Cristian Fulaș (n. 1978, Caracal) este unul dintre cei mai prolifici prozatori și traducători ai literaturii române contemporane. Parcursul i-a fost dictat de pasiunea pentru literatură. Absolvent al Facultății de Litere din Baia Mare și ulterior al Facultății de Litere din București (ca urmare a preocupării pentru teoria literaturii), Cristian Fulaș a reușit neîntrerupt, de la debutul târziu și până azi, să atragă atenția întregii lumi literare cu temeinicia, iuțeala și hotărârea omului care trudește. Și poate că tocmai truda merită mai atent explorată în aplecarea lui Fulaș asupra literaturii, trudă la care pare că nu renunță.
A debutat la 36 de ani cu Fâșii de rușine (Gestalt Books – Vinea, 2015), un roman pe care îl citești pe nerăsuflate. A urmat, în același an, Jurnal de debutant (Tracus Arte), iar în 2016 a publicat continuarea romanului de debut, cu titlul După plâns (Gestalt Books – Casa de Editură Max Blecher). A tradus aproximativ cincizeci de volume din engleză, italiană și franceză. Amintesc aici Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Busola (Mathias Enard), Mituri clasice (Jenny March) și Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). În 2023 primește din partea Academiei Franceze premiul „Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises“ pentru servicii remarcabile aduse limbii și literaturii franceze.
În 2019 începe un proiect îndrăzneț cu Editura Cartier, o nouă traducere în limba română a romanului În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust. Până în prezent, a tradus șase din cele șapte volume ale romanului.
Alte volume publicate de autor: Cei frumoși și cei buni (Polirom, 2017), Povestea lui Dosoftei (Editura Muzeelor Literare, 2018), Ioșca (Polirom, 2021), Celan: Am trăit, da (Polirom, 2022) și Specii (Polirom, 2023).
Din februarie 2024 începe o colaborare cu revista Matca pentru un curs de scriere literară, Cum scriem, pe care îl va coordona cu aceleași calități pentru care îi prețuim scriitura.
Să-ncepem cu „vremurile imemoriale“. Întâmplarea face ca amândoi să fim caracaleni, iar bunica mea de pe linie paternă, doamna Rița, să fie în anii aceia mama bună a tuturor copiilor care voiau să vadă un film la cinematograf. Făcea ea cumva și-i băga în sală fără bilet, casieriță fiind. Se practica. Cinematograful era, doar-doar, printre puținele activități de divertisment în comunism și câțiva ani după ce a căzut regimul. Care erau micile bucurii ale copilului și ale adolescentului Cristian Fulaș în Caracalul anilor ’80-’90?
Am o amintire despre care nu știu dacă e adevărată. Nu știu exact cum, dar se pare că îmi amintesc un scaun de frizer cu scândură. Așa se proceda când eram eu copil, pe scaunul normal de frizerie se punea o scândură pe care eram urcați noi, copiii. Problema cu această amintire e localizarea ei. O văd în centrul vechi al orașului, undeva în acele case care au fost demolate și au lăsat locul spațiului gol de azi și nu-mi dau seama dacă îmi amintesc ceva adevărat sau imaginea s-a format în mintea mea în ăștia patruzeci de ani care au trecut. Pur și simplu nu îmi amintesc dacă am trăit în acel oraș sau mintea mea l-a reconstituit din fotografii. De fapt toate amintirile cu Caracalul copilăriei parcă vin dintr-un spațiu și dintr-un timp mitic, dintr-o ceață a memoriei de care nu sunt foarte sigur. Da, cinematografele: Central și Flacăra, primul lângă intrarea în parc, al doilea în spatele Casei Pionierilor. Eterna Casă a Pionierilor, singurul loc unde mergeam la câteva cluburi și ateliere. Și parcul. Și, dar eram deja mare, locul numit „La sălcii“.
La drept vorbind, am foarte puține amintiri cu orașul din care am plecat, într-un fel pe care nu îl înțeleg, el s-a șters din memoria mea și am rămas cu ceea ce Proust numește „adevărata realitate“, un soi de memorie afectivă de care nu sunt foarte sigur, dar de care sunt foarte atașat. Bucurie era totul pe atunci, uite cum devin nostalgic. Copilăria e bucurie, sau așa ne place să ne-o amintim, eu nu-mi amintesc tristeți, sau le reprim, e același lucru. În orice caz, acum scriu o carte a cărei acțiune se petrece exact în Caracal, dar multe zeci de ani mai târziu și mi se pare straniu că răspund la o întrebare care pune în joc exact regimul amintirii, lucru dinainte foarte complicat. Dar poate că așa stă scris, ca lucrurile să se potrivească.
Descrierea simplă a realității (în speță, realitatea îndepărtată a copilăriei pe care o accesezi cu ajutorul memoriei) se confundă (sau mai degrabă se întrepătrunde) cu perspectiva compusă din straturi de imaginație aproape misterioase (mă refer la acest „de care nu sunt foarte sigur“). Nu e asta însăși literatura?
