Limba de moarte a pictorului

Start

De cum am intrat în expoziție, am rămas cu gura căscată. Nimic elaborat, fiindcă desen nu părea că știe prea bine, culoarea o punea direct din tub cu, am aflat, niște pensule pe care și le prelungise cu bețe de lemn. Dar ce vedeam – fel de fel de personaje schițate și frânte, cu fețe roșii, albastre, verzi sau negre, cu ochi exoftalmici sau fără pupile, cu mâinile mai lungi decât se cade – mă emoționa, mă entuziasma, mă bulversa. Și-mi plăcea enorm! Ne-am cunoscut chiar atunci, la vernisaj, apoi l-am vizitat în atelier, am băut cafele și coniac, cafele și whisky, cafele și vin, cafele și vodcă. Și-am devenit prieteni buni, foarte buni, am îmbătrânit, eu, cu mai puține kilograme și mai puțin păr, el, cu mai multe kilograme, însă cu părul la fel de des ca în tinerețe, dar alb complet.

Atelierul îi era într-o cameră ce nu măsura mai mult de 20 de metri pătrați, însă, treptat, s-a tot micit. Fenomenul nu ținea de vreo ilogică sau inexplicabilă comprimare a spațiului, ci de trista realitate: nu mai vindea. Deși picta constant, lucra pe stoc. Asta fiindcă a mărit prețul tablourilor până când nimeni n-a mai fost dispus să-l plătească. Iar pânzele lui s-au adunat una în spatele alteia, apoi una peste alta, cucerind, centimetri după centimetri, întregul loc în care picta și în care ne întâlneam.

‒ Ceri prea mult, i-am spus.

‒ Asta e cota mea! îmi replica de fiecare dată, tot mai îndârjit.

‒ Cum să fie asta!? Nu vezi că nu mai e aer de atâtea lucrări?

‒ Nu-mi pasă! Cine le vrea să plătească cât fac! Dacă nu, stau foarte bine aci. Dar se mai vând…

‒ Emile, așa zici de fiecare dată, de parcă te faci că nu știi că n-ai mai dat nimic de atâta…

‒ Ba da, am dat…

‒ Ce-ai dat? Cui ai dat? Ai dat pe dracu’!

‒ Ba am dat, nu știi tu. Nu trebuie să le știi tu chiar pe toate!

‒ Nu faci bine să ții de preț… E prea mare. Mare!

‒ Mare în raport cu ce, mă? Cu cine? Zi! Gândești simplist, parcă ești la piață. Nu se vinde, cobori prețul sau mai pui la cântar, ca să fie clienții mulțumiți. În artă nu-i chiar așa, domnule! Nu e deloc așa, dar deloc! Și mai lasă-mă-n pace cu sfaturile tale, sunt sătul de ele…

‒ Te las, dar arată-mi unde să pun sacul ăsta cu cartofi și plasa cu sticle. Unde?!

Emil s-a uitat la mine cum stăteam ca o balanță, într-o mână cu plasa, în alta cu sacul. Deodată, a izbucnit în râs, râsul lui gălăgios, pe care vârsta nu l-a găsit niciodată acasă și care a rămas, astfel, neschimbat de cum i l-am știut de la acel vernisaj. Am râs împreună, ne-am luat în brațe și-am stat așa până ne-au pornit lacrimile. Știam asta fără să ne vedem unul cu altul. Ne strângeam puternic tocmai ca să nu ne trădăm. Apoi am extras din plasă o sticlă cu vin alb, i-am dat-o, a desfăcut-o și a turnat.

‒ Am tot zis că aduc niște pahare cu picior. Data viitoare chiar aduc.

‒ Ne-am șmecherit… Până azi n-ai simțit nevoia, te-a apucat acum. Noroc!

‒ Emile…, a murit nea Condurache.

‒ Minți!

‒ …

‒ Chiar vorbești serios, mă?!

‒ L-au găsit în baie, aseară.

‒ Nu cred! Doamne sfinte! Cum în baie? Unde era, în cadă?

‒ Nu, lângă WC. Probabil cum s-a forțat să facă, bătrân, constipat… Un stop.

‒ Doamne sfinte! Doamne, Doamne… Nu pot să cred…  

Emil s-a așezat, vânăt la față. Îl lovise vestea. l-am prins de mână și i-am spus:

‒ Băi! Măcar nu s-a chinuit. La vârsta lui e mai bine așa…

Nea Condurache Stelian îi fusese profesor. De fapt, mai mult decât atât, fiindcă îl ajutase și în facultate, și după aceea. Cu bani, cu clienți, cu două expoziții în străinătate, cu amiciția lui. Ca pictori, nu semănau deloc: Condurache era un fel de suprarealist, ale cărui pânze mi-era imposibil să i le văd, erau cumplite, dar avea o mulțime de fani și de cumpărători. Kitschul prinde repede și e contagios. Om bun, altfel, avea principii tari, mai ales pentru alții. I-am trimis de câteva ori amatori de lighioane colorate ori de peisaje anapoda, bântuite de arătări imposibil de descris, și fiecare s-a întors mulțumit. Maestrul lăsase din prețul inițial, nici el exagerat. În schimb, lui Emil îi băgase în cap să nu se vândă ieftin. Din facultate își toca studenții cu: Țineți la cota voastră! Arta-i mai presus de bani! Puțin cereți, puțin face! Apoi a revenit cu obsesia lui, iar de câte ori se-ntâlneau, îi amintea: Gulea, nu doar să ții de cotă, urc-o! Zi după zi! Fii sus!

