Limpezimea rănilor

Start

O poezie frumoasă, limpede și melancolică putem citi în volumul piele pe piele, de Lia Faur, apărut în 2021 la Casa de Pariuri Literare. O poezie socială și totuși introvertită, care își trage tensiunea din exact această contradicție: „Europa locul îmbrățișărilor interzise/pământul galben ce strivește coastele mamei/praful de la ferestre rugina de la închizători/femeile singure cerșetorii și copiii orfani/atacul de panică moartea atât de aproape/suntem în război stați acasă/(niciodată războiul nu a fost mai blând să ne întoarcă în noi înșine)/Europa ești un trup înfricoșat și muribund/optimiștii cântă în balcoane/doar bătrânii pleacă la război singuri/sexul pe viu e un lux femei cu vagine uscate străpung ferestrele/închidem televizorul și ne iubim virtual pe ascuns/înconjurați de vecini plictisiți și de frici“ (cântec în pumni – 21.) Mi se pare că este un expresionism retractil aici, o voce care ar urla, dar nu o face.

E multă tristețe: „nu poți iubi cu adevărat decât de la distanță/doi ani și jumătate mi-ai dat/să mă rostogolesc pe sârmă fără să cad/despărțirea a eșuat în mica noastră familie secretă“ (despărțirea eșuată – 40.) Revoluția sau furia e înăbușită, deși se simte la tot pasul. Totul alunecă în pasivitate, în dezamăgire, aproape în depresie.

E și o poezie identitară – „mă pregătesc să devin femeie“ – citim în lungul poem ar trebui să fiu mama ta care alcătuiește al treilea ciclu din volum, la pagina 102. Și devenirea asta comportă multe etape care rănesc sau o fac vulnerabilă pe vorbitoare – „voi înșela moartea cu dragostea“ – spune ea pe pagina următoare.

Se întâlnesc cel puțin două probleme majore aici: problema de a fi poet și problema de a fi femeie. Sigur, pentru mulți, nici una, nici cealaltă nu înseamnă nimic, sunt doar date primite de la soartă. Un poet însă nu poate trăi așa, el trebuie să exprime problemele de care se izbește și se izbește de lucrurile cele mai firești: „am obosit cum obosesc toate femeile/care nasc mereu bărbați înalți ce le distrug uterul/cu unghiile de la picioare/bărbați cu părul aspru care îmbătrânesc în ele“ (destin – 56.)

Lia Faur construiește firescul problemei, ca să zic așa. Scrie o poezie retrasă, simplă, cursivă, epică. O poezie eliptică, în care cuvintele nespuse sunt tot atât de importante precum cele spuse. Lirica ei vorbește despre eșecurile existenței, despre cei care au murit la revoluție – cum e chiar Sorin Leia, vărul ei împușcat „în 18 decembrie pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara, cum aflăm dintr-o notă de subsol“ –, despre cei care iubesc degeaba. În același timp, există două Lia: cea de pe copertă și cea din această notă, „scrisoarea Liei“. Adică Lia Faur, poeta cu acest nume, vrea să ne transmită că nu e sută la sută aceeași cu „Lia“ care a scris scrisoarea. Și e foarte bine așa. Poeziile sunt mult mai sensibile, mai vulnerabile, mai înțelepte: mai altfel decât poeții.

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×