Putem să râdem sau să plângem cât vrem, dar nu știm ce e literatura. Nimeni nu știe, și asta din simplul motiv că poate fi orice. Aș putea să risc aici câteva definiții, una mai incompletă ca alta: o formă a umanului; vorbire în scris; și mai sigur, o ramură a gramaticii; forțat, o specie de filosofie; neapărat trebuie să amintesc aici cărțile tipărite sau în format electronic sau audio, pentru că ele sunt de fapt literatura la propriu, așa cum o percepem în primă fază; exaltat, domne, o căutare a sinelui, dar să trecem peste momentul ăsta umoristic; tragicomic, un vehicul social potrivit frumosului secol XXI, mare lux; mai aplicat, poate o colecție infinită de portrete umane; și definițiile pot continua, ne putem petrece viața definind literatura și nu vom ajunge niciodată la un rezultat precis, lucru care mă împinge spre o definiție un pic mai exactă decât cele dinainte: literatura e ceea ce nu poate fi definit și care nu are început și nici sfârșit, o eternă căutare a unei definiții în interiorul unei definiții și tot așa, până când ne plictisim și facem altceva.
Pentru că, la urma urmelor, literatura nu poate fi decât realitate, sigur că o anumită realitate, poate augmentată de imaginație, dar tot aia e. Pe măsură ce eu însumi încerc să-mi definesc domeniul literaturii, ajung la diverse propoziții utile: literatura mea (nu am obrazul să vorbesc despre a altora) e drastic limitată de propria percepție. Iar de percepție „nu sunt foarte sigur“, în fond de nimic nu sunt foarte sigur, poate că lumea e o iluzie, cine știe. Dar în interiorul acestei percepții a lumii prin filtrul sinelui avem dacă nu o definiție, măcar o sursă a literaturii. Avem un capăt de drum întotdeauna necunoscut cu care trebuie să lucrăm și pe care trebuie să încercăm să înaintăm. Și iată altă definiție: literatura e un drum necunoscut. Prin propria percepție a lumii, percepție care la un moment dat o ia razna și ne scufundă direct în sintagma „nu sunt foarte sigur“. Oricât ar părea de bizare, astea toate sunt definiții ale domeniului despre care vorbim și e foarte greu să ieșim din joc, să închidem o tablă imaginară și să spunem că am câștigat sau am pierdut. Aici stă frumusețea literaturii, cred, în lipsa definiției. Dincolo de cărțile tipărite care sunt literatură nu mai avem nicio siguranță, mergem pe un pod imaginar care se întinde peste o lume imaginară care la rândul ei sălășluiește într-un univers imaginar care e baza conștiinței și percepției. Doar că nu mergem nicăieri, deci hai să mergem (aici neapărat trebuie să punem un emoticon care zâmbește 😊).
Cât despre straturile de imaginație, am în minte un joc pe care la un moment dat îl voi juca: peste cinci, zece ani, cândva voi scrie din nou cartea După plâns ca și cum aș face asta pentru prima dată, ca și cum cartea pe care am scris-o și am publicat-o n-ar fi existat niciodată. Aici mi se pare că pot pune în practică jocul acelor straturi de imaginație despre care vorbești, fix aici pot încerca să văd dacă nu cumva literatura nici măcar nu are o formă fixă, ea poate deveni altceva și apoi cu totul altceva, la infinit, într-un soi de joc mental de care nu poți decât să te îndrăgostești, nu ai altă soluție.
În țesătura primelor două romane ale tale se evidențiază de departe constructul urban: „Orașul se scurge pe lângă mine – străzile cunoscute, barurile, câțiva oameni pe care îi știu.“ (Fâșii de rușine, Gestalt Books – Vinea, 2015, p. 28), „Locuiesc într-un cartier din orașul pierdut în inima câmpiei, pierdut în toate sensurile“ (După plâns, Gestalt Books – Casa de Editură Max Blecher, 2016, p. 10), „Calea Victoriei se scurge repede pe lângă mine […]. Sufletul meu salută doar strada, singurul lucru pe care l-am iubit vreodată, strada întunecată. În inima mea se înalță un imn asfaltului, bordurii, stâlpului de electricitate, arhitecturii orașului.“ (După plâns, Gestalt Books – Casa de Editură Max Blecher, 2016, p. 185). Remarc însă o reprezentare sumbră din care personajul narator parcă vrea să iasă. Ce reprezintă pentru tine orașul azi?
Orașul e ceva îndepărtat și, ai să râzi, destul de misterios. De șapte ani și ceva trăiesc aici, în acest cartier izolat din marginea Bucureștiului. Ies rar, doar dacă e neapărat nevoie, nu țin neapărat să socializez, ba chiar aș spune că evit. Am locuit în atâtea locuri până la vârsta asta, în atâtea orașe, la un moment dat am trăit izolat pe o vale din care am făcut un roman, în centru, la periferie, dar aici unde sunt mi se pare că mi-am găsit locul. Poate că întotdeauna am vrut să fug de agitația orașului și, psihanalizând puțin, în cărțile anterioare spuneam acest lucru fără să-l spun. Sau poate că nu, până la urmă e foarte posibil ca perspectiva asupra orașului să vină împreună cu perspectiva personajului asupra vieții, una deloc fericită.
