Barna Némethi: Pentru revista Matca facem o ediție specială despre poezie și rap, iar tu ești un studiu de caz obligatoriu. Numele tău de scenă, Psihotrop, anunță din start o călătorie. Când scrii, te vezi mai mult ca un chimist care amestecă substanțe lirice ca să provoace o reacție în mintea ascultătorului sau ca un pacient care își transcrie propriile halucinații lucide?
Psihotrop: Binecuvântarea a venit sub formă de blestem, sunt condamnat la un statut de victimă anonimă a destinului și la privilegiul unui (pseudo-)celebru vindecător de perspective. Pe cât mă strivește soarta cu toate vicisitudinile ei și micile neplăceri ale vieții, pe atât de intens pot iubi, mă bucur, empatizez și donez zâmbete din puținul sau preaplinul meu. Am bucuria de a trăi lucruri comune și de a le metamorfoza în speranțe proaspete. Pot să-mi spun aceeași poveste de 1000 de ori și să-i găsesc al 1001-lea înțeles.
Ca să răspund precis întrebării: îmi amestec propriile halucinații lucide ca să provoc o reacție în mintea ascultătorului. Mai întâi de toate, le trăiesc și le observ până le retrăiesc și le accept, ca mai apoi doar să le pun pe tavă ca la un bufet suedez cu povești și emoții. Și nici măcar nu a fost o alegere. Pur și simplu, păsările cresc până le ies penele prin gratiile coliviei și ești nevoit să le eliberezi… sau să suporți consecințele de a curăța fierul de sânge și de-a culege oasele și mațele unui biet animal. Așa că le deschid cușca și aștept. Unele cad și mor după ce ies pe ușă, altele se înalță timid și dau cu capul de stâlp. Unele zboară prea sus și rămân fără oxigen până își amintesc drumul spre casă, altele prind viteză și se avântă entuziaste în primul geam, naive în fața coliziunii cu ceva ce părea un drum probabil, dar era doar o bucată de sticlă transparentă. În fine, câteva dintre ele ajung să cutreiere sănătoase văzduhul, își procură hrană din firimiturile oamenilor binevoitori și se cuibăresc într-un suflet (dar fără grabă) sau în altul, ceea ce e suficient pentru un rapper care n-a apucat să devină columbofil.
Concluziv, e o datorie lumească pe care o plătesc cu ambele fețe ale monedei. Bine măcar că am moneda.
B: În piesele tale pare că te joci cu aliterațiile și asonanțele cu o plăcere aproape fizică. Sunetul cuvintelor pare la fel de important ca sensul lor. Când construiești, ce vine prima dată? Ideea, mesajul, o combinație de sunete care „sună mișto“?
P: Inspirația e ca un șah cu zaruri. Pot spune doar că încep de la toate, pe rând. În același timp, aliterațiile și metaforele, oricât de plăcute sau speciale ar părea, sunt totuși niște unelte. Mai ales ca MC, ai tendința de a construi un dulap din șuruburi pe care să le îmbini cu plăci de lemn. Într-un muzeu, poate suna ca o idee îndrăzneață, dar în casa unui om pare o construcție complet ineficientă. Așa și în cazul pieselor: scrisul e mișto și descoperirea unor noi abilități lirice e mană cerească, însă esențialul e să spui o poveste. Și aici nu mă refer strict la piese tip storytelling, ci la a duce o idee din punctul A în punctul B.
