Literatura între oameni și instituții: cum (nu) ne imaginăm un sfârșit al literaturii

Start

Istoria literaturii române, în mod special, s-a definit în jurul încercărilor generale de a împinge limitele profesiunii scrisului spre o ocupație care ține de un soi de răgaz, o profesie simbolică, cum o numește Pierre Bourdieu în sociologia profesiunilor. Această accepție simbolic-elitară asupra scrisului care a dăinuit cu precădere în prima parte a secolului trecut s-a suprapus cu efortul autonomizării estetice a producției de literatură și a subscrierii textului literar în afara fenomenului social.

Dihotomia heteronomism-autonomie rămâne în bună parte responsabilă pentru îngreunarea profesionalizării scrisului beletristic la noi din două puncte de vedere: că în mod istoric se instituie un înțeles excluziv producătorilor de literatură – bunăoară, Ion Heliade-Rădulescu va proiecta desăvârșirea procesului de specializare a limbajului literar și a formării educaționale asupra unui tip de agent predestinat: „Dar ca să se desăvârșească limba şi mai bine şi ca să se hotărască o dată cum să rămâie termenii cei noi, aceasta nu se va putea, până când nu se va întocmi o academie de câţiva bărbaţi a căror treabă să fie numai literatura Românească“.1 Și în al doilea rând, încununarea literaturii drept act în care primează mintea și simțurile în detrimentul materiei este marcată, în sfârșit, de influența supradiscutată a lui Maiorescu asupra modului în care câmpul cultural s-a raportat la fenomenul literar.

Stimularea dihotomiei heteronom-autonom se leagă de istoria mai recent politică a constituirii posturii scriitoricești care a avut un puternic trecut ideologic (în speță dacă avem în vedere subsumarea treptată a literaturii factorului politic începând cu a doua parte a anilor ’40) în care scriitorul s-a înălțat deasupra contextului prin pârghia autonomist-estetică și, mai ales, apolitică. Astfel se face că, definiția scriitorului eligibil la legitimarea simbolică în anii comunismului (mai ales în anii ’70-’80) nu diferă prea mult de accepțiile maioresciene asupra actului literar.

Într-o primă fază, impostura este cea care pune la îndoială legitimitatea ocupației scrisului beletristic. Nu întâmplător, așa cum arată Adrian Tudurachi în cartea lui dedicată supralicitării unor posturi intelectuale maximale (precum geniul), dar lipsite de substanță și calificare, Ion Heliade-Rădulescu se delimitează de scriitorime numindu-i sarsaili și vorbind de autorlâc – adică figuri lipsite de calificare și cunoștințe care mimează mai mult apartenența la o clasă intelectuală. Altfel spus, dacă în secolul al XIX-lea, la început de secol XX, scriitorii își periclitau legitimitatea din pricina suspiciunilor pe care le ridicau certificările și competențele lor, barometrele de evaluare erau eminamente estetice, așa cum le impune și doxa. Asta explică de ce o autoare precum Hortensia Papadat-Bengescu, fără a pune la îndoială potențialul ei literar, se bucură de recunoașterea instituției premiului literar și una precum Sofia Nădejde sau alte scriitoare de la Societatea Scriitoarelor care practică scriitura „cu tendință“ rămân prinse în enclava menită a constitui o alternativă la un fel de a scrie dezirabil estetic.

Lucrurile se schimbă fundamental în deceniile postbelice, când legitimitatea literară se constituia în raport cu gradul de distanțare față de factorul politic.

