiza timpul după bunul lui plac. Putuse să iasă la plimbare pe câmp în fiecare zi! Își lua doza, după care putea să stea până seara târ­ziu la calculator, să compileze date pentru programele cu care firma la care lucra reușise să ajungă, într-un timp scurt, lider pe piața mondială de IT. Trăise atunci ca într-un week­end continuu.

Dar minunea nu durase. Deși, dacă exista un gen de muncă pe care angajații o puteau presta de la distanță, atunci a lui era. De fapt, mulți colegi de la alte firme din țară chiar rămăsese­ră să lucreze remote după ridi­carea restricțiilor de circulație.

Numai ei trebuiau să fie mai cu moț. Întotdeauna fusese așa. Sergiu, marele șef, spunea că ăsta e secretul succesului lor. „Moțul face diferența“, zicea el și hăhăia.

Sergiu îi chemase înapoi la birou din prima zi. „Cine lipsește poate să nici nu mai vină!“, îi anunțase cu toată seriozitatea la ultima ședință pe Zoom. „Am luat deja toate măsurile de preca­uție și protecție ca nimeni să nu se îmbolnăvească, așa că stați liniștiți, motivul ăsta n-o să-l puteți invoca niciunii.“

Daniel se întorsese la birou și câteva zile nu fusese bun de nimic. Se simțea ca mahmur, îl deranja cumplit tot corpul, nu-și găsea locul nicăieri, abia se abținea să nu se ri­dice de pe scaun la fiecare cinci minute și să se ducă în sala de recreere doar ca să-și amă­gească mintea că merge undeva.

De fapt, Daniel știa bine unde voia să meargă. Gândul îl trăgea neîncetat spre casă, spre libertatea de acolo, în special spre câmpul de la mar­ginea cartierului.

Dar, cu timpul, s-a reobișnuit cât de cât cu vechea situație, s-a resemnat într-o anumită măsură, iar într-o alta s-a împăcat cu gândul că-i rămân, totuși, sfârșiturile de săptămână, că sunt și acestea un refugiu suficient pentru minte și pentru corp deopotrivă .

În ultima săptămână, s-au ocupat de un client foarte mofturos. Nu erau mulți dintre aceștia, dar unul sin­gur pe an ajungea ca să le facă tuturor capul calendar. Mai ales că atunci Sergiu se alia cu clientul și, inevitabil, în birou apăreau ten­siuni mari. Pentru că și între ei, angajații, existau lingăi, iar aceia (Maria și Levi, să le spună pe nu­me, ce naiba!) se dădeau imediat de partea lui Sergiu, de parcă asta le-ar fi adus vreun mare avantaj. Prostii. Sergiu nu pleca ure­chea la cântecele astea de sire­nă. Dar Daniel bănuia că oame­nii ca Maria și Levi nu aveau cu adevărat de ales, se comportau așa pentru că așa… ei bine, așa fuseseră programați de la na­tură. Nici nu mai conta. Ideea era că-n perioadele acelea lui Daniel îi venea să-și ia câmpii, la propriu.

Acum, că venise vinerea, Daniel se simțea în egală măsură stors de energie și electrizat de gândul că a doua zi va ajunge pe câmp.

Și-a pregătit echipamentul de cu seară și de câteva ori s-a surprins chiar spunând cu voce tare: „Pe câmp? Mergem pe câmp?“ Cuvintele astea îi umpleau gura ca de cel mai sănătos nectar.

A avut parte de o noapte agitată. S-a foit în pat până târziu, după ora trei, iar somnul de după a fost încărcat de vise în­tunecate pe care nu și le-a amintit la trezire, ca de obicei, dar pe care le-a simțit încă fierbând în el ca un puroi într-o bășică. Și-a stropit fața cu apă rece de mai multe ori, frecând-o bine, viguros, până ce s-a simțit cât de cât curățat.

Apoi și-a luat pe el treningul, s-a încălțat cu tenișii cei mai co­mozi și a ieșit din casă când încă nici nu se luminase bine de ziuă.

Ajuns la poartă, s-a lovit tea­tral cu palma peste frunte și a făcut stânga-mprejur, pufnind într-un râs surd.

Motivul pentru care începuse, de fapt, să iasă pe câmp era Fifi. Fifi era o femelă terier. O avea de mică, o crescuse la bloc, în garsoniera lui de burlac trecut de prima tinerețe. Fifi era și motivul – sau o bună parte din moti­vul – pentru care Daniel se hotărâse să investească banii – nu puțini! – adunați în bancă într-o casă de la marginea orașului. Mai bine spus, sentimentul de vinovăție față de Fifi îl făcuse să ia hotărârea aceea. Biata de ea stătea zi-lumină singură în casă, încât învățase chiar și să-și facă nevoile la litieră, ca o pisică. Mă­car ea să se bucure de mai mult spațiu de mișcare. Curtea generoasă era exact ce-i trebuia lui Fifi.

