Acum aproape șase ani, mi-a scris Alex Ciorogar să mă invite să trimit un text pentru un grupaj pe care voia să îl publice în revista Steaua. Câteva luni mai târziu, mă aflam în Cluj, la final de turneu de lansare a volumului meu de proză scurtă Fetiș și primeam de la Alex un exemplar al revistei. Atunci am văzut pentru prima dată conceptul de postdouămiism, în ancheta pe care el o numea: „Dincolo de douămiism. Proză românească extrem-contemporană“. Am mai văzut apoi conceptul la Mihai Iovănel, Claudiu Komartin, Radu Vancu sau Răzvan Țupa. În proză se vorbește mult despre generația cursanților de „Creative writing“ și mai puțin de postdouămiism. Conceptul e mai des întâlnit în critica de poezie. De aceea am vrut să știu părerea a șase autoare și șase autori care fac parte din această generație, rugându-i să îmi răspundă la trei întrebări.
- Generațiile actuale au fugit mereu de etichete dar, în același timp, au simțit nevoia de apartenență la un grup. Simți că faci parte dintr-o generație literară anume? Dacă da, care ar fi trăsătura comună a acestei generații, din punctul tău de vedere?
Ruxandra Burcescu: În primul rând, cred că este cea mai eterogenă generație literară, iar treaba asta e atât un avantaj, cât și un dezavantaj. Nu mai avem (și sper că nu o să avem, deși viitorul nu sună precum un clopoțel de cleștar) constrângerile unui sistem totalitar, suntem liberi să abordăm orice teme ne interesează, nu există cenzură și am ieșit de sub umbra unei tranziții adesea violente și, uneori, dezamăgitoare.
Iar toate astea se pot citi și ca avantaje, dar și ca dezavantaje. Iubesc libertatea și nu îmi imaginez o viață în care nu mă bucur de ea – dar, pe de altă parte, anumite constrângeri te obligă să reimaginezi și să regândești în moduri în care n-ai face-o în lipsa lor.
Pe urmă, o trăsătură comună a acestei generații e că cei mai mulți dintre noi nu sunt filologi. Sigur, există scriitori pentru care treaba asta reprezintă o nemulțumire profundă – am auzit de n ori discursul că n-ar trebui să se permită accesul celor veniți „din afară“, că n-avem consistență și tradiție în lectură, că ne lipsește înțelegerea critică etc. Marin Preda, spre exemplu, nu a avut niciodată studii superioare, ca o paranteză.
Revenind, însă, mi-ar plăcea să discutăm și despre aspectele lăsate pe dinafară, cu eleganță. Admiterea la Facultatea de Litere presupunea, în generațiile douămiiștilor, nouăzeciștilor și optzeciștilor, un examen greu și o concurență foarte mare. În prezent, admiterea se face pe baza dosarului, iar departajarea candidaților se face pe baza diplomei de bacalaureat. Din ce am văzut, anul trecut, ultima medie de intrare a fost 6.35.
Ca atare, am mari rezerve în a-mi imagina că Facultatea de Litere mai este azi aceeași facultate pe care au făcut-o părinții mei sau generații întregi de scriitori pe care îi admir și îi citesc cu plăcere.
Iar dincolo de asta, suntem, mare parte dintre noi, și generația cursurilor de creative writing – și, dincolo de toate criticile și prejudecățile care planează asupra cursurilor (și aș umple o Matca întreagă demontându-le), cursurile oferă o bază teoretică și practică extraordinară, iar treaba asta se vede cu ochiul liber.
George Cornilă: Nevoia de apartenență este atavică. Oricât caz am face de spiritul nostru independent, nu-i putem nega înrâurirea asupra noastră. Eu am debutat în 2007, așa că dacă ar fi să ne luăm după perioadă, aș putea fi considerat un douămiist, însă dacă ne gândim la teme și stil sunt departe de a fi unul. Postdouămiismul nu e un curent literar propriu-zis, măcar atât e clar, ci mai degrabă un fenomen marcat de un polimorfism care contrastează cu coeziunea tematică și stilistică a douămiismului. Cred că reprezentăm o generație aparte, însă lipsită de un ancoraj solid. Nu vreau să spun că suntem o generație în derivă, ci doar una care nu și-a construit încă o identitate. Cumva în spiritul vremurilor.