În orice caz, azi văd orașul ca pe ceva îndepărtat. Nu mă consider un om de la țară, dar nici orășean. Între. Sunt perioade foarte lungi în care nu ajung deloc în București și nici în altă parte, n-aș ști să explic de ce, dar nu mă mai atrag aglomerația, agitația, forfota continuă, traficul înnebunitor, toate lucrurile care fac orașele să fie orașe. Pe de altă parte, ca să fiu inconsecvent până la capăt, îmi plac orașele, dar pustii. Îmi pot petrece ore întregi mergând pe străzi sau admirând o clădire sau un peisaj citadin, sunt lucrurile fermecătoare despre care totuși nu vorbesc aproape niciodată și cu care îmi petrec timpul. Și nicăieri nu te poți pierde mai temeinic decât într-un oraș mare. Nicăieri nu poți deveni mai insignifiant, nicăieri nu ești mai anonim. Asta e partea extraordinar de frumoasă a orașului.
În plus, lumea mea se bazează pe liniște și echilibru. Dincolo de umorul negru din public sunt un om relativ tăcut, deranjant de muncitor, atent la detalii, adică exact ceea ce nu par când mai ies din casă. Dar e bine să întreținem mitul clovnului cinic, e mai sănătos așa.
Într-un interviu luat de Mihai Radu spuneai: „îi pun pe cei frumoși și pe cei buni să spună în locul meu ceea ce, dacă aș avea curajul, ar trebui să strig cu propria voce.“ Făceai referire la volumul de proză scurtă apărut la Polirom (Cei frumoși și cei buni, Polirom, 2017). Pe o scară de la unu la zece, cu cât evaluezi curajul pe care l-ai arătat lumii prin interfața personajelor tale?
Da, mă refeream la acel volum din 2017 care n-a avut o viață minunată, dar măcar a existat. Temporar, practic a fugit prin lume și s-a dus undeva departe. Soarta cărților nu poate fi cunoscută, oricât ne-am strădui. Altfel, când e vorba de personajele mele sunt nespus de curajos. Pun în ele tot ce nu pot pune în viața reală. Poate din lașitate, poate de jenă, poate că uneori mi-e lehamite să mai zic ceva despre lumea asta și pur și simplu tac. Nu cred că scrisul nostru mai poate schimba lumea, nu azi. Au fost vremuri când scriitorii erau importanți, când vocea lor se auzea, azi dacă vrei să ai o voce publică trebuie să faci propagandă și să devii – de o parte sau de alta a baricadei – ideolog și/sau sclav al ideologiei. Și nu mi se potrivește deloc rolul ăsta, nu am nici tupeul și nici răbdarea necesară pentru luptele astea publice care de cele mai multe ori sunt complet sterile, simple încleștări în social media care nu duc nicăieri și – m-am convins în timp – fac un rău enorm culturii. Prin îndepărtarea de artă, printr-un soi de lâncezire ideatică în politicul care nu se va schimba niciodată, care în fond și la urma urmelor e o luptă nebună pentru putere, nu pentru binele oamenilor. Aici e problema implicării politice a artistului de azi: din momentul în care intri acolo nu că uiți orice speranță, n-am nicio treabă cu speranțele nimănui și mă interesează prea puțin subiectul, dar renunți la artă. Și dacă îți duci lupta civică sau ideologică în artă e și mai rău, îți transformi arta într-un soi de manifest propagandistic, în ceva ce poate fi o colecție de clișee, de repetiții ale unor ipostaze ale prezentului. Și atunci, la ce bun să mai pretinzi că faci artă? Ăsta e scopul? Să servim o idee sau alta, să devenim voci politice? În cazul ăsta mă abțin, cred că am lucruri mai bune de făcut decât să scriu talk-show-uri în proză.
Dacă e să ne luăm în serios, hai să mai întrebăm o dată ce e arta noastră (nu a celorlalți, a noastră, că nu suntem la cooperativă) și să ne răspundem sincer. Mă tem că vom avea o problemă uriașă fie cu răspunsul, fie cu sinceritatea lui. Iar asta vine din ideologizarea artei, din polarizarea discursului public, din amestecul ăsta între imagine și vânzări și prezențe publice care ne duce pe toți dacă nu în ridicol, atunci într-un soi de penibil mai greu de discutat.
Dacă ar fi să faci din protagoniștii literaturii române de azi un personaj, cum ar arăta el?
Aș crea un afiș. Un afiș mare cât un bloc, nu, cât Piața Romană din București. Ba nu un afiș, aș crea o proiecție video la acele dimensiuni, una pe care să defileze toate evenimentele și interviurile și cronicile pe care le-a primit un scriitor și undeva într-un colț mic, mititel, aș pune și tirajele cărților lui. Infernalele noastre tiraje, infimul nostru succes real, de piață, modul direct în care mai ajungem din când în când la cititori. Și după ce aș face toată chestia asta l-aș lua pe artist de mânuță și l-aș duce în centrul pieței și l-aș pune să se uite la proiecția aia video infernală. Să stea acolo și să se uite la tot efortul pe care l-a depus și la rezultatul micuț din colțul despre care vorbeam. E o imagine de reținut, cine știe, poate într-o zi cineva o va pune în practică.
