Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare născută în localitatea Boo, Suedia. După debutul ei în poezie, în 1998, cu volumul Gör mig behaglig för såret, a primit recunoaștere critică pentru volumul de proze scurte Grand Mal, publicat în 2011. Au urmat romanele Helioskatastrofen, în 2013, Välkommen til Amerika, în 2016, și trei ani mai târziu, Oktoberbarn, ultimele două fiind publicate în limba română, la Editura Trei, în traducerea Roxanei Dreve (Bine ai venit în America!, respectiv Copil de octombrie).
Dragă Linda, sper că te găsesc cu bine. Mă încântă teribil de mult că putem coresponda, pentru prima dată acum, dar sper că de mai multe ori în viitor. Cărțile tale sunt ceea ce am căutat mereu să citesc: lumi autentice în care să pot intra fie pentru a mă ține la adăpost, fie pentru a simți o protecție față de orice ar fi în afară, fie pentru a urla. În Bine ai venit în America!, pentru fetița care nu vorbește, tăcerea este contrapartea mamei, este pagina de jurnal pe care nu o poate citi nimeni altcineva, este spațiul întunecat în care fetița-și dă voie să-și îmbrățișeze mama, este modul în care mintea i se împotrivește tatălui ei și este intersecția reacțiilor reprimate. Și multe altele. Ce este tăcerea pentru tine astăzi, Linda? Când o alegi sau când apare? Și dincolo de ea, îți sunt cuvintele indispensabile?
Pentru mine, acum, tăcerea este un loc în care mă ascund – și există în viețile tuturor, sunt lucruri pe care nu le putem spune sau pe care nu știm cum să le rostim. În Bine ai venit în America!, pentru Ellen, tăcerea are un preț pe care este dispusă să-l plătească: cel de a nu aparține, de a rămâne în afara lumii, de a trăi despărțirea și singurătatea. Și, totuși, tăcerea poate fi și armură, și prieten, și armă. Poate că Ellen e marcată de traumă, dar nu vorbește ca și cum ar cunoaște acest lucru, ci vorbește chiar din miezul traumei. Pentru mine, tăcerea înseamnă absența interacțiunii. Este un loc familiar, și de aceea îl caut mereu.
Într-un interviu de acum câțiva ani, acordat lui Anette Dina Sørensen, ai amintit dățile în care scriai în prezența mamei tale și auzind glasurile copiilor tăi. Ai fi scris alt text, mai mult sau mai puțin, dacă ai fi fost singură în cameră? Și într-o liniște deplină? Ai ușurința de a scrie în orice loc?
August Strindberg a scris despre asta într-un citat celebru… Singura dată când am scris astfel, avându-i pe mama și pe copiii mei prezenți, dar nu în aceeași cameră, a fost când terminam Helioskatastrofen. Cred că prezența lor, ca o ancoră nevăzută, m-a făcut să intru mai adânc și mai neînfrânat în text. Întotdeauna m-am temut să mă las complet în voia scrisului, dar atunci a fost necesar și posibil.
Îți plac filmele regizate de Andrei Tarkovski. În Călăuza, Profesorul, Scriitorul și Călăuza pornesc înspre Zonă pentru a ajunge la acea cameră care le îndeplinește cea mai ascunsă dorință. În Pragul Camerei, personajele renunță să-l pășească. Nu erau siguri că pot suporta adevărul de a fi și plinătatea existenței. Tu ai un prag al tău? Și dacă ai fi fost un personaj tarkovskian, ai fi trecut pragul?
Cred că există multe praguri pe care nu le trecem în viață. Poate că este un lucru bun. Avem dorințe și visuri, dar atunci când vine momentul să le împlinim, nu o facem decât dacă putem aduce destul din noi înșine pentru a supraviețui. În Călăuza, toți își doresc să ajungă în acea cameră și sunt convinși că vor intra în ea. Și totuși, ajunși în fața ei, niciunul nu îndrăznește să treacă dincolo. Poate pentru că trecerea dintr-o existență într-alta nu e posibilă, poate că pentru asta e nevoie de o sută de mii de ani de evoluție și împliniri mărunte. Eu nu aș trece acea graniță, cred că ea este o metaforă a morții.