Vin dintr-o zonă a battle-ului, unde scopul era să îți umilești adversarul rapid, spontan, să iei publicul de partea ta și să faci juriul să spună „aha, ia uite unde l-a dus mintea pe ăsta!“. Toate astea în 40 de secunde. Atât țineau rundele, așa că mintea era setată pe a da câteva vorbe de duh care să ridice crowd-ul în aer și, prin siguranța ta de sine, să-l sperii pe cel cu care concurai. Opțiunile erau limitate, maximul de „poveste“ pe care îl puteai da era să fii suficient de cursiv în rimele cu care îți îngropi adeversarul încât să te legi în mai multe versuri la rând de același defect pe care i-l reliefai și doar să-l caricaturizezi diferit. Nu neg, sunt multe exemple de scurte povestioare dintr-o rundă de battle, în ultimul meci din filmul 8 Mile dintre B-Rabbit (personajul lui Eminem) și Papa Doc, Eminem creează un fir narativ despre cum adversarul lui se dădea băiat de cartier, dar avea un nume de white-collar worker, fusese la o școală privată și părinții lui erau bine-mersi: „But I know something about you: you went to Cranbrook, that’s a private school… You embarrased? This guy’s a gangster? His real name is Clarence! And Clarence’ parents have a real good marriage“.
Însă, în mare parte, structura unui battle și modul în care te face să gândești ca MC e următorul: punchline – punchline – punchline – punchline. Devii o mașinărie de dume, un entertainer care mânuiește spontaneitatea și controlează publicul doar din ideile pe care le are în cap la momentul respectiv, ceea ce e o superputere, într-adevăr… însă mai departe de atât, te lupți cu riscul de a rămâne un fotbalist care știe toate driblingurile și schemele posibile, dar care nu are o conduită de joc.
Având în vedere backgroundul meu, am fost nevoit să-mi resetez mintea pentru a face trecerea de la rime pe loc la scris piese. Chiar dacă tendința de a face un joc de cuvinte din orice a rămas, m-am străduit să îmi tai cordonul ombilical din calamburic (trebuia!) și să renasc ca artist într-o zonă de exprimare mai complexă. În momentul ăsta, cred că am trecut chiar și de simpla inspirație a cuvântului; lately, am studiat regia și scrisul de povești vizuale, astfel că deja încep o piesă cu gândul de a o vedea filmată, de a-mi transmite o poveste prin imagini – fie că ajung să îi fac clip sau nu, ulterior. Momentan, funcționează bine. Revin la anul când mă apuc de scris teatru și voi combina butaforia cu luminile pentru un nou tipar de gândire în folosirea ontomatopeelor de pe piese.
B: Stilul tău e extrem de energic. Folosești voci diferite, intonații, ritmuri, de parcă ai interpreta o piesă de teatru de unul singur. Cât de mult din Psihotrop este actor? Când scrii o piesă, scrii un monolog pentru un personaj anume pe care ți-l creezi în cap? E un proces de method acting liric, unde intri complet în starea aia ca să poți scrie versurile?
P: Cred că mă exprim ca în viață. În funcție de moment și mesaj, toți folosim alte voci, atitudini, cadențe sau accente. Singura diferență e că asta se întâmplă pe un instrumental. Apropo de întrebarea trecută, când abia mă apucasem aveam o tendință obsesivă de a integra neologisme în versurile scrise – și ca epatare, evident, dar și ca exercițiu de a reține respectivele cuvinte. Era mai simplu pentru mine dacă le puneam în rime, mi-era mai ușor să le găsesc un sens în vorbirea uzuală. Dacă la 15 ani puteam folosi muzica pentru educarea propriului vocabular, acum caut să folosesc limbajul cotidian pentru „îmblânzirea“ haosului din spatele unui mesaj. Cu cât mai omenesc, cu atât mai uman, ca să spunem așa. La fel și cu vocile, mă feresc de o abordare monodimensională, simt că pe o piesă se întâlnesc mai multe lumi, destine, personaje – melodia e un soi de intersecție unde se ciocnesc momentele care m-au inspirat să înregistrez cuvintele respective pe un beat. Uneori, doar îmi amintesc o stare, alteori o emulez, însă de fiecare dată îmi doresc să fie ceva viu acolo, ceva uman. O bucată dintr-o viață adevărată căreia îi poți da play oricând.