Altfel, Omul Literar de azi e un om care dă din coate cum poate și se laudă pe unde apucă. Am senzația că doar cu asta ne ocupăm, că din literatura noastră n-a mai rămas mare lucru, că ne petrecem vremea vorbind despre noi și încercând să ocupăm cât mai mult spațiu public în speranța că artei noastre și nouă ne va merge mai bine. Rezultatele le știm toți, dar nu ne poate acuza nimeni pentru că încercăm. Și, de cele mai multe ori, pur și simplu renunțăm la viața publică și ne retragem fiecare pe unde avem treabă. Există un punct culminant în viața fiecărui scriitor și cred că acel moment e exact acela în care începe să înțeleagă inutilitatea întregului demers și începe să-și facă o altă carieră. E inevitabil, la urma urmelor trebuie să renunți, orice om obosește să tot încerce la infinit aceleași lucruri și să obțină cam aceleași rezultate, renunțarea ține de legile logicii. În rest scriem. Dar lucrul acesta e prea rar întâlnit în efigiile pe care le purtăm prin public.
De ce merge prost literatura română contemporană?
Aș începe spunând că nu programa școlară, aia e cum e și mă îndoiesc că prezența în manuale a autorilor contemporani, care sunt sute și ar trebui reprezentați cu vreo cinci, ar schimba ceva esențial. Problemele sunt altele:
- Distribuția defectuoasă a banilor publici, bani care duc la mâncătorie și distrug orice viitor pentru cei care nu au conexiuni acolo unde se împart banii (și vizibilitatea);
- Politizarea excesivă a câmpului literar, care naște monștri din monștri deja existenți și transformă literatura în dezbatere politică, de cele mai multe ori fără legătură cu cărțile;
- Star-systemul care se folosește de primele două puncte și dărâmă totul în jur pentru accesul la bani publici și funcții și politică și o reprezentare circulară, de la nașu’ la finu’ și înapoi;
- Uriașa indiferență a clasei educate față de cultura românească, pentru că nu de la ceilalți (cei mai puțin educați) așteptăm să cumpere cărți;
- Cvasi-dispariția criticii de întâmpinare, orientarea criticii spre granturi și proiecte care aduc bani mulți și celebrele puncte internaționale;
- Reprezentarea minimală în străinătate, cu din ce în ce mai puține titluri traduse de la an la an și cu un trend total negativ;
- Centrele de putere simbolică organizate în jurul nucleelor editoriale și revistelor și funcțiilor de control, care duc la cenzurarea promovării și la orientarea ei către „cine trebuie“.
Aș putea continua lista la nesfârșit, problema principală sunt oamenii, ca peste tot. Lumea nu e chiar aleatorie, ea e controlată de oameni și deciziile lor creează ceea ce toți vedem cu ochiul liber. Dar problema centrală a literaturii române contemporane stă în lipsa ei de promovare și în oamenii care o controlează, restul s-ar mai rezolva.
Ce crezi că se va întâmpla în următorii ani cu disciplina Limba și literatura română?
Mă întreb mereu dacă toată povestea asta cu educația nu e cumva o formă subtilă de propagandă, nu-mi mai dau seama. Și nu-mi dau seama cum pot unii oameni să vorbească în public și să jignească in corpore vreo câteva sute de mii de elevi și o întreagă categorie profesională, de multe ori chiar categoria din care ei înșiși fac parte. Sigur, poate că lucrurile nu stau pe roze, orice lucru poate fi îmbunătățit la infinit, dar hai să nu dăm vina ba pe elevi, ba pe profesori, ba pe politic, ba pe Maica Precista, hai să ne hotărâm dacă există vinovați și mai ales dacă putem crea soluții. Că altfel oricum România e o eternă vale a plângerii în care nimic nu pare să meargă bine în, totuși, cea mai prosperă perioadă pe care a trăit-o țara asta vreodată.
Cu limba și literatura română nu știu ce se va întâmpla, legăturile mele cu sistemul de învățământ sunt vagi spre inexistente. Probabil după încă niște ani de propagandă și lobby, câțiva scriitori și câteva scriitoare contemporane își vor găsi locul în manuale, se vor clasiciza, își vor vedea cu ochii visul de mărire. Profesorii îi vor preda și pe ei, la fel cum fac azi cu ceilalți autori din manuale. Copiii îi vor citi sau nu, îi vor înțelege sau nu, asta nu putem ști, vom vedea. Viața va merge înainte, Epoca Indignării și a Ofensei abia dacă a început, ne așteaptă vremuri cel puțin interesante și de abia aștept să le trăiesc. Copiii care vor vrea să învețe vor învăța, cei care nu vor vrea, nu. Profesorii care vor vrea să-și facă treaba și-o vor face, cei care nu vor vrea, nu. Așa e viața, nu schimbăm noi lumea azi.