La două decenii după experiența realismului socialist care mai mult sau mai puțin eșuează atât sub aspectul său realist, cât și sub aspectul dimensiunii sociale pe care o „promite/impune“ paradigma, așa cum arată Alex Goldiș în studiul său dedicat fenomenului; ultimul deceniu comunist, în mod special, reactualizează și nuanțează și mai mult caracterul polarizat al câmpului literar. Deceniul opt, după cum demonstrează Magda Răduță în studiile despre generația ’80, se definește în jurul luptei pentru apărarea autonomiei literare și a consacrării ei simbolice în numele adevărului literar. Postmodernismul, importat în mare măsură pe filieră anglo-saxonă și cultivată mai ales de către reprezentanții generației ’80, se instituie ca „o alternativă“ la realitatea socială prin fetișismul excesiv față de libertatea pe care o conferă un sistem socioeconomic precum cel american. Nu întâmplător, evazionismul din realitatea socialismului românesc comportă câteva elemente definitorii precum: blugii, casetele, obiectele vestimentare hippie, poezia americană, limba engleză sau Coca-Cola. Toate acestea, la un loc, ajung importante metafore ale unei lumi dezirabile și prevestesc aderența implacabilă pe care urmează să o aibă discursul anticomunist la noi, precum și faptul că circumstanțele sociale tensionate și paupere create de comunismul târziu vor alimenta aspirația spre visul capitalist. Nu întâmplător, protocroniștii privesc cu mefiență programul tinerei generații optzeciste și privesc textele lor ca pe o bizarerie străină. Textele unor critici din tabăra protocronistă precum Valentin F. Mihăescu sau Ioan Buduca față de poezia unora precum Mircea Cărtărescu confirmă hăul vizavi de interese generațional existente, adică instituirea unei diferențe față de doxa heteronomistă. Lucru pe care o să-l regăsim reiterat 1:1 în comentariile lui Nicolae Manolescu despre poezia și critica de după 2000. Totuși, din acest punct, e greu de gândit postmodernismul în termenii lui Fredric Jameson, într-un context cultural lipsit de produse media, de o piață de desfacere și forță de cumpărare. Postmodernismul românesc, cu toate acareturile inter-metatextuale și cantonarea voluntară într-un livresc aproape impermeabil, e un fenomen care se politizează tocmai prin efortul de a fi apolitic și evazionist – asumându-și rolul de a propune o alternativă la realitatea escamotată ideologic. Iar în al doilea rând, estetica postmodernistă acționează drept un anticorp în structura unui câmp controlat politic și pus la grele încercări economice într-un context în care socialismul de stat se suprapune cu o politică de rentabilizare de extracție capitalistă a producției de carte2.

Am amintit amploarea pe care a avut-o adevărul în programul autonomist, lucru care a dobândit relevanță mai ales în context postcomunist. Redarea adevărului despre opresiunile și escamotările pe care le-a traversat literatura de-a lungul greutăților din epoca ceaușistă. Beletristica se arată nesatisfăcătoare sub semnul noului deziderat de redare a adevărului, așa cum o anunță autori precum Dan C. Mihăilescu: „ne-am năpustit cu nesațiu, după decenii de minciună, semi- și contraadevăruri, pe realitățile fatalmente subiective, fragmentare despre închisori și Canal…3, această luare de poziție vizavi de adevăr rămâne reprezentativă pentru polul „clasicizat“ și este contracarată mai târziu de pe poziții mai puțin radical-totalizante, iar replica personajului Laviniei Braniște rămâne ilustrativă pentru modul în care proza realistă de după 2015 se va raporta critic la adevărul despre comunism și la revizitarea trecutului de dinainte de ’89. O realitate și un adevăr confiscate, de altfel, de către o facțiune de intelectuali pe care îi consacră contextul anticomunist al tranziției: „La toate aceste evenimente de pe la Biblioteca Națională și alte biblioteci și institute, bărbați cu înfățișare de preot, cu barbă și burtă și voce blândă vin și povestesc despre trecut. Intelectuali de marcă, specializați în anecdote, vin și povestesc cum se stătea la coadă și se așteaptă ca publicul să râdă“4.