Iar Emil a dublat prețurile, apoi le-a tot săltat până când a ajuns într-un punct mort, în care nu doar că nimeni nu i-a mai cumpărat nimic, dar nici măcar n-a mai fost întrebat cât face o lucrare sau alta. I se lipise abțibildul că-i foarte scump și cazul s-a închis, mai ales că pictura lui n-avea pe vino-ncoa, nu era frumoasă.

Am încercat să-l ajut și-am arătat câteva lucrări unora care nu-l aveau în colecțiile lor, la vreo trei medici ce-și făcuseră case și clinici, la un patron de restaurant. S-au uitat, n-au zis nu, dar m-au întrebat cât fac și dacă se mai negociază scorul. Nu, Emil Gulea era un mare artist și, în consecință, scump. Și va fi și mai mare, și mai scump, acum e de luat. Mi-au spus că așa-i, că am dreptate, se vede clar, dar că se mai gândesc și-o să mă caute.

Nici măcar mie n-a vrut să-mi lase Emil din preț, deși mi-am dat cuvântul că pentru mine e lucrarea cu capul verde, nu pentru altcineva. Apoi, i-am arătat cu mâna propriul atelier: aproape două sută de lucrări, una în spatele alteia, una peste alta și trei pereți tapetați cu pânze, că nici zugrăveala nu se mai vedea.    

‒ Dragul meu, dacă fac o dată compromisul ăsta, îl voi mai face și altă dată, mă cunosc, și n-am chef!

‒ Ești țăcănit! Eu vreau să te ajut. Am suficiente lucrări de-ale tale… Aș lua-o fiindcă n-ai vândut nimic anul ăsta. Și fiindcă-mi place, desigur…

‒ Nici anul trecut, nici acum doi ani. Ei, și? Și? Important e c-am lucrat și lucrez! Și am făcut-o foarte bine, cu o mare sinceritate. Uită-te și tu: cine mai pictează așa ceva?

Adevărul era că lucrările lui Emil îmi luau în continuare piuitul. Linia lui simplă, parcă tot mai simplă, ducea privirea și-o ținea captivă. Îi erau hipnotice personajele, cu expresii ce mă lăsau fără aer și, oricât de mult mă enerva cu atitudinea-i arogantă și inflexibilă, de geniu nerăsplătit, nu ezitam să i le admir; și să-i spun asta. Fiindcă îi lipseau bani ca să-și cumpere culori, începuse să-și stoarcă tuburile pe care le avea și să amestece culorile din ele. Două, cel mult trei. Nu de puține ori îi reușeau niște combinații nemaipomenite, pe care le așeza tot gros, fie cu pensulele lui prelungite, fie cu un cuțit mare, ce semăna cu o mistrie. Movuri închise, până aproape de indigo, portocaliuri turbate ori un cobalt pe care simțeam nevoia să îl ating. Griuri grele, copleșitoare, sau chiar un roz care pur și simplu mi-a lăsat apă-n gură, încât a râs să se sufoce văzându-mă cât scuip.     

La scurt timp după înmormântarea lui Stelian Condurache, Emil a fost sunat de un cabinet de avocatură, care l-a anunțat că, în seara în care s-a stins, fostul lui profesor îi lăsase ceva cu limbă de moarte. Și cu martori. A mers la avocat să vadă ce-i, apoi s-a întors atelier. M-a sunat. L-am găsit cu capul între mâini, răvășit și mai bătrân decât îl văzusem la cimitir, când l-am condus pe Condurache la groapă.

‒ Nu te prosti, Emile, o scoatem la capăt, cumva… Găsim un loc și le punem acolo, i-am spus.

‒ Găsim pe dracu’! Unde? Dacă am fi găsit, le-am fi pus p-astea. Nu vezi ce-i aici? Uită-te… Îți dai seama ce mi-a făcut? Îți dai tu seama?!

‒ Emile, le poți mărita. Le vinzi repede, doar știi că merg… Acum sunt ale tale, faci ce vrei cu ele. Sau… le dai la muzeu.

‒ Băi, dacă le voia acolo, le ducea el, futu-i muzeu’ mă-sii! Și l-am crezut prieten, l-am crezut fratele meu mai mare, iar el mi-a făcut asta! Cum să-i vând, mă, lucrările pe care mi le-a lăsat moștenire, cum? Să mă râdă lumea că nu-i respect numele și cota? Eu?! Și unde să i le pun? Unde, mă, unde?! Nenorocitu’ dracului, să-mi lase mie tablourile… Ne-no-ro-ci-tu’!

Imagine reprezentativă: Jackson Pollock, 1949

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×