Așa își făcuse socoteala Daniel. Dar sigur că lucrurile nu decurseseră atât de simplu. Învățată între patru pereți, Fifi refuzase să se adapteze la acel spațiu uriaș și necunoscut. Vecinii se plânseseră că hămăie toată ziua într-un colț de curte, de unde nu se mișcă ore în șir. Daniel se recunoscuse înfrânt și, de atunci înainte, o lăsa la plecare pe Fifi în casă, în camera pe care o ame­najase să-i fie birou (era cea mai mică) și pe care, dacă n-ar fi venit pandemia și prea scurta pe­rioadă de izolare, probabil că n-ar fi putut s-o folosească în acest scop niciodată. Acolo, Fifi se simțea în siguranță.

Ieșirea pe câmp devenise un obicei comun, dar de la o vreme Daniel se întreba care dintre ei aștepta mai mult acele momente. Fifi era în continuare temătoare, nu îndrăznea să se îndepărteze prea tare de el, iar nevoile și le făcea tot acasă, în litiera ei.

Acum nu era prima dată când Daniel uita de Fifi.

Cățelușa nici măcar nu-l aștepta după ușă. Rămăsese în birou tot timpul cât el se pregătise și tot acolo a găsit-o când s-a întors după ea. I-a pus zgarda fără să stea la discuții (obișnuia să-i expli­ce tot ce urma să facă, așa, ca unui copil), i-a prins lesa retra­ctabilă și a ieșit încă o dată din casă.

Pierduse doar câteva secunde, cel mult un minut, dar dimi­neața devreme timpul se scurge altfel, mai repede și, când a ieșit din nou pe ușă, a văzut cu mâhnire că lumina era mai puternică afară. A mijit ochii și s-a încruntat puțin.

‒ Hai, i-a zis cu țâfnă lui Fifi.

A pornit spre câmp, trăgând cățelușa după el.

Era o zi de început de toamnă. Cu un an în urmă, primul an de stat la casă pentru Daniel, toamna se instalase cu mai multă hotărâre și mai repede. Acum era deja mijlocul lunii octombrie și încă era destul de cald, încât Da­niel să nu fie nevoit să pornească centrala. Lucru care îl bucura, dat fiind prețul uriaș la care ajunsese gazul. Spera să se poată ține de promisiunea pe care și-o fă­cuse, și anume că nu va încălzi casa decât după ce aparatul de aer condiționat nu va mai face față singur – și nici atunci nu va ridica temperatura la mai mult de 21 de grade. Ținea de obișnu­ință, de cum își pregătea corpul să întâmpine sezonul rece. Știa asta la nivel teoretic, conștientiza bine nevoia. Mai rămânea doar s-o dovedească și în practică. Nu trăise nicio clipă în frigul și în bezna comunistă, așa că nu avea habar dacă aceste condiții mai vitrege puteau fi îndurate fără un disconfort prea mare. Până acum, nici nu se gândise serios la poveștile părinților lui, cele despre tinerețea în Epoca de Aur. Crezu­se că ce-a fost a fost și nu va mai fi vreodată.

Dar asta nu-l îngrijora sau speria. Era o nouă provocare, iar lui Daniel îi plăceau provocările. Însemna doar că trebuia să se pregătească din timp.

Începuse de la mijlocul lui septembrie, crezând că era prea tîrziu, că toamna îl va birui pînă la urmă, dar uite că avusese noroc, reușise să își pregătească orga­nismul mulțumitor pentru frigul care va veni, într-atât, încât acum, în această dimineață cețoasă și parcă ceva mai friguroasă, putea să se în­drepte spre câmp îmbrăcat doar în treningul de alergare, pe sub care își luase, e drept, o bluză termică gândită anume pentru schiori.

Totuși, când a ajuns la capă­tul străzii și înaintea lui s-a deschis panorama ogoarelor deja recoltate, acoperite de fuioare împletite de ceață, a simțit vântul pe frunte și obraji ca o mască de fier tocmai scoasă din frigider. A ridicat din umeri, ascunzându-și instinctiv urechile la adăpostul lor. Aproape că i-a scăpat și un „brrr!“ printre buze. Dar atunci o pală nouă de vânt a adus un miros care i-a atras imediat atenția lui Daniel.

S-a simțit străbătut de un fior din cap până în picioare. Părul de pe mâini, cel de la ceafă și în bună parte și cel de pe cap s-a ri­dicat ca electrizat.

Daniel a rămas nemișcat. A ciulit urechile. A strâns pleoapele. A dilatat nările. A inspirat adânc. O dată, de două ori, de trei. În succesiune rapidă.