Citind atâtea memorii și jurnale, în plan personal am simțit mereu nevoia prieteniilor literare, a unui grup de oameni, din aceeași generație sau nu, cu care să pot discuta pe larg cărți și idei. Deloc surprinzător, cei cu care mă întâlnesc periodic pentru a pierde șirul orelor și al berilor aparțin aceleiași generații – suntem încă tinerii scriitori ai zilelor noastre, cei despre care încă nu se poate spune nici că s-au împlinit, nici că s-au ratat, nerăbdători, ambițioși, jonglând cu slujbe corporatiste și cu tumultul vieții literare, mușcând mereu mai mult decât putem mesteca, din grozava teamă de a nu ne irosi, căci parcă am început să credem din nou în literatura demitizată de predecesorii noștri.
Anca Chimoiu: Sunt lucruri diferite, cred: eticheta are ceva superficial și eventual peiorativ, apartenența la un grup ține de o nevoie umană vitală. Dacă nu faci parte dintr-un grup, nu prea exiști. O generație include în general mai multe grupuri, chiar mai multe curente literare. Să zicem că mă consider o scriitoare postdouămiistă, iar eticheta asta e mai degrabă una cronologică decât una stilistică. Avem înainte (cel puțin) trei generații distincte de scriitori: optzeciștii, nouăzeciștii, douămiiștii, care s-au format în jurul unor cenacluri literare și au primit validarea de acolo. Poate că tocmai asta e diferența: literatura postdouămiistă asimilează generațiile anterioare și nu se situează în adversitate fățișă cu vreuna dintre ele. Vine ca o continuare cronologic firească și, surprinzător, include la rândul ei scriitori foarte tineri sau alții care ar fi putut face parte dintr-o generație literară anterioară, dacă ar fi avut ocazia să debuteze într-o altă epocă. Este, din punctul meu de vedere, o literatură aflată în căutarea dreptului pierdut la exprimare, preocupată mai mult de scrisul în sine decât de revendicarea la un curent sau altul, la un cenaclu sau altul, la un mentor sau altul.
Bogdan Coșa: Nu cred că a fugit nimeni de etichete, etichetele sunt cele care au rămas în trecut – pur și simplu și la fel de firesc ca pronumele de politețe. Lumea s-a schimbat enorm în ultimii douăzeci de ani: Internet de mare viteză în buzunar, UE, social media ș.a. Fiecare dintre noi, inclusiv criticii și istoricii literari, am găsit lucruri infinit mai interesante de făcut decât să vedem ce ne leagă și ce ne desparte – trebuie să recunoaștem că e nevoie și de timp, și de lipsa notificărilor și a deadline-urilor și a scandalurilor de o zi ca să începi să brodezi, pe jumătate speculând, pe jumătate mustăcind cu colegii de breaslă la o apă minerală (la Neptun sau la Sinaia), o mică mitologie în jurul unor scriitoare și scriitori născuți mai mult sau mai puțin în aceeași perioadă. E o treabă care necesită mai mult decât un strop de plictiseală. Un moment mort la o masă întinsă și cel puțin o persoană care să zică, OK, dac-ar fi să naufragiați pe o insulă pustie, ce carte apărută în ultimii douăzeci de ani v-ar plăcea să aveți cu voi și de ce?
Revenind, aș zice că fac parte din generația literară care trăiește acum; că-s contemporan și cu Gabriela Adameșteanu, și cu Lavinia Braniște, și cu Augustin Cupșa sau Alex Văsieș, și cu Andrei Codrescu. Și chiar am vorbit recent cu fiecare dintre ei, despre tenis și fotbal, dar și despre moarte, și uneori am făcut-o în timp ce eram lungit în patul meu, bănuind că și ei erau tot în pijamale. Așa că, iată, asta e trăsătura noastră comună, și anume că atâta timp cât rămânem în viață suntem la două secunde distanță unul de celălalt. E ceva ce nicio altă generație n-a mai întâlnit.
