La ora 19.00, pe 12 martie, e deja întuneric la Londra. Drumul de la hotelul unde stau, lângă Olympia (unde se desfășoară London Book Fair), și până la locul în care se desfășoară evenimentul îmi ia mai bine de o oră și jumătate. Ultimele sute de metri le fac pe jos, pe niște străduțe înguste și prost luminate pe care puțini trecători își fac simțită prezența. În fața librăriei, câțiva oameni așteaptă în speranța că vor putea să intre, însă numele Gerganei Panceva deschide ușa pentru mine. Rețineți numele ăsta, o să-l mai auziți.
Găsesc cu greu un loc liber pe unul dintre scaunele înghesuite, cât mai aproape de invitatele serii. Nu știu nimic despre autoare, nu i-am citit cartea. Știu doar că numele lui Rene Karabaș (Irena Ivanova) a apărut pe lista lungă a nominalizaților la Booker Prize cu două săptămâni în urmă. Și că în seara asta, împreună cu traducătoarea Izidora Angel, vorbește despre cartea ei, She Who Remains.
(Pe 31 martie, cartea lui Rene se regăsea și pe lista scurtă, de șase titluri, nominalizate la Booker Prize. La momentul la care scriu aceste rânduri, ne desparte mai puțin de o lună de anunțarea câștigătorului. Romanul, scris în bulgară și publicat în 2018, a fost tradus în bosniacă, macedoneană, franceză, poloneză și arabă și este pregătit să intre și pe piața românească, prin editura Alice Books.)
Povestea (pe care am citit-o ulterior) se desfășoară în Albania și este o biografie fictivă. Bekija, o adolescentă de 17 ani, trăiește împreună cu părinții și fratele ei mai mic, Sále, într-un sat de munte, iar tatăl ei, Murash, este un individ agresiv hipermasculin, adept fanatic al unui cod juridic rural primitiv, Kanunul lui Lekë Dukagjini.
Ajunsă la adolescență, Bekija o întâlnește pe și se îndrăgostește de frumoasa Dahna, nepoata unui vecin. Este momentul furtunilor hormonale, când dragostea nu poate fi oprită, iar Bekija nu se poate abține. Dragostea o face să rupă legătura cu rădăcinile. Necunoscând această atracție, tatăl acceptă o căsătorie aranjată între Bekija și Nemanja, fiul altui vecin. Apare însă o problemă potențial fatală: conform Kanunului, mireasa se duce la casa soțului ei cu un glonț în buzunarul rochiei. Dacă se descoperă că nu este virgină, mirele trebuie să o omoare cu glonțul respectiv. Pentru Bekija, logodna reprezintă deci o condamnare la moarte, așa că evită căsătoria invocând același cod juridic, care îi permite să devină sworn virgin (fecioară sub jurământ), o transformare legală de gen care îi permite să revendice toate drepturile și responsabilitățile unui bărbat atâta timp cât trăiește ca unul. Își schimbă numele în Matija.
Autoare, poetă, scriitoare, scenaristă, actriță și dramaturgă, Rene Karabaș mărturisește că nu a fost alegerea ei să scrie această carte, ci a simțit că vine spre ea ca o nevoie de a-și spune povestea, de a scrie despre viața ei într-un mediu în care nu puteai să fii tu însuți.
