Portrait de l'écrivain Lionel Duroy à son domicile. Paris, le 8 septembre 2012

Lionel Duroy: „Cred că nu aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi avut o copilărie traumatizantă“

Traducere din engleză și franceză: Ioana Miron

Start

Interviu realizat cu sprijinul Institutului Francez București.

Lionel Duroy este un scriitor care nu se ascunde în spatele cuvintelor când primește întrebări dificile, incomode. M-am convins de acest lucru în dialogul de la Târgul de Carte Gaudeamus 2023, în care traducătoarea Clémence Lux a făcut ping-pongul necesar între engleza mea și franceza prozatorului născut în Tunisia. Periplul nostru a bifat câteva porturi esențiale: romanul Eugenia, polarizarea socială de după pandemie, Pogromul de la Iași, Mihail Sebastian, plus cea mai nouă carte semnată de Lionel Duroy. Discuția ne-a purtat și la nodul gordian ce se stabilește între trauma și destinul scriitorului.


Polarizarea este o mare problemă în lumea noastră și în societățile noastre în 2023 și acum, aproape în 2024, atât în Franța, cât și în România. Nu vă ascund că una dintre temele mele preferate din romanul dumneavoastră, Eugenia, a fost felul în care ați construit și deconstruit polarizarea. Evrei împotriva naziștilor, membri ai familiilor unii împotriva altora, români împotriva rușilor, Mihail Sebastian împotriva lui Camil Petrescu și așa mai departe. Care sunt principalele diferențe între polarizarea din acei ani (sfârșitul anilor ’30 și începutul anilor ’40) și cea din zilele noastre?

Constat că la ora actuală încă există în România mici grupuri, simpatizanţi ai Gărzii de Fier, pentru că legionarii de astăzi au abandonat tema antisemitismului. Cred că la ora actuală, acesta ar fi sfârşitul mişcării de opoziţie pe teritoriul ţării. În România de astăzi, nu avem direcţii radicale, care să ducă la extirparea acestor tendinţe, de segregare a unei populaţii aparţinând unei categorii faţă de o alta, dar aş putea afirma că putem vorbi de pace în Romania, în comparaţie cu cele petrecute în anii ’40. Şi sunt fericit mai ales pentru că România a intrat în Uniunea Europeană în anul 2007.

La un moment dat, în carte, protagonista dumneavoastră, Eugenia, se îndoiește de rolul jurnalismului pe timp de război și de misiunea ei de a prezenta cu acuratețe luptele de pe frontul de est. Care este părerea dumneavoastră despre jurnalismul post-pandemic? Cum obții informația și cum eviți sursele tendențioase? Care sunt principalele publicații pe care le urmăriți? Ca scriitor, ca jurnalist și ca cetățean.

În prima parte a activităţii mele, am fost timp de zece ani jurnalist la ziarul Libération. Începusem deja să scriu romane, dar jurnalismul chiar mă interesa cu adevărat. Ceea ce constat astăzi e că jurnalismul pe care eu îl ştiam a cam încetat să existe. Copiii mei, spre exemplu, sau mai toţi tinerii folosesc internetul ca sursă de informaţii. Este puţin înfricoşător din punctul meu de vedere, pentru că, pe vremea mea, eram foarte atenţi din ce sursă provenea informaţia. Astăzi, e totul un haos considerabil, totul este informaţie şi multe informaţii sunt eronate. De aceea am preferat mai degrabă să lucrez la cărţi decât să lucrez la articole. De exemplu, am scris despre războiul din Iugoslavia, iar ceea ce este cel mai important de menţionat a fost transpus în cele două cărţi scrise despre acest război la finalul conflagrației.

Care este relația dumneavoastră cu cărțile lui Mihail Sebastian?

Îl iubesc enorm pe Mihail Sebastian, chiar de la primele mele cărți am fost însoțit de al său Jurnal. Jurnalul lui Mihail Sebastian este unic din punctul meu de vedere pentru a înţelege ce s-a întâmplat în timpul războiului. El nu s-a gândit că jurnalul său va fi publicat într-o zi. Eu, ca scriitor, găsesc în acest jurnal detalii de o valoare formidabilă despre atmosfera din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Când am decis să scriu Eugenia, m-am mutat o vreme la Iaşi şi am împrumutat de la Mihail Sebastian varii detalii despre viaţa cotidiană a evreilor din timpul războiului. Am făcut din Mihail Sebastian un personaj de roman. Spre exemplu, romanul se deschide cu un episod în care Mihail Sebastian ţine o conferinţă la Universitatea din Iaşi, iar faptul că cei din Garda de Fier vin să-l combată este definitoriu în ceea ce priveşte criza lăuntrică a conştiinţei Eugeniei. Dar iubesc de asemenea şi teatrul lui Mihail Sebastian. Am citit toate cărţile, mai ales De două mii de ani.