Maria Manolescu: Eu sunt născută în 1980 și am debutat în 2006 și în proză, și în teatru. Dacă în teatru m-am afiliat de la început unui grup numit dramAcum, unde eram împreună cu oameni din aceeași generație din toate punctele de vedere – majoritatea avem până în 27 de ani, debutam în același timp, eram interesați de aceeași reprezentare crudă și directă a realității noastre, un fel de in-yer-face theatre cu față autohtonă, în literatură eu nu am simțit asta. Mă simțeam, poate, parte din valul primilor autori români publicați la Polirom. Și mă recunoșteam, uneori cu nemulțumire, în etichete folosite în acea perioadă, cum erau mizerabilismul, teribilismul, anti-elitismul (despre care se spunea că le practicam atunci și în teatru). Și cred că da, cred că le practicam cu o inconștiență și o voluptate a vârstei care m-au făcut să scriu lucruri care acum îmi par uneori stridente, dar pe care le celebrez pentru că au contribuit la faptul că pentru mine, și acum, literatura e o zonă de libertate. Apropo de libertate și de generație, mi-am amintit de Revista Noua Literatură, apărută în 2006 – să am o rubrică acolo m-a făcut uneori, da, să mă simt parte dintr-o generație literară.
Andrei Dósa: Nu, nu cred că fac parte dintr-o generație. Sunt contemporan cu Ileana Mălăncioiu, dar și cu Irina Francisca Ion, cu Gabriela Adameșteanu, dar și cu Augustin Cupșa. Și, în mod tulburător, sunt contemporan cu ChatGPT.
Raluca Nagy: În descrierea mea de la profilul de Facebook/Meta, am pus ,,postdouămiistă“ în ziua în care am văzut eticheta într-un articol de-ale criticului Mihai Iovănel, dacă bine țin minte – era în pandemie și totul pare amestecat. Știu că m-a amuzat asta foarte tare, mi-a plăcut să fiu catalogată drept postdouămiistă, mi se pare că viața mea, așa cum e ea, a început fix în anul 2000, când am împlinit 21 de ani și deci am devenit adultă pe toate meridianele, apoi am avut și prima experiență de locuire pe timp îndelungat într-o altă țară. Ca să fiu superstițioasă până la capăt, era Anul Dragonului și a fost la fel de spectaculos ca ceilalți doi care i-au urmat (2012 și 2024). (De 1988 nu-mi aduc aminte ca să pot generaliza și să zic că toți anii dragonului din viața mea de până acum au fost spectaculoși.)
Apoi, toată tinerețea mea de om care se formează în științe sociale a fost marcată de postmodernism, deci acest ,,post-“ m-a bântuit, așa că mi s-a părut simbolic. Însă în afară de povești de acest gen, nu știu dacă mă identific cu o generație postdouămiistă care încă nu e clar ce înseamnă, altfel decât orice catalogat drept post-, prefix care implică faptul că s-a trecut la altceva (în cazul de față, diferit de ce scriau douămiiștii), dar rămâne să ne dumirim, în timp, la ce.
Cristian Fulaș: Nu. Poate că sunt eu vreun individualist, admit, dar nu. Și nici nu am senzația că „generația“ despre care vorbești s-a format vreodată sau ar fi în curs de formare. De fapt, nici nu ar fi avut cum. Fără vârfuri evidente nu există niciun fel de ordine socială, până și atât de draga organizare egalitaristă a stângii e organizată întotdeauna în jurul unor vârfuri. Despre perioada noastră, în mare tot ce s-a întâmplat după 2010, se spune ba în șoaptă, ba în gura mare că nu a dat nimic valoros. Sigur că există scriitori cu 4, 5, 7 cărți bune, dar nu au fost luați în seamă la nivel critic și nu au reușit să se afirme. Factorii care au dus aici sunt mulți: piața extrem de redusă care nu permite departajări clare, lipsa promovării (care derivă direct din dimensiunile pieței, ducând la forme de defetism capitalist aproape inimaginabile), „star systemul“ care joacă foarte tare din poziții de control atât simbolic, cât și economic și organizațional, încetinirea criticii, lista poate continua. Ca să duc raționamentul până la capăt, nu cred că va mai apărea vreo „generație“ în literatura română.