Se aude că lumea literară autohtonă e o mâncătorie continuă. Fără scrupule înaintăm pe culmile succesului. Dacă prietenu’ e mai bun, să-l îngropăm deci cât mai curând. E sau nu loc pentru toți în peisaj?
În Specii, ultimul roman pe care l-am publicat, dădeam o definiție a politicii care suna cam așa: Oamenii ăștia nu vor să-ți facă rău, nici nu știu că exiști, ei își vor propriul bine și vor face orice ca să-l obțină. Vezi, asta spuneam acum vreo două întrebări, în scris sunt foarte curajos. Dar asta se întâmplă și în ceea ce în lipsa altui termen numim „lumea literară“. Mă îndoiesc că – în afară de vagi excepții – cineva vrea cu adevărat răul cuiva. Nu, e invers, e nepăsare, o nepăsare surdă dublată de interesul pentru propriul bine. Locurile la masa publică a literaturii sunt puține.
Mâncătoria asta e și nu e, în general e de fapt o indiferență de-a dreptul ucigașă care face ca totul să pară un război. Dar nu e așa ceva, nici gând, în fond fiecare luptă singur și nu luptă cu nimeni, cel mult se mai ceartă cu instituțiile, dar cam atât. Senzația pe care o am eu e că vorbim mai degrabă despre excluderea tuturor de către toți, de atomizare, de reducerea lumii la indivizi din ce în ce mai hotărâți să câștige cu orice preț. Rezultatul? Nu-l știm, nimeni nu-l știe, nici nu cred că-l va ști cineva vreodată. Nu mai știm ce să facem de-atâta bine. Și apoi, după – să zicem – un an de agitație și nervi, rezultatul e nul. Nimeni nu s-a certat cu nimeni, clasamentul rămâne neschimbat de zeci de ani, reprezentarea nu se modifică. Aici e uriașa problemă a lumii noastre literare, anume faptul că nu se schimbă, n-o mai schimbă nimic, e mereu aceeași și de multe ori am senzația unor personaje proteice care se demultiplică în diverse înfățișări, dar în fond sunt unul și același personaj, unul nu foarte plăcut.
Cât despre succes, un singur scriitor român are succes. Restul, nu. Și asta e o problemă uriașă care cu fiecare an care trece devine și mai năucitoare, ne blochează și mai tare în proiectul cultural, ne lasă și mai fără soluții. Restul sunt dezbateri fără sens.
Specii (Polirom, 2023). Scopul scuză mijloacele, dar până când și până unde?
Limita e lucru sensibil, mai ales într-o lume ca a noastră – care e o cultură a consumului. Am stat destul de mult să mă gândesc dacă o carte ca Specii are vreun sens, dacă spunând totul mai spui ceva – iată altă formă a limitei. Am pornit atunci – încă mai cred că am pornit bine – dinspre niște propoziții călăuzitoare, ca să reiau subtil o vorbă foarte veche. Oamenii ăștia, corupții, puternicii, nu au nimic cu tine, cu noi. Nu vor să ne facă niciun rău, pentru ei nu existăm. Ei își vor propriul bine și vor face orice ca să-l obțină. Am pornit, deci, pe un drum al simplității. Nici nu știu, poate am vrut să lucrez cu datele imediate ale conștiinței, cu răul în formă nediluată, nefiltrată, dinspre interior, dinspre gândirea personajelor, nu a mea. Întrebarea e dacă am ajuns undeva, dacă are vreun sens să continui, dacă sensul există – hai să numim limita sens, e mai util așa. Și pe măsură ce scriam cred că am înțeles că nu, nu există sens, nu există limită a răului ăstuia care e, paradoxal, o formă a binelui. Nu le poți spune acestor oameni să renunțe la binele propriu așa cum îl înțeleg ei și să pornească pe alt drum. Nu vei reuși să îi schimbi nici pedepsindu-i, legea e uneori cu totul inutilă, un fel de glumiță. Să tragem o paralelă cu gândul ăsta și să ne gândim la un dependent de droguri care deja a ajuns pe injectabile și nu mai vede alt scop în viață decât următoarea doză, nu-i mai pasă de nimic altceva. La fel e și puterea, acest drog mai vechi decât lumea. Puterea e putere. Ea schimbă oamenii, dacă nu cumva cei care obțin puterea sunt dinainte programați să o aibă. Și mă uit în jurul meu, gândurile astea par să se aplice în orice domeniu, inclusiv în domenii nesemnificative cum e cultura în care lucrăm noi.
Dă-i unui om foarte puțină putere, dă-i acces la decizii și la fonduri și te va înspăimânta cu acțiunile lui. Mai ales într-o lume (știu că repet, să lăsăm așa) în care enormitatea sumelor vehiculate în politică face ca micile mișmașuri din lumile secundare să pară cu totul nesemnificative. Propoziția călăuzitoare aici ar fi: Dacă ăla a obținut un miliard pot să iau și eu un milion, nu mai contează. Dimensiunile jafului de la vârf scuză aproape orice, binele mai mic funcționează la fel ca binele mare al palatului de la marginea orașului cu zece limuzine în curte și – incredibil, întotdeauna mi s-a părut incredibil – oamenii ajung să nu mai perceapă delictul, corupția, alte forme de încălcare a legii. Și exact așa ajungi să asculți zâmbind cum unul sau alta au tras sfori și s-au scos, pentru că nimeni nu mai percepe propriul delict. Aici am ajuns ca societate. Restul sunt mărunțișuri, detalii.