„Nici măcar nu am știut că scriu un roman. Am crescut într-un sat din nordul Bulgariei, unde vechile legi patriarhale încă se simțeau foarte puternic. Am simțit o chemare interioară de a-mi spune povestea – cea a unei fete hipersensibile care crește într-o lume impregnată de o energie masculină dominatoare. Știam de mult timp povestea pe care voiam să o spun, dar nu găseam personajele cu care să fac asta, până când am vizitat la Sofia o expoziție a fotografei bulgare Pepa Hristova, dedicată fecioarelor sub jurământ din Albania. Am fost impresionată de aceste ființe aparent androgine, din care se presupunea că energia feminină fusese complet eradicată. Și totuși, am zărit o anumită blândețe în privirile lor.“
A avut o copilărie foarte frumoasă, dar plină de viață și de moarte în egală măsură. Povestește intens despre tot ce a rămas cu ea. „Purtăm povara istoriei care se transmite ca traumă transgenerațională. Bekija aude lucrurile astea din pântecele mamei și le manifestă. Mă interesează mult aceste simptome psihosomatice și încerc să le surprind în carte, dar le manifest și în viața reală. Nici eu, nici Bekija nu mergem la doctori, pentru că asta e trauma mea. Caut mereu motive și explicații în spatele fiecărui gest pe care-l fac. Chiar și atunci când arăt cu degetul, mă întreb de fiecare dată pe cine arăt, pe mine sau pe altcineva? Când am amețeli, mă gândesc mereu că mi-am pierdut esența, iar Bekija face același lucru.“
Editura numește cartea „un roman queer bulgar de referință“. Povestea include iubite adolescente și există o scenă indirectă de intimitate, dar sexul în sine nu este principalul obiect de interes. Autoarea însăși refuză această etichetă.
„De fapt, nici măcar nu este o poveste despre gen, contează mai puțin dacă e vorba despre un băiat sau o fată, cât este vorba despre presiunea traumatizantă pe care familia o pune asupra unui suflet sensibil. Nu e o poveste de iubire queer și nici despre o tranziție de gen. Iar faptul că nu se vorbește foarte mult despre asta în Bulgaria nu e pentru că ar fi un subiect care se evită, ci pentru că oamenii acceptă această componentă pur și simplu. Intenția mea nu a fost să scriu o poveste de iubire queer; de altfel, la început nici nu exista o poveste de iubire în carte, a apărut natural, mai târziu. Nu o văd ca pe o carte queer pentru că sunt prea multe straturi și teme asupra cărora am vrut să atrag atenția. Exact acesta este scopul meu, dacă e să fac o revoluție cu cartea mea, nu vreau ca ea să arate persoanele queer ca fiind diferite, ci ca pe niște oameni obișnuiți, cu aceleași emoții, aceleași alergii, aceleași taxe plătite la stat. Suntem la fel și nu trebuie să scoatem în evidență diferențele, ci să le includem.“
A vrut să călătorească în Albania pentru documentare, dar era dificil și riscant, așa că a făcut o cercetare aprofundată timp de doi ani prin intermediul cărților (inclusiv Aprilie spulberat de Ismail Kadare) și al unor interviuri rare cu fecioare sub jurământ. Asta nu a împiedicat-o să scrie o carte realistă. A rezultat o poveste coerentă, în ciuda procesului haotic din care s-a născut. De altfel, cartea nici nu are un editor, pentru că orice schimbare în text ar face totul să se prăbușească.
„Nu m-am gândit la formă atunci când am scris, tema a cerut această formă. Cred că fiecare carte are propria voce extrem de distinctă, care spune o poveste. E și cazul meu, pentru că am parcurs multe momente de meditație metafizică în timp ce scriam. Cuvintele curgeau pur și simplu prin mine, iar eu doar le puneam pe hârtie, fără să mă gândesc la gramatică sau la restricții și reguli ale limbii. Am scris poeme, am scris părți epistolare care devin puncte de respirație în fluxul conștiinței care altfel este foarte intens, ca un râu. Am avut sentimente foarte puternice în timp ce scriam și cred că și cititorul le va simți la rândul său. S-a întâmplat așa pentru că am intrat în mintea personajului meu principal, despre care însă vă avertizez că e un narator necreditabil. Lasă cititorul să-i citească gândurile, dar nu tot ce gândește este adevărat. A fost un soi de meditație, nu m-am considerat nicio secundă scriitoare. Nu sunt scriitoare, nu sunt scenaristă, nu sunt actriță; sunt poetă și tot ce fac, fac prin poezie. Am scris cartea asta în timpul unei relații foarte intense și toxice și m-am simțit un pic la fel ca Hemingway, care scria în război, în timp ce proiectilele cădeau în jurul lui, doar că în jurul meu se spărgeau farfurii și pahare. Singura soluție era să mă retrag în mine și asta a ajutat.“
Cu doză maximă de egoism, m-am bucurat să aflu că, deși nu ajunge la Bookfest, pot să fiu printre primii care îi transmit oficial o invitație în România, așa că o vom aduce pe Rene Karabaș la întâlniri cu publicul la NOD Festival (Brașov, 24-27 septembrie 2026). Până atunci, a avut și generozitatea să-mi răspundă la câteva întrebări.