Maria Orban: Nu simt că fac parte dintr-o generație și nici nu cred că se mai poate vorbi azi despre conceptul ăsta. Sunt artiști de care mă simt apropiată oarecum prin perspectivă, dar ei vin din zone diverse și din secole diferite.
Tudor Ganea: Nu, n-am simțit și nu simt asta. În liceu, prin anii 2000, îi tot vedeam pe poeții din Constanța (Țuglea, Vasilievici, Grosu & co) adunați laolaltă, aveau cenaclu (plus un critic important care îi gira), ieșeau la beri împreună, erau sudați, dezbăteau, aveau proiecte comune. Fierbeau. Și, mai ales, erau tineri. Când îi vedeam prin Taclale, îmi plăcea tare mult să-i privesc și să trag cu urechea la masa lor gălăgioasă. Era acolo o efervescență de grup care mi-a devenit ulterior etalon vizavi de felul în care trebuie să arate o generație literară. Eu nu am avut parte de așa ceva. Am fost solo din ziua unu. Acum, privind retrospectiv, îmi pare rău. Nu a fost o alegere ci o conjunctură. Mi-ar fi plăcut să am parte și eu de o frăție chiustengeană. Acum, chiar dacă mai ies din an în paște cu 2-3 scriitori la o bere ( scriitori care se întâmplă să fie în plaja mea de vârstă, să fi venit din afara filologiei – ca și mine – și să fi debutat tot ca mine, în urmă cu vreo zece ani), asta nu înseamnă că îndeplinim criteriile coagulării unei generații literare. Suntem doar niște inși trecuți de jumătatea vieții, ieșiți la o bere, cu familii și joburi full time, și care după a treia bere se înmoaie și se smiorcăie unul pe umerii celuilalt că nu au timp nici de scris, nici de citit și că ce nașpa e țara asta și ce bine e în altă parte.
Ana Maria Sandu: Cred că, după generația ’80, în literatură, conceptul de grup n-a mai avut niciodată aceeași forță. Au existat grupuri și grupări, apartenențe, prietenii, dar terminologia de generație parcă s-a tocit. Nu cred că fac parte dintr-o generație, ci dintr-un grup de scriitori, care au frecventat, când erau foarte tineri, adică în primii ani de facultate, Cenaclul Litere din București. Întâlnirea cu Mircea Cărtărescu a fost, în acest context, și ea o șansă. Am fost oameni foarte diferiți de la început, încăpățânați, nu ne-am modelat unii după alții, ci am încercat să ne lucrăm vocile și să scriem din ce în ce mai bine.
Bogdan Răileanu: Treaba asta cu generația literară actuală e un subiect despre care mi-aș fi dorit să se discute mai mult. Să aud, spre exemplu, de la criticii actuali o încercare de încadrare a literaturii care există în România și să îmi dau seama dacă mă încadrez sau sunt undeva la o margine a acestui potențial curent. Nevoia de a face parte dintr-un grup este totuși o nevoie importantă, chiar dacă nu îmi dau seama care e grupul din care mi-ar plăcea să fac parte, sunt multe grupuri ce-i drept. Mi-ar fi plăcut să fac parte din grupul scriitorilor care sunt plătiți foarte bine sau al celor care trăiesc doar din scris romane și povestiri sau al scriitorilor foarte traduși în străinătate (acest grup cred că are un singur membru până acum). Nu sunt parte din vreun astfel de grup. Dar pot să spun că în ultimii zece ani de când am intrat în acest univers mi-am făcut niște prieteni cu care îmi place să mă văd și să discut lucruri, să bârfesc alți scriitori și să mă vaiet, pentru că smiorcăiala literară este una dintre ocupațiile predilecte ale nevoii de iubire pe care o are fiecare autor (nu doar din România, sunt sigur că și străinii se plâng la greu). Întorcându-mă la răspunsul acestor întrebări cred că această generație de scriitori este una a late bloomerilor, femei și bărbați care au decis în jurul vârstei de 30-40 de ani să își urmeze pasiunea pentru scris și să se apuce de scris un roman. Este generația cu criza vârstei de mijloc drept catalizator literar. Nu e niciun precoce debutat în ultimii 10 ani care să facă