De Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc îmi aminteam din genericul documentarului Acasă (2020), pe care-l văzusem la vremea programării acestuia pe HBO. Radu era realizatorul filmului, iar Lina scenaristă. Pe lângă documentarea unui caz problematic, în care se suprapunea ecologia mediului cu cea socială, filmul familiei alungate din paradisul Deltei Văcărești în leviatanul urban părea să exprime alegoric însăși drama condiției umane. Palmaresul de premii și nominalizări internaționale pentru debutul cu Acasă – My Home i-au propulsat în atenția cinefililor pe cei doi foști jurnaliști independenți, specializați în anchete sociale. Următorul lor film trebuia să le marcheze confirmarea.
Avea să se întâmple la festivalul de film documentar Astra Film 2024, când premierei filmului Tata i-a fost rezervată gala de deschidere a festivalului și când, după câteva zile, avea să i se decerneze Premiul pentru regie în cadrul Secțiunii Central și Est-Europene.
Am făcut cunoștință cu Lina și Radu la Sibiu, de data aceasta în calitate de coregizori și codirectori de imagine. Și, mai ales, în calitate de parteneri de viață și părinți ai unei fetițe, Aster, care se născuse chiar în timpul turnării. Deloc întâmplător, filmul este impregnat de trăiri intense și implicare personală totală din partea ambilor. Ceea ce rezonează, din cât a demonstrat reacția sălii, cu o amplă participare afectivă din partea publicului. Tata reușește să suprapună două planuri: cel interiorizat familial al violenței domestice și cel extins internațional, dar de asemenea tabuizat, al violenței față de muncitorii imigranți.
Filmul prezintă cazul unui tată, om dur însă devotat familiei sale din Republica Moldova, ajuns să suporte, la rândul său, tratamente inumane din partea unui patron care îl angajase la negru în Italia; tatăl este salvat de fiica sa cea mare, atât din ghearele abuzatorului (obligat până la urmă de către justiție să plătească daune), cât și din strânsoarea unei spirale a violenței, perpetuată de generații. Pavel Vdovîi emoționează prin reticența cu care își îngăduie în fața camerei momente de fragilitate, dincolo de armura de strictețe patriarhală. Însă personalitatea care copleșește ecranul și ne acaparează empatia definitiv este cea a Linei, fiica lui Pavel. În regim de pură autoetnografie vizuală, cu zero intenții actoricești, Lina Vdovîi realizează una dintre figurile feminine cele mai puternice, mai fermecătoare și mai expresive din cinematografia românească actuală.
Am început interviul cu aceste complimente sincere, marcat de fâstâceala admiratorului în fața starului:
Florin Dumitrescu: Lina Vdovîi, în câteva secvențe din Tata apari în filmări vechi pe VHS, de când erai mică și îi recitai tăticului plecat în Italia ceea ce învățaseși la cursurile de actorie. Poate că această pregătire precoce explică forța cu care captezi atenția pe ecran, comparabilă cu cea a actrițelor profesioniste.
Lina Vdovîi: Începând cu clasa întâi, am făcut cursuri de actorie la noi, în orașul Strășeni, la un cerc similar cu Palatul copiilor, care se numește Școala de Arte. Acolo ne-am jucat așa, puțin; dar nu am făcut teatru la modul profesionist. Mama ne-a înscris pe mine și pe sora mea mai mică, Valeria, în ideea de a învăța să comunicăm mai ușor, de a deveni un pic mai sociabile.
F.D.: Deși nu ai jucat un rol, ci doar ți-ai documentat momente din viață, ai o prezență filmică atât de intensă, pur și simplu domini ecranul.
L.V.: Nu am jucat niciodată un rol profesionist, nu am studii profesioniste de actorie și nu aș putea să joc vreun rol într-un proiect de ficțiune. În film este chiar viața noastră, de aceea a ieșit atât de natural. Dar… Ce să zic? Poate mă vede un regizor de ficțiune și îmi zice: „hai, draga mea“!
F.D.: Ați folosit camera ascunsă. Vedem imagini neclare și auzim vocea patronului italian distorsionată. Secvențele sunt foarte de impact, foarte puternice. Povestea capătă accente de thriller, în momentele de tensiune în care ne temem ca instalația de interceptare să fie descoperită de abuzator.
Radu Ciorniciuc: S-au strâns peste 100 de ore de investigație cu camera ascunsă și încă mai multe ore de material filmat de noi: imagini vérité sau mărturii. Noi nu am distorsionat acele imagini atât pentru a-l proteja pe patron, cât pentru a-l proteja pe tatăl Linei de repercusiuni – dincolo de cele legale; dar și pentru a ne proteja și nouă munca, și pe colegii care au lucrat alături de noi. Noi avem toate dovezile că fostul patron e un individ periculos, capabil inclusiv de răzbunare, la modul cel mai înfricoșător posibil. Din aceste peste o sută de ore am folosit câteva minute, care nu sunt cele mai puternice. Trebuie să recunosc că avem materiale și mai dureroase, și mai de impact. Dar scopul nostru nu era să facem un film senzaționalist, voyeuristic; cu atât mai mult cu cât am folosit filmări prin camera ascunsă. Recurgi la metoda asta de documentare situată la limita eticii, în momentul în care nu ai altă posibilitate de a demonstra abuzurile, fărădelegile din zona pe care o documentezi. Așa că noi am încercat să fim cât mai reținuți în a arăta abuzul respectiv…
L.V.: … și, în același timp, am avut grijă ca tata să fie în siguranță. Nu am găsit nici o altă metodă de a colecta dovezile pentru situația lui de reclamant, procesul fiind scopul principal al investigației; nimic altceva decât camera ascunsă. Ne-am asigurat totodată că nu îl punem pe tata în pericol: știam că dacă se deconspiră, dacă se află cumva că strânge dovezi prin această modalitate, tot demersul nostru riscă să fie prejudiciat.