Te descrii mai degrabă ca poetă decât ca prozatoare. De ce faci această distincție și cât de importantă este aceasta pentru tine?
M-am perceput întotdeauna mai degrabă ca poetă decât ca prozatoare. Poezia este limbajul meu natural – este modul în care experimentez lumea. Caut mereu poezia lumii. Chiar și atunci când scriu proză, nu încetez să fiu poetă. Ritmul, tăcerea dintre cuvinte, intensitatea emoțională – acestea sunt instrumente poetice și modelează tot ceea ce creez. Distincția contează, deoarece „prozator“ sau „scriitor“ poate implica uneori distanță sau construcție, în timp ce „poet“ înseamnă pentru mine apropiere imediată, vulnerabilitate și adevăr. Nu este vorba despre gen; este vorba despre un mod de a vedea și de a simți.
Ai scris din nevoia de a-ți spune povestea. În ce măsură te gândești la cititor atunci când scrii? Care sunt așteptările tale în legătură cu povestea ta și schimbările pe care le-ar putea produce în rândul publicului?
Când scriu, nu mă gândesc la cititor într-un mod direct sau strategic. Actul scrierii este profund personal – începe ca o necesitate, aproape ca o chestiune de supraviețuire. Dar odată ce textul există, acesta nu-mi mai aparține doar mie. Atunci cititorul devine esențial. Nu mă aștept să schimb lumea, dar sper să creez recunoaștere. Dacă cineva îmi citește povestea și se simte mai puțin singur sau găsește curajul să înfrunte ceva dureros sau ascuns în interiorul său, atunci aceasta este deja o schimbare semnificativă. Pentru mine, literatura deschide spații mai degrabă decât să ofere răspunsuri.
Scrii în limba bulgară. Fără a pune la îndoială sau a subestima calitatea minunatei traduceri a volumului tău, She Who Remains, ai simțit vreodată că acest lucru ar putea constitui o limitare? Nu neapărat a procesului creativ, ci a capacității operei tale de a ajunge la un public global prin nuanțele intime ale unui stil atât de poetic precum al tău?
Bulgara este limba în care este scrisă She Who Remains. Ea poartă greutatea experiențelor, a codurilor culturale, a texturilor emoționale care au modelat povestea. Nu o văd ca pe o limitare – o văd ca pe o sursă. Traducerea transformă inevitabil textul. Cu toate acestea, traducătorii mei sunt atât de talentați și de sensibili, încât pot simți sufletul cărții mele și pot traduce muzicalitatea, ritmul și poezia ei. Ceea ce contează pentru mine este ca esența emoțională să supraviețuiască. Chiar dacă unele nuanțe se schimbă, esența – rana, tăcerea, reziliența – poate ajunge în continuare la oameni într-o altă limbă. Pentru mine, traducerea este o punte între culturi și suflete și permite povestirii să călătorească dincolo de originea sa.
Crezi în rolul social pe care literatura și autorul ar trebui să îl îndeplinească? Te influențează o astfel de responsabilitate atunci când îți alegi temele?