B: Hai să vorbim despre concepte și deconstrucții. De multe ori pare că începi să construiești o idee ca mai apoi să o ataci din toate părțile. Combinația asta de perspective pare genială – amesteci sacrul, rugăciunea, cu psihicul alterat, cu psihedelicul. E o blasfemie intenționată sau o încercare de a găsi un fel de spiritualitate în haosul interior? Care-i faza cu juxtapunerea asta între imagini conceptuale și stări de anxietate sau psihoză?
P: Se spune că Biblia are răspuns pentru toate probleme vieții – probabil că e un hack să apelezi la înțelepciunea divină pentru a da perspectivă unui concept. Nu aș duce-o într-o dihotomie de blasfemic sau non-blasfemic, tot timpul am considerat că arta e amorală, ca sociologia sau antropologia. Trasăm hărți emoționale și fiecare e un Columb sau Magellan al propriului haos. Citim cărți, vedem filme, mergem în teatre, muzee, opere, săli de balet sau circ în căutarea distracției sau înțelegerii, a cuiva care să ne spună sau să ne arate că și el simte ce simțim noi de la o distanță de mii de kilometri – entuziasm, înfocare, disperare sau regret. Așadar, toate ideile se încheagă dintr-un mozaic de stări, reflecții, referințe și concluzii personale. Juxtapunerile vin din curiozitățile și pasiunile pe care le cultiv, de la cinematografie și poezie la spirit și viața pe care nu o vedem, orice ar însemna asta. Ideile sunt și ele tot acolo, în viața pe care nu o văd cu toții. E o binecuvântare să ai acces la curiozitate și să ai norocul de a ști unde să cauți.
O să fac o blasfemie chiar acum, devoratorii de artă care răsfoiesc revista își vor simți buricele degetelor arzând și probabil vor scăpa Matca din brațe, dar… și publicitatea e o lume a ideilor înțelepte. De la simpla „Murdărirea e bună“ („Dirt is Good“) și reclamele la OMO (Persil) care arătau cât de importantă e libertatea de a-ți păta hainele pentru experiența full de a fi copil, mai precis cât de necesară e libertatea de a greși pentru a învăța să fii om; până la câteva dintre preferatele mele, precum cea de la berea Guinness, în care vedem esența prieteniei: un meci de baschet paralimpic jucat cu sârg, la finalul căruia toți se ridică de pe scaunele cu rotile, în afară de unul dintre ei căruia chiar îi lipsea un picior, sub deviza „The choices we make reveal the true nature of our character“ – mi s-a părut o dovadă fantastică a sacrificiului pe care îl faci pentru celălalt; sau cea de la loteria norvegiană care are pe fundal melodia „Over the Rainbow“ unde o bătrânică de la un azil vede cum infirmiera e total nemulțumită și le face zile fripte pacienților. În fața televizorului, ambele se uitau la extragerea loto, iar bătrânei îi ieșiseră toate numerele. Seara, tiptil, s-a dus și a schimbat biletele cu ale infirmierei și a doua zi nimeni n-a mai văzut-o la lucru, așa că toți bătrâneii s-au bucurat de senectute liniștiți, fără nicio infirmieră agitată între ei, iar sloganul era: „Lotto-millionaires are not like ordinary millionaires“. Ambele povestite anterior merită văzute pe YouTube, sunt sigur că puterea imaginii e peste ce am putut eu reda în scris din amintiri.
Știu că publicitatea are hibe, dar eu caut ideile. Știu că religia are hibe, dar eu caut înțelepciunea și un gând bun pentru spirit. Și cred că totul e la fel de groaznic și pesimist pe cât lăsăm noi loc să fie, cum e și miraculos, fantastic, minunat, inspirațional, dar bănuiesc că asta știați deja.
B: Versurile tale sunt extrem de dense, pline de referințe, jocuri de cuvinte, schimbări bruște de direcție. Din exterior, pare un torent de conștiință. Dar e chiar așa? Procesul tău de scriere e un haos controlat, o explozie de idei pe care le așterni febril pe hârtie? Sau, în spatele acestei fațade, e o arhitectură meticuloasă, ore întregi de șlefuit fiecare silabă și fiecare rimă până ajunge la forma finală?