În filmele lui Tarkovski, te poți regăsi în fiecare personaj. Îmi place băiatul de la începutul filmului Oglinda. Îmi plac toți. Viața este prezentă în fiecare cadru.
În calitate de cititoare, te atrag mai mult textele autobiografice decât cele cu un grad mai mare de ficționalitate? În acest context, există un titlu SF, de exemplu (sau altceva), pe care-l tot recitești tocmai pentru că nu poți identifica în el niciun fel de asemănare cu tine sau cu autorul acelui titlu?
În ipostaza de cititoare, nu deosebesc autoficțiunea de ficțiune. Cred că termenul autoficțiune este folosit greșit. Nu consider autoficțiune niciuna dintre cărțile mele, ci pur și simplu ficțiune. Sunt atrasă mai mult de marile romane – scrise de Dostoievski, de Tolstoi –, pentru bogăția lor și pentru lumile pe care ni le înfățișează. Din păcate, eu însămi nu aș putea scrie în acel fel. Îmi place să mă uit, împreună cu copiii mei, la filme science-fiction precum Blade Runner sau Star Wars, cred că tot datorită universurilor pe care le creează.
Nu citesc însă prea mult science-fiction. Îl iubesc pe Philip K. Dick, mai ales Visează androizii oi electrice?
Copilăria ta a fost și una a teatrului și actoriei. Cum privești astăzi o piesă de teatru? Când intri în sala unui teatru, este ea un loc în care îți e clar care sunt cărțile pe care vrei să le scrii sau cele pe care nu vrei să le scrii niciodată? Faptul că ești aproape de actori te îndepărtează de copilărie sau mai mult te apropie?
O sală de teatru rămâne pentru mine o întoarcere acasă. Îmi place să stau în întuneric și să privesc o piesă, rămânând în același timp în propriul meu proces de gândire. Nu tot teatrul este extraordinar, dar atunci când este, nimic nu-l poate egala. În cazul meu, teatrul e legat și de actul de creație – uneori, în timp ce privesc o piesă de teatru, mi se limpezește un impas scriitoricesc și, alteori, mi se face dor de scris. Teatrul contemporan mi se pare mai rece, mai distant decât cel al copilăriei mele, când totul era strâns legat de mama.
Ce-ți este poezia?
Poezia poate lua atâtea forme. Dar mai ales este un loc unde poți privi lumea din nou, ca pentru prima oară.
Ce reușește literatura să facă pentru tine, în calitate de femeie, nu doar de cititoare sau scriitoare? Îmi poți povesti o situație în care o carte, o poezie, o scriitoare ți-a arătat o forță mai mare decât orice altceva/altcineva?
Pentru mine, ca femeie, literatura înseamnă atât inspirație, cât și un sentiment al propriei forțe. Înseamnă libertate. Eram adolescentă când am citit Black Tickets de Jayne Anne Phillips și, mai târziu, romanul ei Machine Dreams. Am fost uluită de textele scurte din Black Tickets și, prin ele, am înțeles, am simțit că totul este posibil. Vocea ei este puternică, clară, liberă, vizibilă, neînfricată. Cărțile ei mi-au dat putere și, citindu-le, m-am conștientizat pe mine.
În zilele noastre, încă sunt războaie care distrug umanitatea și îi lasă traume majore pentru multe decenii de acum înainte. Care este rolul scriitorului în (re)actualitatea într-atât de agresivă? Responsabilitatea lui socială este mai accentuată decât a celor care nu sunt în spațiul public? Care mai este puterea literaturii astăzi în fața unui genocid?
Să folosești scrisul pentru a face vizibilă și palpabilă durerea. Să creezi legături cu scriitori din întreaga lume și să răspândești cuvintele lor. Cred că politicienii, cei care ar trebui să-i reprezinte pe oameni, ar putea opri un genocid dacă ar fi curajoși și hotărâți să facă tot ce este nevoie. Dar nu o fac. De ce? Literatura este adesea martor. Cuvântul scris are putere. Să fim puternici.
Îți mulțumesc, Linda, pentru tine și pentru cărțile tale. Pe cât de curând, la Brașov, cu nerăbdarea și entuziasmul de a te cunoaște!
Imagine: Linda Boström Knausgård © Christina Ottosson Öygarden, 2018