Cum este perceput Mihail Sebastian în Franţa, după publicarea acestei cărţi? Sau este încă o enigmă pentru poporul francez?

Nu este chiar aşa de cunoscut în Franţa.

Într-un alt interviu, aţi spus că intenţionaţi să-l faceţi cunoscut pe Mihail Sebastian în Franţa.

Absolut. Îl voi face cunoscut, de aceea am şi vorbit despre teatrul său. Când am publicat Eugenia, am vorbit cu editorii despre teatrul său, dar şi despre jurnalul său. Le-am spus că jurnalul este incomprehensibil pentru francezi, deoarece nu există nicio notă explicativă cu  la personajele sale. Iar istoria României nu prea le este cunoscută francezilor. Dacă întrebaţi în Franţa cine este Ion Antonescu, aproape nimeni nu ştie. De aceea i-am cerut editorului să introducă o anexă cu note explicative, pentru ca toată lumea să înţeleagă contextul istoric şi personajele la care se face referire în Jurnal.

Într-un interviu pentru Observator Cultural (cu Adina Dinițoiu), ați menționat interesul dumneavoastră istoric pentru România după ce ați citit cartea Kaputt, de Curzio Malaparte. Ce vă amintiți din prima dumneavoastră vizită în România? Care au fost principalele șocuri culturale? Povestiți-ne câte ceva despre viața din Iași și din București.

Când eram foarte tânăr, aveam vreo douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, zelos, am descoperit şi citit cartea Kaputt, de Curzio Malaparte. E acolo unîntreg capitol consacrat Pogromului de la Iaşi. Şi cred că acest capitol se intitulează Câinii din Iaşi. Am fost foarte mişcat la acea vârstă de poveştile legate de Pogromul de la Iaşi. Când m-am întâlnit cu editorul, unul dintre primele lucruri pe care i le-am spus a fost că principalul obiectiv a fost să înţeleg ce s-a întâmplat acolo, în septembrie 1941. Despre România acelor vremuri nu cunoşteam foarte multe. Doar câteva oraşe, Braşov, spre exemplu, unde am şi ajuns, când am mers într-o expediţie cu autostopul, pentru a vedea ţările din Blocul de Est.

Când aveam optsprezece, nouăsprezece ani, a fost puţin şocant să descopăr că Europa este împărţită în două blocuri, cel vestic şi cel estic. Noi, cei care veneam din vest, aveam acces şi puteam călători oricând în est, pe când cei din est nu aveau dreptul să vină la noi, cei din vest. Şi este şocant, când eşti aşa tânăr, să vorbeşti cu românii şi să-ţi spună că ei nu pot veni la tine în ţară și că orice încercare de a ieşi din ţară i-ar putea costa viaţa. Şi asta a fost puţin complicat pentru mine, pentru că eram de stânga şi chiar voiam să fiu comunist, doar că realitatea comunismului m-a lovit din plin când am fost în Bucureşti.

Apoi, am făcut ceea ce aveam de gând să fac, m-am instalat la Iaşi şi am început să lucrez la carte. Asta a fost cam prin 2015-2016. Între prima şi a doua mea vizită în România, am scris despre războiul din Iugoslavia, dar şi alte romane. Surpriza mea a fost, când am ajuns la Iaşi, că foarte puţine persoane ştiau ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul Pogromului, de parcă mulţi dintre acei ani au fost pur şi simplu şterşi din istorie. Am susţinut o conferinţă la Institutul Francez, despre cele întâmplate atunci, în acea epocă, pentru că Institutul Francez aflase că sunt în oraş şi m-au invitat acolo. Le-am explicat tinerilor care au venit să mă asculte legat de ce am scris despre Pogrom că, la sfârşitul lui iunie 1941, populaţia ortodoxă din Iaşi a ucis mai mult de treisprezece mii de evrei în cinci zile. Iar, în timp ce vorbeam, o doamnă s-a ridicat şi mi-a zis: ,,Vă interzic să spuneţi despre părinţii mei că sunt asasini.“ Şi plângea. Atunci am înţeles că românii nu-şi cunosc propria istorie.

Cea mai recentă carte a dumneavoastră, Mes pas dans leurs ombres, continuă cufundarea dumneavoastră în cel de al Doilea Război Mondial. După cum am citit într-o revistă belgiană, ,,Lionel Duroy face lumină asupra exterminării a 400 000 de evrei de către armata română, în perioada în care țara era aliată cu Germania nazistă“. Titlul principal al interviului este că românii ar fi trebuit să fie implicați în procesul de la Nürnberg. Societatea s-ar putea polariza și mai mult citindu-vă romanul. Este foarte posibil să fie interpretată greșit, și-mi asum cuvintele astea. Când vom avea versiunea în limba română a cărții Mes pas dans leurs ombres?