P: Procesul unui chef cu stele Michelin e anevoios, lung, complicat și ultra-specific. Ingredientele sunt culese din zone care nu apar pe hartă, peștele adus de la o adâncime anume, prepararea durează ore sau zile întregi, iar tu intri în restaurant și înșfaci dish-ul într-o fracțiune de secundă. La final, e important dacă ți-a plăcut sau nu, dacă toată paleta de gusturi și texturi te-a transpus într-o nouă sferă a existenței sau măcar ai mai încerca-o și data viitoare. Cu scuza trivializării, la fel de mult te poate atinge și o mâncare din trei ingrediente gătită rapid. Doar să fie gătită de bunica.
Uneori asamblez piese din multe idei care îmi par că se potrivesc, dar de regulă prefer lucrurile scrise pe moment, dintr-o suflare. Emoția brută este calea. Se întâmplă ca munca de editare să fie doar o încercare de a mai da jos un strat al exprimării și să caut să „dezambalez“ și mai mult simțământul. Post-lucrul e doar tendința de a face să sune și mai neprelucrat. E un artist de grime, Sir Spyro, care spunea într-un interviu că nu produce instrumentale în avans pentru a le trimite cuiva, toată munca este făcută pe loc – te întâlnești la studio cu el și ce a ieșit în ziua respectivă, rămâne (sau nu) piesa voastră.
Chiar ieri eram la studio și mixam o piesă, auzisem un cuvânt înregistrat greșit și toată lumea m-a întrebat: „așa ai vrut s-o dai, nu?“. Nu, nu așa voiam, dar am decis să păstrez take-ul. Sună mai natural, mai uman. Să îl vedem pe ChatGPT dacă poate să tragă vocea așa, imperfect! Sper că nu va avea și funcția asta…
B: E clar că nu te inspiri doar din alți rapperi. Ce scriitori sau curente te-au marcat? Regăsim în stilul tău ceva din absurdul lui Ionesco sau Urmuz, poate din proza fragmentată și nevrotică a moderniștilor? Ai stat vreodată cu o carte de poezie în față și te-ai gândit: „Ia să văd cum pot să fac asta să funcționeze pe un beat?“
P: Absolut, uneori îmi doresc să pun și poezia cu rimă albă pe un instrumental – ceea ce se va întâmpla destul de curând, lucrez la un proiect în direcția asta. Au fost rapperi care au făcut-o, la propriu, chiar au luat poezii deja existente și le-au dat o formă rap, precum Cedry2k, care a pus „Glossa“ lui Eminescu pe un beat sau Chimie cu „Rugăciune“ de Miron Radu Paraschivescu.
Pe lângă clasici ca Eminescu sau Blaga, am fost atras de zona un pic mai neconvențională a lui Sorescu sau Nichita Stănescu. Culmea, citesc mult mai multă proză decât poezie, îmi place literatura japoneză: Shusaku Endo, Kazuo Ishiguro, Murakami (amândoi), Hiromi Kawakami, Sayaka Murata, Yukio Mishima. Am abuzat de triada scriitorilor de ficțiune transgresivă – Chuck Palahniuk, Irvine Welsh, Charles Bukowski. Și doar citesc tot ce-mi pică în mână, sunt departe de a avea un scriitor preferat, mi-am dat seama că îmi plac mult mai mult cei pe care nu îi știu încă. Fiecare autor nou și stil proaspăt mă fascinează ca o stradă pe care o văd pentru prima oară după ce îmi schimb chiria. Ulterior, devine o rutină, un loc comun în care îmi desfășor viața cu tabieturile zilnice și pe care trec prin toate stările, în toate momentele zilei.