lumină în jurul său. E un pluton foarte consistent de femei și bărbați între 30 și 50 de ani care mitraliază publicul rarefiat de cititori cu romane, autoficțiuni, povestiri și texte activiste în încercarea de a prelungi senzația de nemurire pe care le-a oferit-o adolescența. Dacă aș căuta o trăsătură comună cred că aceea ar fi mimarea unei preocupări literare profesioniste. Majoritatea scriitorilor sunt oameni care nu își permit să petreacă timp doar cu literatura, au joburi, copii, familii de întreținut, rate de plătit. Adică sunt scriitori de timpul liber. Scriu când și pe unde pot. Singurele strigăte autentice mânate de dorința de a propune un discurs diferit au fost din zona feministă, dar aici e vorba de o ideologie, nu de un curent literar. Dar dacă ar fi să caut un cuvânt care să domine analizele pe textele generației actuale acela ar fi: cinematografic. Sunt mulți care scriu în imagini cinematografice, texte care pot cu ușurință să fie ecranizate și poate că și asta poate fi o trăsătură comună.
- De obicei, o generație nouă arată cu degetul spre generația anterioară, e în răspăr cu ea, cerându-și astfel dreptul să fie luată în serios și criticând metodele și stilurile abordate de generațiile anterioare. Totuși, în același timp, anteriorii sunt și cei care modelează sau influențează lecturile și scrisul. Așadar: care sunt scriitorii douămiiști care și-au pus amprenta pe stilul tău, care au contribuit, într-un fel sau altul, la formarea propriei viziuni?
Ruxandra Burcescu: Altfel spus, sunt printre aceia care admiră și citește cu plăcere atât literatura douămiistă, cât și pe cea nouăzecistă sau optzecistă (și așa mai departe). Dacă vorbim despre scriitorii care m-au format, în primul rând vorbim despre aceia care mi-au fost mentori, adică Marius Chivu și Florin Iaru, nu am cum să disociez formarea mea de cursuri și nici n-aș vrea s-o fac. Pe urmă, n-aș vrea să mă rezum la o singură generație literară (nici profesorii mei nu sunt din aceeași generație).
Nu pot să vorbesc despre cât de mult îmi place și mă inspiră poezia lui Radu Vancu și să nu amintesc poezia Angelei Marinescu, a lui Florin Iaru sau a lui Dan Coman. Și, desigur, Mircea Ivănescu – următorul meu roman chiar a preluat titlul unui poem de-ale sale. În același mod, în proză, nu pot să îi menționez doar pe Cecilia Ștefănescu, Ioana Nicolaie, Marius Chivu sau Cosmin Perța fără discut despre Adriana Bittel, Mircea Cărtărescu sau Marta Petreu.
George Cornilă: Interesant este că postdouămiismul nu s-a format ca antidouămiism. Așa cum nu putem stabili fără echivoc anul în care a început postdouămiismul, tot așa nu putem rupe abordările acestuia de cele ale generației literare anterioare. Postdouămiismul nu are un manifest, nu are o direcție dominantă, ci este mai degrabă o dezvoltare a douămiismului, o adaptare a acestuia la noile vremuri, la realitatea posttranziție, la puzderia de noi experiențe, preluând numeroase elemente ale acestuia – minimalismul, autobiografismul, colocvialismul – și amalgamându-le într-un amestec cât se poate de eterogen. Accesul la informație, mobilitatea, viața corporatistă au schimbat fundamental orientarea.
Adeseori, literatura postdouămiistă este scrisă de profesioniști într-un domeniu care nu are valențe culturale, de oameni cât se poate de diferiți de clasica imagine boemă a scriitorului, fapt care își lasă amprenta asupra subiectelor abordate și a scriiturii. Dacă mulți respectă regula de a scrie despre ceea ce știu, devine inevitabilă o depărtare de la mizerabilism, însă nu una fundamentată ideologic, ci mai degrabă motivată conjunctural. Literatura postdouămiistă nu vădește revolta douămiiștilor, este mai puțin viscerală și mai orientată spre dramele mai sensibile aduse de adâncirea în acest mileniu.