Cred că cel mai important pas pentru a scrie istorie este faptul că justiţia va veni mai târziu. Procesul de la Nürenberg este foarte important pentru Germania, pentru că procesul a permis să condamne la moarte persoanele responsabile pentru exterminarea evreilor. O dată cu procesul de la Nürenbeg, Germania a putut cere iertare în mod oficial de la întreaga lume, dar şi de la comunităţile evreieşti. Şi mulţumită procesului de la Nürenberg, Germania a putut oferi o îndemnizaţie celor care şi-au pierdut rudele, prietenii, apropiaţii. Sunt cu adevărat frapat, deoarece genocidul pornit de armata română a fost atribuit armatei germane. Ar fi trebuit ca acei capi fascişti ai genocidului să fie judecaţi în cadrul unui proces precum cel de laNürnberg. Dar ce s-a întâmplat de fapt a fost că autorităţile române i-a condamnat la moarte prin împuşcare pe generalul Ion Antonescu, alături de Mihai Antonescu, ministrul de interne de la acea perioadă.

Am mers la mormântul lui Ion Antonescu, dar şi la Penitenciarul Jilava. E cu adevărat impresionant gândul că cineva care poartă pe umerii lui o asemenea responsabilitate, în ceea ce priveşte moartea evreilor, a fost executat atât de rapid, fără să aibă parte de un proces adevărat. Şi pot cumva să compar ce s-a întâmplat cu Antonescu cu ce s-a întâmplat cu Ceauşescu, atunci când cuplul Ceauşescu a fost împuşcat în aceeaşi manieră, fără să aibă parte de un proces adevărat. Şi putem cumva deduce că această modalitate rapidă de a fi executat este o modalitate de a evita să mergi mai departe, să vezi ce s-a întâmplat cu adevărat acolo.

Rezultatul acestui mod rapid de a elimina pe cineva sugerează că românii nu prea au citit despre cel de Al Doilea Război Mondial. Iar Antonescu nu poate fi considerat un martir, având în vedere că nu a existat un proces asemănător celui de la Nürnberg. Chiar nu cred că oamenii îl consideră martir pe acela care nu a avut parte de proces. Dar, ca să revin la întrebare, genocidul evreiesc pare că a împărţit populaţia în două, dar eu nu cred asta, pentru că românii au început să recitească istoria. În Franţa, ne-am confruntat cu o polemică de acest gen. Este ca şi cum ai spune că armata franceză a fost responsabilă de torturarea populaţiei în Algeria. Dar astăzi este considerată parte din istorie, ştiută de toată lumea, iar francezii ştiu că lucrurile s-au petrecut întocmai.

Care sunt punctele de convergență care o leagă pe Eugenia Rădulescu din romanul tradus la Humanitas și pe Adèle Codreanu, personajul principal al ultimei dumneavoastră opere? Care au fost diferențele în construirea celor două personaje feminine?

Tematica din Eugenia este despre acumularea experienţei de viaţă a unei tinere fete şi despre procesul de a înţelege ambientul antisemit în care a crescut. Acest lucru mă interesează, deoarece a fi viu cu adevărat înseamnă să descoperi că realitatea în care trăieşti e cu totul alta decât cea pe care ţi-au înfăţişat-o părinţii tăi. Chiar mă interesează această tematică, deoarece eu însumi provin din părinţi antisemiţi. Am trecut şi eu prin aceste etape, total opuse tiparelor de gândire ale părinţilor mei. Şi poate că din această cauză am început analizez şi să scriu despre problema antisemitismului în România.

Diferenţa colosală din Mes pas dans leurs ombres este că de această dată conturez un personaj care vine în Franţa ca imigrant. Cunosc destul de bine fenomenul migraţiei în Franţa, mai ales în Paris, unde este foarte greu să fii copilul unor imigranţi români stabiliţi în Franţa, este foarte greu să te integrezi. Raportat la Eugenia, ceea ce mă interesează este că, la final, Adèle se va întoarce în România, printr-o întâmplare, iar ceea ce probabil o salvează este faptul că descoperă istoria ţării ei, dar şi propria ei istorie. Cred că, la finalul cărţii, Adèle nu se va mai întoarce niciodată în Franţa. Sper ca această carte va fi tradusă în România. După părerea mea, această carte este prea violentă şi are nevoie de timp pentru a fi receptată. Mi-ar plăcea mult să fie tradusă şi să apară la Humanitas, la fel ca Eugenia. Dar momentan nu este stabilit nimic.

Știm că cei care urăsc pe internet vor continua să urască, indiferent de epocă. Dar ce comentariu nedrept ați citit despre cărțile dumneavoastră care v-a înfuriat, întristat sau deranjat?