Americanii sunt simpatici și naivi, rușii au un pesimism necesar, japonezii sau nordicii te liniștesc prin calmul lor chiar și în povești tulburătoare, francezii și italienii sunt pasionali, iar nemții au claritate – așa, la o primă impresie pe harta literaturii.
Rectific, cred că am o oarecare obsesie literară de moment: Stefan Zweig. Până acum, nu mi-a displăcut nimic din ce am citit de la el și i-am cumpărat toate cărțile pe care le-am prins pe rafturile librăriilor sau anticariatelor. Revin după ce îi consum toată literatura.
B: Cât de mult din personajul ăsta agitat, logoreic și uneori întunecat, „Psihotrop“, există în omul de zi cu zi? E o mască pe care o pui ca să poți explora zone ale minții unde nu te-ai duce în mod normal? Sau e pur și simplu o versiune a ta căreia îi dai drumul la maximum, fără filtre sociale? Unde se termină unul și începe celălalt? Crezi că e la fel și la poezie sau la autorii de texte scrise?
P: E un set de grime la Rinse FM în cadrul Grime Show cu Ghetto, Rival, So Large & Cadell, iar primul comentariu spune „listening to this is cheaper than buying pre workout“. Mă gândeam că dacă aș menține energia de pe scenă în viața cotidiană, probabil că aș putea întreprinde toate activitățile pe viteză 2x.
Evident că există o separare între cele două euri, din fericire. Când eram mai mic, luam lucrurile prea în serios (înflăcărat fiind de fenomen) și nu eram conștient de necesitatea delimitării celor două lumi, ba chiar încercam să îmi convertesc viața de copil într-una de rapper, să trec prin lentila hip-hop-ului toate acțiunile, trăirile, chiar întreaga mea existență. E o pasiune copleșitoare, are această formulă holistică și îți confiscă toată identitatea – îți iei șepci de baseball (în special New Era cu LA Dodgers sau Chicago White Sox, deși pe vremea aia știam doar că sunt inițialele de la Los Angeles sau pe cealaltă părea că scrie „sex“), ajungi să știi pe de rost filmele Friday, Get Rich or Die Tryin’, Notorius sau How High, la petreceri faci chetă pentru Hennessy fiindcă asta auzi în piese, porți doar haine largi și cauți să fie brand-urile alea de streetwear pe care le vezi la rapperii americani în clipuri, precum Fubu, Ecko, Timberland, Carhartt, ulterior chestii mai actuale gen Supreme, BAPE, Stussy, Yeezy, iar mai nou s-a fashion-izat toată treaba și a devenit o mixtură între high-end (Gucci, Louis Vuitton, Prada) și neo-streetwear (Denim Tears, Sp5der, Corteiz). Personal, gusturile-mi proprii au migrat în cultura UK și am fost contaminat cu hype-ul de acolo, unde se poartă brand-uri ca Palace, Stone Island, CP Company, Patta for everyday use sau faci o combinație aparent oximoronică: un tracksuit EA7 sau Nike cu o șapcă Burberry, iar în cazuri mai posh o geacă de piele Avirex, un sweater Iceberg, Moschino sau Kenzo cu un element street gen blugi Evisu sau True Religion și un tricou Ed Hardy… Londra scrie pe tine.
Hip-hop-ul îți fură identitatea, dar îți și dă una. Una în meclă. Și te transformă complet, trăiești visul american prin roaming, cu semnalul bruiat de limitările est-europene, post-comuniste. Amintiri ale părinților despre cum era viața și frica decadenței occidentale care le poate acapara copilul. Și cu toate astea, maică-mea m-a lăsat să mă visez rapper până când am devenit unul. Și cei doi băieți se urăsc reciproc și se înțeleg de minune: Mihai Preda, puștiul din periferia Constanței care mereu a visat mai mult, versus Psihotrop, artistul care oricât ar împinge limitele genului muzical, tot simte nevoia de a puncta o picătură de ghetto în lumea perfectă a mainstream-ului. Johann Wolfgang von Ghetto. Poate e doar nevoia de a fi real într-o idealizare continuă care tinde să simuleze mai mult decât să conțină. Îmi place să cred că am reușit să mă împac cu ambele personalități și doar sper să iasă la iveală fiecare la momentul său potrivit.