Ce interesant!  

A închis ochii și a rămas așa câteva momente, savurând această nouă senzație.

Fifi a tras de lesă. „Hai să terminăm odată cu asta“, părea să spună.

Daniel s-a smuls din reveria lui olfactivă.

— Da, da, mergem, ai răbdare, a zis.

Câmpul era străbătut de mai multe drumuri de pământ care delimitau, de fapt, parcelele oa­menilor. La marginea cartierului era însă unul care ar fi trebuit să facă parte din rețeaua sa de circulație, să închidă toate străzile, permițând mașinilor să întoarcă. Nu-l mai asfaltase nimeni, iar locuitorii îl foloseau ca și când ar fi fost unul dintre celelalte drumeaguri. Pe marginea lui depozi­tau iarba pe care o tundeau din curți, crengile pe care le tăiau din copaci și pomi, dar și diverse resturi mai puțin biodegradabile: moloz, deșeuri de plastic, cauciucuri de mașină. Daniel le făcea poze când nu mai suporta această nesimțire și le posta pe grupul de Facebook al comunității, unde să le vadă toată lumea, inclusiv vinovații. Cei de la Primărie veneau și curățau, dar gunoaiele apăreau din nou la scurt timp, semn că vinovații se sinchiseau prea puțin de revolta civică a lui Daniel.

Acum, Daniel nu avea ochi pentru asta. Nici nu-și luase telefonul cu el. Acum își dorea doar să ajungă cât mai repede la capătul drumului care nu mai devenise stradă, pentru că acolo începea cu adevărat câmpul.

A grăbit pasul, aproape că a alergat. Distanța nu era mare, dar când a ajuns să cotească la dreapta, îndepărtându-se de case, gâfâia bine. Clar lucru: munca prelungită la birou își spunea cuvântul. Parcă îl durea și în partea stângă, sub coaste. Și era posibil să fi transpirat puțin?

A dus palma la frunte. Da, când a întins-o din nou în fața ochilor, a văzut-o acoperită de-o peli­culă uleioasă.

De obicei aștepta până ajungea la vreo două, trei sute de metri pe drumeagul dintre lanuri înainte să o dezlege pe Fifi. Și numai după ce se convingea că nu erau pericole în jur, animale sălbatice sau alți câini din cartier. Vecinii lui obișnuiau să iasă și ei să-și plimbe cățeii pe câmp, în special în weekend, ca el. Erau, și ei, oameni ocupați, noua pătură de mijloc a țării, având cam tot ce își puteau dori: casă, mașină, familie stabilă, fond anual de concedii, vara în Grecia, neapărat, și iarna în Austria, la schi. Singu­rul lucru care le lipsea mereu și de care se plângeau cu prima ocazie era timpul. Timpul lor pe care să fie stăpâni. Și asta îi făcea să fie mereu obosiți, chiar și atunci când aveau, de fapt, un program de odihnă corect. Senzația că le curgea timpul printre degete (ca nisipul fin al unei plaje de pe Kassandra, bunăoară) îi extenua fizic și psihic în egală măsură. De aceea, ei profitau de weekend înainte de toate dormind până mai târziu, lenevind în fața televizorului și abia mai pe la amiază sau spre seară ieșeau să-și plimbe cățeii din dotarea obligatorie a curții. Și din acest motiv, Daniel se grăbea să ajungă pe câmp când soarele nici nu apărea de după orizont.

Dar existau și excepții. O întâlnise o dată, de pildă, pe doamna Teodora, doctorița de pe prima stradă. Doamna Teo, cum îi plă­cea să i se spună, avea un husky mare cât un vițel. Îl speria și pe Daniel, deși avusese ocazia să se convingă cât era de blând. Însă nu toți câinii din cartier erau ca uriașul doamnei Teo. Și nu știai niciodată cu care te puteai întâlni chiar și la o oră matinală cum era cea de acum. Așa că Da­niel a preferat să facă cei trei sute de metri regulamentari, apoi să se oprească și să scruteze împre­jurimile.

N-a văzut nimic suspect, dar a simțit din nou mirosul acela ispititor. Era mai puternic acum și îi amintea lui Daniel de ceva anume, ceva special, ceva ce-l excita și incita în același timp, însă ceva ce nu reușea să identi­fice. L-a traversat din nou fiorul care i-a ridicat părul de pe tot corpul. Și, brusc, vederea i s-a ascuțit odată cu auzul, de a putut să vadă mai departe și mai bine decât în orice altă zi, mai bine decât cu numai o clipă înainte. L-a cuprins neastâmpărul, o agita­ție care venea din stomac, din viscerele sale încordate mai degrabă decât din creier.