Cred că literatura are un rol social, dar nu o abordez ca pe o datorie sau o obligație. Este ceva mai organic decât atât. Temele pe care le aleg provin din ceea ce doare, din ceea ce este redus la tăcere, din ceea ce cere să fie spus. Dacă un text este suficient de sincer, devine inevitabil unul social. El reflectă structurile, violența și tandrețea lumii în care trăim. Așadar, da, există o responsabilitate – dar este în primul rând o responsabilitate față de adevărul meu interior, ca ființă umană, iar atunci când ești sincer și îți permiți să te reverși pe pagini, dimensiunea socială apare în mod natural.
Rene crede că nominalizarea pe lista scurtă Booker Prize e o mare realizare pentru literatura bulgară, dar mărturisește că o bucură și mai mult faptul că, după anunț, știrea a explodat în Bulgaria și mulți s-au grăbit să cumpere cartea, inclusiv oameni care pierduseră obiceiul lecturii. „O mulțime de oameni au pus mâna pe volumul ăsta extrem de complex, care nu e deloc un volum comercial. E ca atunci când înlocuiești fast-food-ul cu mâncarea sănătoasă și mă bucur că s-a simțit așa în Bulgaria.“
Păstrându-și modestia, Rene Karabaș ezită să spună că a deschis uși pentru alți autori, dar crede că fiecare carte are propria șansă să fie recunoscută. Și că, în mare măsură, succesul ei se datorează și celei care i-a deschis cu adevărat porțile editurilor străine, agenta ei, Ghergana Panceva.
Ghergana (managing director la Sofia Literary Agency), pe care am întâlnit-o prima oară anul trecut la Târgul de Carte de la Praga, a fost cu noi la prima ediție a Festivalului NOD, iar energia cu care pune lucrurile în mișcare și generozitatea cu care împărtășește din experiența ei au plasat-o instantaneu pe lista celor mai prețuiți dintre prieteni. Vorbește cu pasiune și modestie despre munca ei.
În calitate de agent, cât de dificil este să promovezi eficient o literatură considerată marginală? Mă refer aici exclusiv la bariera lingvistică, cu care se confruntă, de altfel, și literatura română?
A fi agent pentru o literatură subreprezentată, fără o tradiție dezvoltată în gestionarea drepturilor, înseamnă că trebuie să abordezi acest domeniu cu convingerea fermă că nu provii dintr-o literatură considerată marginală. Lăsând gluma la o parte, dificultățile apar la fiecare pas, oricât de clișeizat ar suna, în ceea ce privește finanțarea, rețelele solide și funcționale pe care unele regiuni le-au construit deja cu zeci de ani în urmă, sau chiar existența traducătorilor în limbi citite de un număr mai mare de cititori din întreaga lume.
Am avut norocul să primesc un sprijin enorm din partea organizațiilor independente, neguvernamentale, încă de la început. Din 2022, Sofia Literary Agency a fost susținută constant de fundația Next Page din Sofia, care a lucrat activ pentru a crea o întreagă comunitate de traducători, lucrători culturali și scouteri prin rezidențe, ateliere, conferințe, precum și de Centrul Național al Cărții din Bulgaria, Asociația Bulgară a Cărții și fundația Elizabeth Kostova, care au promovat activ traducerile din bulgară în engleză și au stabilit o relație solidă între SUA și Bulgaria într-o perioadă în care promovarea literaturii bulgare în lumea anglofonă era o misiune foarte dificilă.
Traducătorii din întreaga lume, oricât de puțini ar fi fost, au recunoscut organizația noastră ca pe un aliat de nădejde și au făcut tot posibilul să descopere, să promoveze și să ne ajute în orice mod cu putință pe piețele lor locale, fapt pentru care le suntem cu adevărat recunoscători. Încă ne luptăm la nivel local pentru a obține mai mult sprijin pentru traducerile autorilor bulgari în limbi străine prin intermediul granturilor de traducere, dar cred că scena culturală este foarte bogată în acest moment, cu Festivalul Internațional de Literatură de la Sofia, evenimentele Literary Talks, Festivalul Mării Negre și chiar o bursă și o rezidență pe care agenția noastră este mândră să o organizeze și să o găzduiască în timpul Târgului de Carte din decembrie de la Sofia. Toate acestea demonstrează dorința de a ne concentra mai mult pe promovarea literară și de a descoperi noi oportunități de a distribui la nivel global operele noastre de ficțiune, cărțile pentru copii și autorii de non-ficțiune.