Sunt un rapper underground și un artist boem care se trezește la 7 aproape zilnic. În zilele ideale, mai devreme.
B: Dai senzația că întorci limba română pe toate fețele, că o chinui, o întinzi, o rupi și o reasamblezi într-o formă nouă. Ce te frustrează și ce te fascinează cel mai mult la limba română? Există cuvinte sau structuri gramaticale pe care le consideri „delicioase“ și pe care le vânezi special pentru a le integra în piese?
P: Avem multe expresii, haz de necaz și o specificitate de a vedea viața. Atât din limbă, cât și din psihologia poporului român (fără a intenționa o referință la Daniel David) putem culege o sumedenie de idei care ar putea fi rapid transpuse în versuri de rap. Paraziții, spre exemplu, mi se pare că a fost trupa care a prins fix bazându-se pe expresiile cotidiene: „A venit apa caldă! A venit, da’i rece…“ sau „Sticla să fi fost de fier, ce brand aveam…“. Cred că țara asta abundă în zicale, uneori tot ce ai de făcut e să treci printr-o piață aglomerată și să ciulești urechile. Țin minte că eram în liceu, printre primele mele incursiuni la București, și fusesem cu AFO la Obor, în perioada când eram cu Subcarpați; acolo am auzit o insultă atât de plastică încât și acum îi caut locul într-o piesă: „Ce suflet de mamă vitregă ai!“.
Tot așa, îi avem pe Getto Dacii care pare că radiografiau vorbele hazlii de pe străzi, cu Deceneu care spunea: „I-a făcut atunci lui două ochiuri căprui / Cu pâine și muștar? Nu, cu cearcăne și pistrui“ sau Piele cu celebra „Când ai văzut trenul, ai zis: mamă, ce de autobuze!“. Pe lângă asta, avem și filosofia de stradă, chiar un album de la La Familia se cheamă Dumnezeu e băiat de cartier, iar într-o zonă mai poetică îi ai pe Norzeatic, Omu Gnom, Specii sau CTC, care au venit cu o abordare stradalo-poetică, rafinată și cu un suflu nou pentru ce se știa despre rap atunci. Suna golănește, dar îți punea și mintea la contribuție.
Cred că la fel ca în outfit-uri, unde probabil cea mai simplă și eficientă metodă e să te duci până în Milano sau Paris și să scanezi stilurile oamenilor pe care îi vezi pe stradă ca să te inspiri, așa și vocabularul îți poate fi îmbogățit tot prin a deschide urechile pâlnie la ce spun oamenii din jurul tău. Chiar am furat acest secret când eram copil de la Macanache, care mi-a spus că își ia seva din ce aude în dialogurile de zi cu zi, de-aia lumea rezonează cu vorbele lui. Fiindcă pur și simplu îți vine o expresie la gură și ai tendința să ți-o amintești deja pe un ritm de rap, ca fiind versul unei piese.
Ce iubesc la limba română sunt paronimele, omonimele și posibilitățile infinite de a spune același lucru în forme diferite. Un exemplu care mă amuză mereu când îmi reapare în minte e că aveam un amic, Nestor, fost campion la battle prin anii 2000, undeva din prima generație de rapperi care făceau rime pe loc în România. Una dintre poreclele lui era Dracu, doi tovarăși vorbeau despre el și o situație neplăcută prin care trecuse: „Of, ai auzit ce a pățit? A rămas și fără bani… săracul Dracu“, la care răspunsul ofuscat al celuilalt amic: „Mda, mai lasă-l… săracu’ dracu!“
B: Apropo de Limba și Literatura Română, mă gândesc la asemănarea între Mariah Carey de Crăciun și Psihotrop de BAC. E adevărat că ai spike de ascultări înainte de fiecare sesiune de BAC? Ce crezi că mai poți să adaugi despre această nuanță a proiectului? Vine o nouă parte? Mai are sens să dăm BAC-ul?