Revenind, însă, realismul postrevoluționar, în măsura în care poate deservi nevoia de a revela opresiunile comise de regim, se plasează indubitabil sub așteptarea conjuncturală de a recupera adevărul. Cu alte cuvinte, s-ar presupune ca realismul să atingă vreun oarecare apogeu prin deservirea stilistică și metodologică a repertoriului marilor romane despre comunism. Fenomenul s-a conturat palid în epoca imediat postrevoluționară. Paradigmele realismului nici nu se schimbă fundamental până în anii 2000, când, mai întâi, sunt deja cu totul devansate dihotomiile și mobilele care stimulau viața și creația literare din comunismul târziu, iar în al doilea rând, se conturează două atitudini în raport cu realitatea, adevărul și trecutul: una care revizitează trecutul fie sub aspectul ridiculizării și al reconstituirii realității comuniste (cum se întâmplă la autori precum Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici), fie sub aspectul romanțat – nostalgic al trecutului comunist (un fel de Vestul și Restul), unde acesta deservește ca spațiu de întoarcerea la nostalgia unor timpuri care prilejuiau credința în salvare prin aspirația spre Occident, cum se întâmplă oarecum în romanul lui Radu Pavel Gheo, Disco Titanic. Contextul anilor 2000 schimbă paradigma realismului prin reconfigurarea stării câmpului, marcată și de restructurarea determinată de ascensiunea unei generații și a unui grup a căror afirmare impune existența unei diferențe. Cu alte cuvinte, intersecția dintre postmodernism și mizerabilism carnavalesc (așa cum se referă Mihai Iovănel la romanele lui Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Sorin Stoica etc.) devine superpozabilă în ordinea consacrării simbolice și este concurată de o stilistică și o narațiune realiste care reflectă mai fidel experiența intelectualului pauper în contextul capitalismului românesc din perioada tranziției și a efectelor sale devastatoare social. Realitatea crudă a tranziției împinge la formarea unui nou tip de scriitor care ajunge în anii 2000 să se afirme în siajul eșecului social pe care l-a adus tranziția.

Într-o logică de câmp unde schemele de apreciere și validare definite dihotomic între literatură înaltă – literatură de consum, „boem/burghez“; anticomunism – postcomunism; realismul post-2000 s-a reconfigurat pe marginea unor lacune structurale în câmp, în termenii lui Bourdieu, adică a luat naștere în sânul spațiului potențialelor luări de poziție care a lăsat loc de afirmare unor voci care au reconstituit raportarea la trecut și au retrasat limitele etice și estetice ale realismului (romanul Ioanei Bradea a fost printre primele astfel de scrieri care au constituit avangarda realmente postcomunistă și a redefinit realismul, depășind complet dimensiunea balzaciană, livrescă și ulterior carnavalescă) .

Taxonomiile vehiculate curent în care realismul capitalist – ca simptom paradigmatic al faptului că sistemul capitalist „nu doar că e singurul sistem politic și economic viabil, ci și că astăzi e imposibilă imaginarea unei alternative coerente la el“[5] – își cunoaște aplicabilitatea într-o producție largă de romane, producții care nu mai pot decât să creeze „exacerbări sau extrapolări ale lumii în care trăim“[6]. De aici pornind, este greu să ne imaginăm ce urmează. Începând de la revizitările carnavalești ale trecutului comunist, după cum le numește Iovănel, prezente în romanele lui Dan Lungu, până la diferitele recuperări ale elementelor din trecutul comunist în relație cu prezentul sau la abordări critice, Iovănel are dreptate aplicând conceptul literaturii scrise între 1990 și 2020. Fie că s-a scris despre realitate sau împotriva ei, literatura n-a depășit limita unei extrapolări/exagerări a lumii existente. Totuși, în buna ordine a tradiției sociologiei bourdieusiene, fenomenul literar în sine nu e altceva decât un fapt viu și social la rândul său, care întotdeauna este preîntâmpinat de alte forțe concurente. O să dau mai jos un exemplu de conduită scriitoricească, nu de text per se, care mi se pare că prevestește nașterea unei posturi auctoriale și a unei literaturi care se va scrie împotriva realității, fără a-i mai folosi instrumentele.