Din perspectiva mea, Bulgaria (alături de Ungaria) este la momentul actual un model de succes pentru lumea literară din partea noastră de lume. Care a fost procesul prin care cartea lui Rene, pe care o repreziți în calitate de agent, a reușit să atragă atenția juriului Premiului Booker?
Nu sunt sigură că Bulgaria este un exemplu atât de puternic, dar îți mulțumesc pentru apreciere. Ca locuitor al ecosistemului local, am mereu sentimentul că încă avem multe de recuperat față de Occident, față de anumite părți ale Europei, Spania, SUA, dar poate că acest complex de inferioritate este ceea ce ne inspiră și ne dă mai multă energie să lucrăm la noi inițiative și să descoperim voci literare curajoase.
Cartea lui Rene este un exemplu frapant, deoarece este scrisă într-un stil de flux al conștiinței, este extrem de literară, poetică, aș îndrăzni să spun chiar cinematografică. De-a lungul anilor, am întâmpinat multe dificultăți în a o plasa cărți pe piețele mari, dar o parte din munca mea ca agent este să fac tot posibilul pentru a găsi „casa potrivită“ pentru cărțile extraordinare, care sunt uneori numite „dificile “ din punct de vedere al marketingului și al vânzărilor. She Who Remains a ajuns la edituri care nu fac parte din marile cinci din Marea Britanie și SUA, iar acest lucru a fost cheia succesului romanului. Multe voci extraordinare rămân neauzite atunci când ajung la edituri care produc sute de titluri în fiecare lună, deoarece multe dintre cărțile pe care le lansează pe piețele locale trec neobservate. Cu toate acestea, vocile nedescoperite din regiunea noastră au nevoie de o atenție specială din partea unor editori și traducători speciali.
A vedea potențialul unui titlu face, de asemenea, parte din munca mea, deși mă străduiesc întotdeauna să acord o atenție egală tuturor romanelor extraordinare pe care le reprezint. Ne alegem autorii cu mare atenție, parțial pentru că meseria de agent implică multe eforturi la nivel internațional și local, dar și pentru că credem că o agenție literară ar trebui să aibă un profil. Și, oricât de mult ne-am dori să acoperim o gamă vastă de titluri, înțelegem totodată că reprezentarea ficțiunii de înaltă calitate este ceea ce ne face să ne distingem și să lucrăm cu anumite mecanisme în domeniu.
Personal, cred că a fi agentul lui Rene este ceva pentru care merită să depui eforturi suplimentare – câștigarea încrederii traducătorilor, a editorilor, dar și a autorului însuși reprezintă o parte importantă a meseriei noastre, iar faptul că am văzut acest autor ajungând atât de repede pe lista scurtă a Premiului Internațional Booker a fost o aventură minunată. În culise, recunosc că romanul a câștigat treptat recunoaștere și faimă, an de an, limbă cu limbă, datorită eforturilor colective ale organizatorilor de festivaluri, traducătorilor, editorilor, redactorilor – un întreg ecosistem. Romanul a fost deja tradus în aproape 15 limbi și urmează să apară în încă 8, așa că acest succes este o călătorie lungă pentru noi toți.
În calitate de agent literar, organizator de rezidențe și profesionist cu o vastă experiență, ești unul dintre cei mai activi și neobosiți actori din industrie, cu roluri diverse care îți oferă o perspectivă largă asupra acestei lumi. Cum vezi viitorul industriei într-un context regional, în raport cu spațiul mult mai larg al editurilor globale?