P: Voi răspunde de la cap la coadă: nu știu dacă e despre „mai are sens să dăm BAC-ul“, cât întreg sistemul de învățământ ar avea nevoie de un refresh. Pe lângă veșnicele refrene că „suntem pregătiți pentru meserii care nu mai există“ sau „școlile au fost concepute pentru a scoate lucrători în fabrici“ (ambele fiind adevărate, tho), principala problemă e cum a evoluat mintea umană în raport cu tehnologia. Post-pandemie, cel puțin, toată lumea s-a mutat pe internet și scroll-ul a devenit sport mondial. Aidoma, attention span-ul a scăzut, astfel mă întreb cum un copil cu creierul deja scrollat poate fi atent 30 de ore pe săptămână la un profesor (probabil non-entertaining) care îi explică fără video, sunete sau jumpscare-uri despre receptaculul unei plante. Cred doar că lumea din jurul nostru a evoluat enorm, într-un ritm aproape imperceptibil, iar educația pe bază de manuale, poze și teoretizare a ajuns totalmente ineficientă. Mereu când spun asta, boomerii iau gardă și încep să apere educația: „Eeeei, acum vrei să băgăm TikTok-ul în școli?“, fără să-și dea seama că asta chiar ar putea fi o idee genială.
Doar simt că școala viitorului va avea nevoie de mai mult grounding, de materii care să învețe nativii în digital cum să fie oameni non-virtuali în lumea reală, palpabilă, unde în metrourile înghesuite miroase urât și suflatul în păpădii e suficient pentru un zâmbet. E o anxietate generalizată vizavi de valoarea individului în societate, validare și niște reguli care se tot înnoiesc pe zi ce trece. Copiii iau BAC-ul și după iau metroul spre Dristor să ajungă în piața muncii, dacă-mi e permis jocul de cuvinte. Cred doar că nevoile sunt mai complexe decât simpla diplomă sau parcurgerea unui ciclu educațional, de la integrarea în piața joburilor și până la simpla integrare a individului într-o societate empatică, școala ar putea fi mult mai mult decât este azi.
În schimb, eu doar am făcut niște melodii să învăț mai ușor. Inițial, nici nu voiam să le public, mă gândeam că vor fi considerate prea departe de ce învățasem că înseamnă rap. Ani mai târziu și mii (sau poate zeci de mii) de diplome luate cu ajutorul proiectului „Mihai preda“, poate că n-a fost o idee atât de rea.
Da, ascultările cresc în mai multe etape, înainte de simulări, de BAC și (culmea!) de sesiunea din toamnă. Tocmai am văzut un interviu cu un băiat care era la această sesiune de toamnă și mi-a pronunțat numele „Psihotrap“ (ceea ce poate fi alter-ego-ul meu cu autotune), iar în contextul respectiv mi-am dat seama că aș mai putea face 10 albume, pentru toate materiile posibile… uneori, mai ține și de ei. Dar unii au fost atât de deștepți încât au luat 10 cu piesele, alții au sărit peste meditații fiindcă au avut suportul audio, câțiva mi-au trimis poze de la universități de top din lume și mi-au mulțumit pentru ajutor.
Mai în glumă, mai în serios, dacă se schimbă materia obligatorie, poate mai fac o parte. Dacă ar fi să îmi pară rău de un lucru, cu o amărăciune dulce pot spune că proiectul ăsta începuse ca un fel de suport, un extra pentru învățare și a devenit pentru mulți indispensabil. Mă bucur de eficiența sa, însă nu am cum să nu mă întreb cum de opt ani fără oprire albumul de BAC e din ce în ce mai util și educația clasică din ce în ce mai… neschimbată.