Putem să vorbim despre un început al literaturii, dar nu și despre un sfârșit. Am început acest text prin a vorbi despre legitimitatea profesională a scrisului. Ei bine, pentru a nu părea ruptă de restul paragrafelor, am găsit statutul social al scriitorului și spațiul său de constrângeri relevante în context actual, întrucât impactează indubitabil modul în care scriu și gradul de angajament social al scriiturii lor. Dacă la începuturi rolul scriitorului era apreciat în termenii contribuției la constituirea unei moșteniri culturale și lingvistice, luptele postbelice au mobilizat scriitorimea între deviaționism sistemic și evazionism. Acum, însă, într-un context în care producția literară a ajuns puternic stimulată și profesionalizată în jurul unor organe de finanțare și susținere sub forma rezidențelor de creație, al diverselor burse acordate de reviste culturale prestigioase, de instituții guvernamentale, festivaluri de literatură, târguri de carte, am putea adăuga aici și relația cu editorii și editurile; e dificil de deslușit unde se termină simpatiile sociopolitice vizavi de scriitori cooptați și unde începe aprecierea competenței. Rămâne de analizat și de văzut cum comodificarea pură a producției de literatură a cărei alternativă este finanțarea prin selecții de tip numerus clausus vor influența pozițiile etice și estetice ale scriitorilor și ale literaturii sau ajung să deservească prin simpatie și complicitate cauzele unor instituții din necesitatea de acces la resurse; căci, după cum observa Bourdieu, „artiștii nu resimt cu adevărat relația lor cu «burghezul» decât prin relația pe care o au cu «arta burgheză» a sa, într-un plan mai larg, cu agenții și instituțiile care exprimă sau încarnează“7.

Îmi vine spontan un exemplu în minte pe care îl găsesc ilustrativ: scriitoarea sârbo-bosniacă Lana Bastašić a întrerupt colaborarea ei cu editura germană S. Fischer Verlag în semn de protest, după ce editura a postat pe pagina oficială că se opune noii forme de antisemitism și rasism după evenimentul din 7 octombrie 2023. Ca urmare a întreruperii colaborării cu editura Fischer, scriitoarei i se retrage invitația de a participa la o rezidență în Germania. Întreruperea colaborării cu editura Fischer a fost o datorie etică și morală pentru o scriitoare activistă în cauza victimelor din Gaza. În context, am putea spune că în dinamica firească a câmpului literar, acesta e un moment de lacună structurală, care permeabilizează producția de idei și texte critice. Faptul că literatura e parte înglobantă a fenomenului social și economic o confirmă tocmai fluctuațiile ei (poate să fie literatura activistă cea care va depăși momentul?). Și ca să închei, dimensiunea socială și etică a realismului curent se brodează tocmai în centrul dihotomiei curente dintre scriitorii-edificiu și scriitorii activiști, care se angajează împotriva cantonării în principiile și realitățile trecutului, fie și dacă e vorba de un trecut apropiat, tocmai pentru a nu risca să-și anuleze prezentul social în favoarea unui premiu.


1 Ion Heliade-Rădulescu, „Domnul Sarsailă, autorul“ (1839), în Opere, I, Versuri. Proză. Scrieri istorice și memorialistice, ediție îngrijită de Mircea Anghelescu, București, Univers Enciclopedic, 2002, p. 423.
2 A se vedea în acest sens panoramarea sociostatistică a Ioanei Macrea-Toma asupra dinamicii pieței de carte românești din ultimele două decade ale comunismului românesc, Ioana Macrea-Toma, Privilighenția. Instituții de cultură în comunismul românesc, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2009.
3 Dan C. Mihăilescu, Literatura română în comunism, vol. I: Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iași, Polirom, 2004, p. 12-13.
4 Lavinia Braniște, Sonia ridică mâna, Iași, Polirom, 2021, p. 86.
5 Mark Fischer, Realismul capitalist: nu există nicio alternativă?, trad. de Paul Teodor-Cristescu, introd. de Ștefan Baghiu, Cluj-Napoca, Tact, 2022, p. 32.
6 Ibid.
7 Pierre Bourdieu, Regulile artei. Geneza și structura câmpului literar, traducere de Laura Albulescu și Bogdan Ghiu, pref. de Mircea Martin, ed. a II-a, București, Art, 2012.

Imagine: Alexander Rodchenko, Fire Escape, 1925

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×