Oare ar schimba ceva introducerea unei materii în școală, cultura integrității, să zicem? În mediul universitar există „Redactare, etică și integritate academică“, după ce, niște ani, ai reprodus ce au spus alții. Pentru unii e un șoc, și nu-s deloc puțini. Cred că asupra lor trebuie să ne aplecăm. Poate data viitoare.
Te-aș întreba – cât se poate de serios – când ai întâlnit ultima dată un om integru. Dar cu totul și cu totul integru, un om care nu dă o mică șpagă la spital, nu știu, 10 lei asistentei care îi pune perfuzia; un om care n-ar da un telefon și n-ar oferi ceva la schimb ca să-și vadă copilul sau o rudă sau un prieten angajat pe un post oarecare; un om care n-ar face aproape orice ca să mai scoată un ban de undeva. Aici e limita integrității, în gesturile extrem de mici, insignifiante. Iar aici, pe tărâmul limitei, mă tem că nu există nicio diferență evidentă între mine și cel mai corupt politician imaginabil, societatea ne-a formatat în așa fel încât nu mai percepem propriile gesturi și suntem destul de pregătiți să le iertăm zâmbind pe ale celorlalți. Dacă ar mai schimba ceva introducerea unui curs de cultura integrității. Hai să nu fim pesimiști până la capăt și să încercăm, nu strică. Dar am rezerve uriașe în privința asta. Țărișoara asta a noastră n-a reușit niciodată să iasă din gândirea comunistă, nu pare să se fi desprins de gândirea de tip homo sovieticus, de imensul egoism care vine la pachet cu frica permanentă și cu lupta pentru supraviețuire. Va fi greu și eu nu cred să apuc o lume non-comunistă în gândire, sunt destul de în vârstă cât să nu mai cred într-un asemenea miracol. Dar să încercăm, poate repetând la nesfârșit mantra integrității obținem nivele din ce în ce mai mici de disponibilitate la corupție și, cine știe, la un moment dat trucul va funcționa. Ce mai avem de pierdut?
E în vogă tema aceasta a mai mult decât umanului. Cum vezi mai mult decât umanul?
Se tot vorbește despre postuman, postumanism, o definiție furată de la un prieten spune lucruri despre „o negare a culturii clasice, umaniste, care ar fi creat ierarhii de putere abuzive: omul alb, mascul, occidental, plus om vs. animal etc., postumanismul încearcă o egalizare și vizează și hibridizarea omului prin tehnologii“. Aceste ierarhii de putere îmi stau în cap. La propriu. Mă apasă. Mă deranjează fizic. Sigur, toate fabricile de propagandă se ocupă cu asta și lumea culturală pare invadată de Bine și de ramificațiile lui, dar realitatea e puțin mai altfel mai ales în România, unde cultura nici nu știu dacă ajunge la zece la sută din populație. Știm, bănuim că în spatele acestor preocupări teoretice „majore“ se ascund granturi și burse care le asigură o viață bună preocupaților, dar e doar un joc pe care ne putem permite să îl ignorăm cu brio. Altfel, literatura română per se nu pare foarte atentă la lucrurile acestea și dacă se apucă cineva să citească ce se publică e greu spre imposibil să le găsească. S-a instalat un hiatus enorm între teorie și practică și nimeni nu știe unde duce, probabil la încetinirea până la dispariție a criticii de întâmpinare, pentru că în momentul când cărțile nu tratează temele căutate de criticii de direcție, aceștia se retrag în studii teoretice și refuză să mai joace. Nici nu știu dacă spun adevăruri aici, post-adevărul lumii în care trăim mă scutește și pe mine de meseria de profet, dar astea sunt presupunerile mele.
Un drum al gândirii, maimultcaprezentul. I-ai oferit o definiție chiar prin intermediul personajului tău narator (Fâșii de rușine, Gestalt Books – Vinea, 2015, p. 127). L-ai explicat și astfel, într-un alt interviu: „maimultcaprezentul e ieșirea din timp, străluminarea, acel aufhebung parcă interzis comentariului, căci doar lumină, strălumină.“ Fâșii de rușine și După plâns au acest concept în spate. De aici trebuie să fi pornit totul. Ce te-a inspirat, inițial, să dezvolți maimultcaprezentul?