F.D.: Filmul vostru se încadrează în tendința documentarelor cu subiect personal, intimist, tot mai manifestă pe plan global și tot mai bine reprezentată în această ediție a festivalului ASTRA. Multe dintre laudele care vi se adresează privesc modul în care povestea unei familii din Republica Moldova se răsfrânge într-o tematică de interes general, cea a exploatării migranților din Est. Cum ați reușit să înglobați atât de firesc și de izbutit artistic cele două planuri?
L.V.: Inițial am primit acel mesaj video de la tata în care ne arată vânătăile de pe brațe. Asta s-a întâmplat în 2018, deja lucram la filmul Acasă de doi ani și ne asumaserăm cumva că o luăm pe această direcție, a filmului documentar. Așa că am plecat la el, în Italia, rugându-l pe Radu să mă însoțească, ca să vedem care e treaba acolo. Am plecat echipați cu toate cele, cumva cu gândul inițial că poate fi un miez de poveste care poate fi dezvoltată: oare este un film acolo? hai să-l vedem, hai să-l căutăm… Bineînțeles că n-am știut de la bun început cum o să se sucească povestea asta și ce altă încărcătură emoțională o să capete. Noi ne-am gândit la început că o să facem un film despre viața tatei.
R.C.: Noi deja documentam de ceva ani condiția muncitorilor români emigranți în străinătate, făcusem multe investigații până să ajungem la povestea asta. Ne-am plimbat destul prin Europa, prin ferme, prin fabrici, publicasem deja despre asta destul de mult.
F.D.: Ați urmărit cazuri de lucrători veniți din Republica Moldova, asemeni lui Pavel Vdovîi?
L.V.: Mai mult veniți din România.
R.C.: Legat de backgroundul nostru jurnalistic în această zonă a sclaviei moderne… Filmul a luat o turnură dramatică în momentul în care, printre acele dovezi, pe hard-diskul trimis de tatăl Linei, am găsit și acest mesaj pentru Lina, în care făcea primele încercări de a se apropia de ea, de noi… Acela a fost momentul în care filmul a căpătat o cu totul altă dimensiune și s-a făcut podul între cele două povești: de o parte, violența domestică și, de cealaltă parte, violența la locul de muncă.
F.D.: Filmul m-a mișcat și pe mine la modul cel mai intim. Dacă îmi permiteți mărturisirea, și eu am o relație dificilă cu fiul meu de 20+. Acum încerc să conștientizez genul de violență (în niciun caz fizică, ci de altă natură) la care e posibil să-l fi supus, fără să-mi dau seama. E o vinovăție pe care mi-o asum: Tata sunt – printre atâția alții – și eu.
L.V.: Nici eu n-am vorbit cu tata mulți ani și, în momentul în care am simțit că mă sufoc și nu rezolv nimic prin asta, i-am spus tot ce aveam pe suflet. Ceea ce dorim noi de la acest film este să declanșeze tot felul de discuții între generații, să creeze poduri de comunicare între vârste; și, astfel, să ne uităm mai atent la noi înșine, la cei din jurul nostru, la ce putem face… Cum putem găsi căi de comunicare, care să ne ajute să ne apropiem, atât prin asemănările noastre cât și prin diferențele dintre noi. Sperăm să vadă și băiatul tău acest film.
F.D.: Am evitat să evoc miza emoțională a filmului, ca să nu dezvălui prea mult din el; ca să evit așa-numitul spoiler. Dar nu am cum: drama familială și procesul dureros dar luminos al vindecării vechilor răni reprezintă palierul de receptare care a atras cele mai multe reacții ale publicului din sală.
R.C.: Dincolo de poveste și temele de suprafață, noi credem că am reușit să încapsulăm și un soi de limbaj care de multe ori lipsește între generații, un limbaj pe care noi nu l-am învățat de la părinții noștri, dar pe care încercăm să-l cultivăm în familia noastră. Sper că oamenii vor obține și acest lucru din povestea noastră. Deși e o țintă înaltă, pentru noi e o luptă zilnică.
F.D.: La ce lucrați acum?
L.V.: Dezvoltăm niște idei, dar nu putem spune deocamdată încotro o vom lua, nu sunt foarte avansate. Munca la Tata a fost și pentru Radu, și pentru mine, destul de intensă și istovitoare. Cel puțin pe mine m-a consumat foarte mult, m-a stors de toată energia posibilă. Deși am pornit câteva proiecte, le-am pus pe pauză, pentru că am considerat că nu am timpul și dispoziția necesare de a mă apleca asupra lor. Abia acum, încercăm ușor-ușor să ne întoarcem către ele și să vedem ce putem face în continuare. Adevărul e că munca la un film documentar se și întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, de cele mai multe ori. Nouă ne-a luat șase ani! Iată: l-am început înainte să se nască fetița noastră, Aster, care tocmai a împlinit cinci ani în preajma premierei.
R.C.: Noi am promis că nu mai facem filme personale: atât putem să zicem!
L.V.: Atât putem să zicem!
Imagine: Tata, r. Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi, 2024