B: La finalul zilei, care e miza? De ce faci asta? E o nevoie personală de a exorciza demonii interiori prin cuvinte? E o încercare de a arăta că rapul poate fi la fel de complex și „literar“ ca orice altă formă de artă? Sau e pur și simplu bucuria de a te juca, de a duce limbajul în locuri neașteptate și de a vedea ce se întâmplă?
P: E bucuria de a rămâne sănătos psihic. Norocul meu face ca rapul făcut independent să îmi pună pe aceeași masă fascinația pentru lexic și contorsionarea limbii materne, posibilitatea de a fi introvertit la masa de scris și extravertit pe scenă, universalitatea spațiilor creative – de la noi rime, cadențe și voci, până la sound design, scenarii, scenografie, branding; iar beneficiul final: terapia gratis. Ca recomandare necerută, și terapia plătită ajută la fel de mult.
Alexander McQueen a fost un simplu scriitor și Stephen King era un jurnalist la ziarul școlii (am spus asta chiar pe o piesă cu Omu Gnom, se numește „Continuă“). Tot ce am de făcut e să scriu idei proaste. Cât timp îți accepți gunoiul, e mult mai ușor să dai de diamante. Și cu cât sapi mai mult în mocirlă, cu atât îndemânarea în găsitul trufelor crește considerabil. E o teamă comună, dar orice scriitor a fost unul slab la început. Dacă nu a fost de o calitate îndoielnică dintr-un punct de vedere obiectiv, atunci măcar în raport cu el a fost cu un nivel mai jos în primele sale încercări… și tot e suficient ca să continui.
Cât despre rap ca formă de artă, cu siguranță că genul muzical a străbătut o cale lungă de la DJ Kool Herc, unul dintre tăticii culturii, până în zilele noastre când totul este influențat de hip-hop. Avem hituri pop pe radio care folosesc patternuri de trap, avem străzi cu nume de rapperi (Tupac Shakur Way, în Oakland, sau Wu-Tang Clan District, în Staten Island), avem grafferi deveniți legende și muzee de street art, avem stencil-urile lui Bansky înrămate și păzite (acolo unde arta stradală trece de la ilegal la bun de protejat) și îl avem pe Kendrick Lamar care a câștigat premiul Pulitzer pentru activitatea sa literară din muzică.
Pe cât de maleabilă e toată structura hip-hop-ului, există o categorie destul de largă de artiști și ascultători care au privit mereu cu rigiditate fenomenul – un fel de supunere la regulile unei lumi fără reguli. Poate că fără ei nici nu ar fi fost prea clar ce este hip-hop-ul și de unde vine, ca mai apoi să vină unul cum e Tyler, The Creator (considerat de mulți urmașul lui Kanye West, la nivel de producție), să remixeze întreaga structură a genului și să câștige Grammy-ul pentru „Best Rap Album“ cu un material atât de non-rap – mă refer la IGOR.
Mai presus de toate, miza e una foarte personală, aș zice chiar intimă. Piesele sunt doar un vehicul al emoțiilor, un jurnal întins pe o durată mai lungă unde mi-e destul de clar cum eram atunci în adâncul trăirilor și am privilegiul de a cartografia acest traseu al căutărilor proprii. I’m just workin’ on stuff and hope someone would like it after I release it. Dar marele atu e că mă eliberez de ruminații în momentul creației… tot ce vine după e un bonus.
Am multe materiale în lucru, unele sunt niște EP-uri sau live session-uri, altele vin ca extensii ale muzicii, dar le iau la fel de în serios și doar mă străduiesc să lungesc zilele pentru a le duce la capăt pe toate. Mai puțin somn, mai multă cafea, stresul e plăcut, așteptarea merită.
Chiar dacă proiectul cu BAC-ul a rămas piatră de hotar în cariera mea, am reușit anul trecut să îmi scot albumul de debut, după atâta timp. În exact acest moment, lucrez la continuarea sa: Psihotrop e peste tot 2.0.