Cum spuneam mai sus, una e teoria, alta e practica. Lumea se tăvălește de dragul binelui, eu mă ocup, oroare, cu metafizica. Maimultcaprezentul mi-a apărut la un moment dat ca o soluție la întrebarea despre existența noastră interioară. Cum lucram cu o conștiință la limită, întrebarea și răspunsul ei erau cu atât mai importante. Știu, sunt un patibular, lucrez cu concepte dacă nu uitate, atunci de-a dreptul negate, dar e o alegere conștientă și, mai rău, asumată. Supratema mea constantă, lucrul care mă bântuie și pe care, evident, nu reușesc întotdeauna să îl rezolv e Umanul. Mai precis chiar, conștiința omului, cu aplicație pe stări-limită. În esență ceea ce fac e un soi de expresionism, nici nu știu totuși dacă definiția se potrivește exact, dar într-acolo bat cu acele infinite descrieri ale conștiinței și gestului din care parcă nu se mai poate ieși decât prin moarte. Pentru că maimultcaprezentul, nu cred că am mai spus asta, tocmai prin anularea timpului, plasează conștiința umană într-un etern moment ultim, în acel orizont temporal care precedă moartea și care – inerent – e ultima și singura definiție posibilă a umanului. Artaud: „ține-ți respirația până la limită“. Acolo e maimultcaprezentul, atunci, în străfulgerarea cu care se termină totul. Și care ne e complet necunoscută tuturor, evident, n-am auzit să se întoarcă cineva să povestească.
Cu Ioșca (Polirom, 2021) ne aflăm „în inima umanului“, la capătul opus celui din Specii (Polirom, 2023). Și dacă mergem mai în spate, avem Cei frumoși și cei buni (Polirom, 2017). Cronologic, a fost binele înaintea răului. A venit de la sine sau a fost programatic?
Cei frumoși și cei buni e un fel de caiet de schițe pe care l-am și publicat. Cartea a trecut aproape neobservată atunci, dar din ultimul text s-a născut Ioșca și din textul central (Liniștea) fac romanul la care scriu acum. Scurta nuvelă Giovanni, dar și Agenția și 50 de bani mi-au folosit când am scris Specii, aveam acolo schițele pentru tot ce s-a întâmplat când am scris cartea. Cum spuneam, nu mă preocupă atât de tare Binele și Răul ca valori extrase dintr-o judecată. Ele sunt și atât, le folosesc și atât, scopul meu când scriu nu e să predic binele sau să judec răul, eu nu sunt judecător și nici nu intenționez să devin. Binele și răul sunt simple trăsături ale personajelor în dinamica textului, nu le definesc. Și, ca să devin prețios până la capăt: când scrii despre om ești întotdeauna dincolo de bine și de rău, e singura poziție din care se poate scrie, singura posibilitate de a nu cenzura și a nu judeca. Oamenii sunt cum sunt, iar când sunt vii în text nu mai sunt atât de ușor de definit prin simplisme din astea gen bine, rău, adevăr, minciună, nu știu, alte concepte sforăitoare. Conștiința umană e colorată în diverse tonuri de gri, suntem o specie extrem de sucită și rozul de azi poate fi verde mâine, într-o clipă binele poate deveni rău și invers, or, pe mine nu mă preocupă masiv starea propriu-zisă a personajului sau părerea lui despre lume la un moment dat, ci dinamica pe care cu un cuvânt prea simplu o numim viață. Dar să răspund la întrebare: nu, n-am programat nimic, lucrurile se întâmplă de la sine și nu pot (oricât mi-aș dori) să controlez tot ce se întâmplă cu prozele mele. Sper ca într-o zi să reușesc să fac și asta, chiar sper.
Obișnuința e răul. Obișnuința e binele. Ce înveți despre tine traducându-l pe Proust?
Îmi învăț limitele. În ultimii patru ani și jumătate m-am obligat să lucrez, să rămân în cartea asta nesfârșită, să nu abandonez. Și când traduci o carte ca În căutarea timpului pierdut abandonul e o temă centrală a gândirii, să știi. Mă gândesc zi de zi că ratarea nici nu ar fi așa de rușinoasă, am făcut totuși șase cărți și jumătate, ce-ar fi să mă las? Chiar și azi, acum, când mă uit înspre acel raft în care îmi țin cărțile scrise și traduse, nu îmi vine să cred că am reușit să ajung până aici. Nu știu să explic sentimentul, e multă autoironie în privirea mea, probabil. Cum nu-mi permit aproape niciodată să mă iau în serios când vine vorba despre cultură, aleg ironia, autoironia, bășcălia, glumița obișnuită pentru că am senzația că dacă o singură secundă m-aș lăsa furat de propria importanță și aș schița gestul de a-mi ridica mie însumi vreo statuie aș rata absolut totul. Să nu mă pui să explic asta, nu știu s-o fac, merg pe instinct. Și nimic nu m-a călit mai tare în lupta mea cu propria statuie decât această traducere când minunată, când infernală, când simplă, când imposibilă, când fericită, când tristă ca o înmormântare a tuturor cuvintelor. M-am obișnuit cu ea, da, sunt foarte curios ce se va întâmpla când voi ajunge la final și va trebui să învăț să trăiesc fără deja eternul volum din Proust deschis pe măsuța mea de lucru.