S-a uitat la Fifi. Cățelușa stătea indiferentă la capătul lesei. Aștepta să se întoarcă odată acasă, să se ușureze la nisip și să se tolă­nească pe păturica ei. Poate chiar să mănânce un pliculeț de carne în aspic, dacă omul ei se va îndura să nu uite.

Omul ei s-a aplecat, a vrut să-i desfacă lesa, dar s-a răzgândit, și-n schimb a lăsat-o din mână, apoi a luat-o la fugă pe câmp. Fifi a rămas pe drumeag plictisită, uitându-se cu jind înapoi de unde veniseră. Nu-i rămânea decât să aștepte.

Daniel a alergat cu toată ființa sa peste pământul răscolit de curând. Picioarele lui călcau cu plăcută pricepere, cu o precizie de care nu le crezuse în stare. Și, totuși, în câteva rânduri a fost cât pe ce să se împie­dice în cioturile tulpinilor de porumb uitate ici-colo. A fluturat din brațe ca o pasăre, și-a recăpătat echi­librul și și-a continuat fuga spre valea cu vegetație sălbăticită.

Când a ajuns la o parcelă cu floarea-soarelui uscată, și-a dat seama că l-ar ajuta dacă ar alerga în patru labe. Așa că s-a lăsat cu mâinile pe pământ, a ridicat fun­dul în aer și-a continuat printre tulpinile fragile, jalonându-le expert, fără ca o boabă de transpi­rație să-i apară pe frunte.

De ce nu mai făcuse asta niciodată? Era atât de natural! Se simțea atât de liber! Nu mai știa de unde venea, nu-l mai in­teresa; știa doar că în vale, între acele tufișuri, îl aștepta sursa mirosului care îi încinsese simțurile.

S-a oprit o clipă la marginea văii. S-a ridicat în două picioare și a privit în jur cu mâinile îndoite la nivelul pieptului. În depărtare, înapoi, a văzut-o pe Fifi cât un punct în același loc unde o lăsase. Foarte bine, să-l aștepte acolo! Înaintea lui se întindea savana în care abia aștepta să intre, iar ceva mai la dreapta, pe dru­meagul care ocolea valea, a văzut un alt cățel. Ca Fifi, și acesta aștepta cu lesa abandonată alături. Era oare huskyul doamnei Teo? Nu părea să fie el. Acesta era chiar mai mare, avea părul mai lung și capul complet negru.

Era Igor! Sigur că da. Igor. Metisul de ciobănesc mioritic al Vandei, noua lor vecină de pe stra­da a treia. Daniel rămânea cu privirea pierdută după ea de fiecare dată când o întâlnea prin cartier. Nu avusese încă ocazia să intre în vorbă cu ea, dar Sandu de pe strada lui zicea că s-a mutat singură, că, din câte știa el, era necăsătorită, nu fusese niciodată, „poate pentru că-i place prea mult să facă pe șefa“, îi spusese Sandu. „Știi, e mare patroa­nă, are firma ei.“ Vanda se ocupa cu importul de haine second-hand. Avea cinci magazine în oraș și afa­cerea duduia. „Da-i place să stea pe capul angajaților, vrea să vadă totul cu ochii ei, cred că se teme c-ar putea s-o fure.“ Din cauza asta, Vanda dădea rar pe acasă și-l rugase pe el, Sandu, să treacă pe la ea, să-i hrănească în fiecare zi urieșenia de câine. „Mă plătește bine, știi? Iar eu ori­cum n-am mare lucru de făcut toată ziua.“ Sandu era pensionar și Sandu știa tot ce mișca în cartier. „Dar să ai grijă la câinele ăla. Igor îl cheamă și-i ca nu urs turbat. Pe mine mă cunoaște acum, dar la început a vrut să mă facă franjuri. Cred că dacă ar scăpa pe străzi ar face prăpăd.“

Daniel se uita acum la Igor și nu i se părea deloc amenință­tor. Dimpotrivă, cum stătea acolo în lumina dimineții, semăna cu un bătrân inofensiv care așteaptă fără speranță să-i vină nepoții în vizită.

În clipa aceea, Daniel a știut ce îl aștepta pe el în vale. A înțeles ce era acel miros excitant și a scos un scâncet ascuțit, care i-a făcut pe toți câinii care așteptau bla­zați în acea dimineață pe câmp să ciulească urechile, să încline capul, să-l înțeleagă și să se bucure pentru el, după care să-și reia așteptare ca niște animale credincioase ce erau.

Daniel s-a lăsat înapoi în patru labe și a coborât în vale, alergând cu limba scoasă.

Imagine reprezentativă: Charles Sheeler, White Barn, Bucks County, Pennsylvania, 1914-1917