Nu am critici violente cu privire la cărţile mele. Dar am primit multe scrisori, cu diferite păreri. Criticile sunt mereu aceleaşi, oamenii mi-au reproşat că am vorbit fără perdea despre sexualitatea Adèlei, pentru că în Mes pas dans leurs ombres sunt descrise destul de dur anumite scene de sex. Pentru mine este foarte important că Adèle este cineva care nu are o educaţie aleasă, pentru că ea provine dintr-un mediu ostil, defavorizat. Ea s-a prefacut ca nu mai vede de unde a plecat. Şi am vrut să pun accentul în această carte nu doar pe informaţii, ci şi pe individualitate. Transportăm totul cu noi, chiar şi intimitatea, nu contează locul în care ne aflăm. Am sentimentul că am pus viaţă în romanele mele. Un roman este pentru mine locul revelaţiilor, un loc în care toate secretele şi intimităţile sunt expuse. Nu aş putea scrie despre un personaj feminin fără să fac referire la intimitatea ei. Şi, ca să închei, aş spune că sexualitatea este o modalitate de a căuta ceva ce nu vom găsi niciodată. Acest lucru îl explică mai bine Georges Bataille în opera sa. Pentru mine două lucruri merg mână în romanele mele: înţelegerea istoriei României şi înţelegerea sexualităţii, care este în noi.

Într-un interviu acordat Cristinei Stănciulescu, ați spus următoarele: ,,În Europa de astăzi ar trebui să existe voci, voci curajoase, care să ne reamintească principiile umanității și ale moralității publice, pentru că astăzi există o lipsă totală de voci puternice care să vorbească despre etică.“ Contextul era migrația populației în Europa, iar anul era 2019. Mai credeți în aceste voci aclamate?

Astăzi e chiar mai grav decât atunci. Cu războiul dintre Israel şi Hamas. Nu avem legi internaţionale pentru a stabili nişte limite în ceea ce priveşte violenţa. De exemplu, în februarie 2022, Rusia atacă Ucraina, Rusia violează tot ceea ce ţine de dreptul internaţional. Rusia comite crime de război. Hamas a început acelaşi lucru pe 7 noiembrie 2023. Israel violează în aceeaşi măsură dreptul internaţional. E catastrofal pentru mine, deoarece eu susţin statul Israel, iar Israel riscă să fie condamnat pentru crime de război. În 2019, am scris un eseu despre conflictele latente, iar astăzi situaţia este cu mult mai gravă. Avem sentimentul că etica nu mai există, etica este întărită de dreptul internaţional, iar astăzi tind să cred că, din punctul de vedere al umanităţii, lumea se face praf şi pulbere, se autodistruge.

Se poate scrie literatură bună fără traume? Genul sau perioada istorică nu contează pentru această întrebare. Ați avut un lung interviu la Radio France, iar unul dintre subiecte a fost acesta. Este posibil să scrii ignorând trauma sau să o pui în fundal?

Cred că nu aş fi ajuns scriitor dacă nu aş fi avut o copilărie traumatizantă, să zic aşa. Am început să scriu pe la optsprezece ani, pentru că aveam nevoie să găsesc cuvinte pentru nebunia mamei mele, pentru nebunia tatălui meu, pentru a nu mă destabiliza. Primul roman pe care l-am scris, Priez pour nous, este despre colapsul părinţilor mei, când eram copil, iar mai târziu am scris Le chagrin, care este un punct de referinţă pentru scrisul meu, în care povestesc toate consecinţele pe care o copilărie haotică le poate avea. Iar toată opera mea are ca punct de referinţă descrierea haosului.

Reflectând asupra acestui lucru, cred că e motivul pentru care am scris despre evenimentele din România, accentuând tema urii şi a războiului. Dar putem spune că nu devenim scriitori aşa, la întâmplare. Devenim scriitori pentru că avem nevoie să transpunem în cuvinte evenimente care sunt de neînţeles. De exemplu, într-un roman care se numeşte L’hiver des hommes, am interacţionat timp de luni de zile cu criminalii sârbi de război, ca să înţeleg cum se pot transforma oamenii obişnuiţi în criminali de război. La fel, am lucrat cu generalii nazişti condamnaţi la moarte în urma verdictului procesului de la Nürnberg.

Guvernatorul Poloniei, care a fost un om foarte rafinat, avocat, chiar dacă a fost responsabil de moartea miilor de evrei, şi-a crescut copiii într-o manieră elegantă, le-a oferit lecţii de pian, ca şi când nimic rău nu se întâmpla. Pentru că la acel moment el locuia în Cracovia, în spatele ghetourilor evreilor. Chiar dacă îşi creştea copiii în mijlocul burgheziei de la acea vreme, în acelaşi timp, evreii mureau. Iar copiii erau acolo. Ceea ce mă interesează este faptul că un om, preponderent normal, poate ascunde in interiorul lui un monstru.

25 noiembrie 2023, Gaudeamus București

Credit foto: sebleban, 2012

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×