Luna iunie a anului 2023 ți-a adus confirmarea „Prix du Rayonnement de la Langue et de la Littérature Françaises“, un premiu destinat celor care au adus „servicii deosebite limbii și literaturii franceze“. Ești, iată, laureat al Academiei Franceze. Vorbim aici despre traducerea din Proust și despre „viața“ romanului Ioșca în spațiul francez. Evenimentul ți-a amintit că înțelegerea și recunoașterea vin mai lesne de la alții. Aceștia, denumiți generic alții, au ceva ce noi nu avem, adică atenție, cunoaștere și interes real. Ovidiu Șimonca trăgea un semnal de alarmă la două zile de la publicarea anunțului pe site-ul Academiei Franceze: „Credeți că ne-am înghesuit să-i facem interviuri, credeți că TVR Cultural – care are zilnic un jurnal cultural – l-a invitat câteva minute în studio? Credeți că TVR 1 se ocupă de prezentarea succeselor culturii române? Credeți că alte televiziuni și site-uri au dat știrea?“ Cum pui problema aici? Să fie doar indiferența pe care o menționai și în răspunsurile anterioare?
Înțelept, pe lumea asta, e să nu ai așteptări. Sigur, suntem oameni și indiferent ce s-ar întâmpla suntem obsedați de propriul bine, hai să nu ne ascundem după deget chiar acum, ar fi un gest urât. Sunt puțini oamenii care-și vor propriul rău și majoritatea sunt prin diverse clinici, hai să zicem la odihnă. Dar eu am avut norocul să îmbătrânesc repede și cam știu pe ce lume trăiesc, îmi fac iluzii puține spre deloc, muncesc enorm pentru ce am și întotdeauna folosesc ironia despre care vorbeam mai sus pentru a merge mai departe. Interviuri au fost, nu știu câte, patru, cinci, suficiente cât să nu cad în mania persecuției și să nu trebuiască să mă victimizez prea tare în social media. Oricum, și acum regret acea postare în care am spus aproape exact ce spui tu în întrebarea de mai sus, m-am simțit foarte prost în acele zile, când oamenii probabil mă compătimeau sincer, iar eu mă simțeam mai impostor ca niciodată. Nu știu ce m-a apucat să mă vaiet în public, poate că în sinea mea aveam dreptate, dar a fost un gest de care nu sunt deosebit de mândru.
Da, e acea indiferență și e știința faptului că în spațiul nostru public adevărata armă nu e vorbirea despre un subiect, pozitivă sau negativă, ci tăcerea. Cum te tace centrul nostru cultural nu te tace nimeni, pentru ei e un job ăsta: să vorbească unii despre alții și să-i excludă pe toți ceilalți prin tăcere. Lumea noastră culturală (ca orice lume culturală, hai să nu ne asumăm merite pe care nu le avem) e o imensă colecție de indexuri, de nume care nu pot fi amintite în aproape nicio situație, de reguli mondene nescrise și de ipocrizii cât se poate de sincere, de vorbe mari obligatorii, de partizanate, de înregimentări politice, pot continua lista asta la nesfârșit. Lumea noastră culturală e făcută după chipul lumii noastre politice, așa funcționăm cel mai bine, doar așa putem merge mai departe. Ce să mai zic și eu despre acești „alții“, nu mai zic nimic, știm toți și tăcem poate de frica lor, poate de plictiseală, nici nu mai știm. Să-i lăsăm în pace, nu-i schimbăm noi azi, nu-i mai schimbă nimic.
Celan: Am trăit, da (Polirom, 2022). Spuneai că cea mai mare provocare a fost să-i găsești vocea și că ai reușit atunci când ai trecut narațiunea la persoana I. Cum a fost să te pui în pielea lui Paul Celan? Dacă ar fi să repeți experiența, pe cine ai alege?
Nu mai știu de câte ori am început acel text. Oricum, de atâtea ori încât la un moment dat mă pregăteam să-i scriu editorului că renunț. A fost singura dată, cred, când pur și simplu nu reușeam să găsesc vocea pe care să scriu și poate marea mea eroare a fost să încerc inițial să scriu dintr-un punct de vedere exterior, un fel de relatare la persoana a treia încrucișată cu scrisori care în mod evident trebuiau scrise la persoana a doua. Ideea monologului care compune acum cartea mi-a venit de nicăieri în ultima seară când am încercat să scriu. Și a mers. Inutil să mai repet, am scris această biografie romanțată între 1 și 13 februarie 2022, fix douăsprezece zile mi-a luat, simțeam că dacă mă despart de text îl pierd cu totul și m-am obligat să rămân acolo și să spun povestea până la capăt. Da, citisem și cercetasem vreo jumătate de an, dar scrierea propriu-zisă a cărții mi-a luat foarte puțin și, spre mirarea mea, aproape că nu s-a intervenit pe text, a apărut cum îl scrisesem eu. Am învățat atunci că există un fel de a gândi pe care îl negasem, literatura mai gândește și singură uneori, trebuie doar să te lași pe mâna ei. Restul e tehnică a scrisului, dar se poate presupune că mă pricep la asta. I-aș alege pe Brâncuși sau pe Géza Vida. Dar mă îndoiesc că voi mai încerca vreodată o asemenea experiență.