Îți mulțumesc pentru complimente, apreciez enorm recunoașterea ta! În ceea ce privește vasta experiență – aș dori să clarific faptul că fac acest lucru de mai puțin de cinci ani și ceea ce mă inspiră cu adevărat este faptul că învăț în fiecare zi – de la partenerii mei de pe piețele externe, de la editorii, redactorii și designerii cu care lucrez. Puterea provine din încrederea pe care scriitorii bulgari din portofoliul nostru o au în noi, învățăm împreună și asta este crème de la crème în meseria noastră. Mai am încă mult de parcurs în ceea ce privește cunoștințele despre gestionarea drepturilor de autor, dar am onoarea de a învăța de la profesioniști străluciți – experți din cadrul autorităților din domeniul cărții, agenți, gestionari de granturi, lucrători din domeniul cultural.
Regiunea noastră este foarte interesantă și încă nedescoperită. În 2025, la Frankfurt, am avut câteva conversații remarcabile cu editori care susțin că literatura din Balcani este noua literatură latino-americană. O afirmație îndrăzneață, aș spune, dar asta îmi dă speranță. Avem încă multe voci literare extraordinare, necunoscute, care merită să facă parte din harta literară mondială. Nu mă refer aici doar la scriitori și ilustratori contemporani din ultimele două decenii. Și clasicii noștri moderni din secolul al XX-lea merită o atenție specială – am onoarea de a reprezenta moștenirea literară a Verei Mutafchieva – o istorică și romancieră strălucită din secolul al XX-lea, alături de Vikor Paskov, care au fost deja publicați în engleză, franceză, spaniolă, greacă și slovenă, dar există și nume din trecutul nostru recent, precum Yordan Radichkov, Dimiter Dimov, Nikolay Haytov și mulți alții care merită recunoaștere mondială.
Avem, de asemenea, un mare val de poeți contemporani care au format câteva generații de cititori și scriitori pasionați, și pe care îi puteți citi deja în traducere românească – Georgi Gavrilov, Nadya Radulova, Iordan Eftimov. Pe lângă aceasta, literatura bulgară se mândrește cu strălucitul și deja recunoscutul la nivel mondial Gheorghi Gospodinov, precum și cu voci impresionante precum Elena Alexieva, Ioanna Elmy și Emanuil Vidinski, ale căror opere au fost traduse recent pentru prima dată sau ale căror traduceri în limba română vor apărea în curând.
Fiecare succes al unui autor reprezintă un nou val de interes pentru Europa de Est și Balcani. Sunt mândră să văd primele traduceri în croată după mai bine de 50 de ani în care nu au existat cărți pentru copii în această limbă (Lupo și Tumba de Petya Kokudeva, cartea urmând să apară în curând și pe rafturile librăriilor în limba română, apropo!). Acest lucru este foarte inspirator pentru noi! Scriitorii bulgari au petrecut decenii în tăcere pentru sârbi, croați, albanezi, dar mă bucur să văd acum că, după mențiunea EUPL pentru Todor P. Todorov și premiul acordat Inei Valchanova în 2017, plus numeroasele premii PEN Translate pentru Zdravka Evtimova și Rene Karabaș, s-a trezit o curiozitate mai mare față de ficțiunea noastră.
Una dintre misiunile mele personale este să lucrez pentru consolidarea colaborărilor regionale, întrucât nu am fost suficient de curioși cu privire la literatura celorlalți. Presupun că acest fenomen se datorează trecutului comun, istoriei noastre comune, dar suntem suficient de puternici pentru a demonstra că, în ciuda faptului că locuim în țări vecine, cărțile noastre merită citite și nu ar trebui să ne concentrăm doar pe ceea ce pare necunoscut, chiar exotic, sau provine de la autori englezi, germani, spanioli, italieni sau francezi.
Pinar Akbaba, Abstract #30