Deși reprezintă o generație crucială pentru literatura română, una care a exorcizat răul care se tot adunase în noi, n-aș putea spune că autorii douămiiști au exercitat asupra mea o influență sesizabilă, poate pentru că în perioada de apogeu a curentului, eu eram mai degrabă interesat de literatura universală, cu relativ puține lecturi din autori români, preponderent optzeciști și nouăzeciști. Am citit proză douămiistă mai târziu, când, vreau să cred, aveam deja conturat un stil propriu sau măcar mă încăpățânam să merg într-o direcție a mea.
Anca Chimoiu: Cred că povestea asta cu adversitatea fățișă dintre vechi și nou este ea însăși un pic depășită. Asta era valabil în perioade în care lucrurile aveau timp să se așeze. Uite, optzeciștii, nouămiiștii și douămiiștii au coexistat ceva vreme în literatură și în viață, au împărțit același timp și spațiu, unii îl mai împart și acum. Și nu mă refer aici la diversitatea de opinie, care e foarte normală și care ține de dialog. Nu mi se pare că vreuna dintre aceste generații și-a definit demersul literar în opoziție cu ceva anterior, poate doar în opoziție cu un anume „establishment“ literar, dar nici măcar acesta nu a rămas același. Pe de altă parte adversitatea asta, atâta câtă a existat, a fost mai degrabă latentă, un soi de noi ne vedem de ale noastre, voi, de ale voastre. Dar nu vorbim de un manifest literar ca atare, pe care o nouă generație să-l fi desființat stilistic. Cred că postdouămiismul este departe de a fi un curent literar în sine, este mai degrabă un nume generic, pe care l-au primit scriitorii care au debutat „după“. Pentru că, nu-i așa, trebuia să primească un nume. În ce mă privește, nu mă interesează prea tare cărei generații îi aparțin scriitorii pe care-i citesc, citesc Cărtărescu sau Iaru, Ioan S. Pop sau Cristian Popescu, Ion Mureșan sau Claudiu Komartin. Citesc autori, nu curente literare, nu încadrări cronologice.
Bogdan Coșa: Eu am furat în egală măsură și cu completă nesimțire de la fiecare; atât ce să fac și cum să fac, cât și ce să evit, fie că vorbesc despre scrisul meu, fie că mă refer la viața mea. Așa că le sunt tuturor recunoscător; pentru sfaturi, pentru recomandări, pentru trădări, pentru ce au scris și cum au scris – și în special atunci când nu mi-a plăcut și am reușit să înțeleg ce anume nu mi-a plăcut. Fără ei mi-ar fi luat mult mai mult să ajung unde am ajuns (în scrisul meu, în viața mea), poate că aș fi fost chiar alt om.
Maria Manolescu: Scriitorii români cu ale căror poezii sau a căror proză am crescut în timp ce eu însăși începusem să scriu, și pe care i-am admirat enorm și continui să îi admir sunt Ruxandra Novac (cu care am mers la olimpiada de română pe țară, eram amândouă din Brașov, cred că eu eram a clasa a 9-a și ea a 10-a și țin minte și acum cum arăta barul în care ascultam Billie Holiday, ce-am băut și cum îmi povestea Ruxandra despre Billie Holiday), Răzvan Țupa, Elena Vlădăreanu, Ionuț Chiva, Adrian Schiop, Dan Sociu. Țin minte că îi admiram și mă temeam de ei, îmi plăcea și ce scriu și spiritul lor de grup, le invidiam atitudinea și prieteniile, mi se părea că eu sunt o diletantă și-o impostoare și n-am căutat niciodată să-mi fac prieteni printre scriitori, de frică să nu mă respingă sau, și mai rău, să mă accepte și apoi să-mi descopere impostura. Acum regret foarte tare această atitudine. A, și mai țin minte cât de mult mi-a plăcut romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau.
Andrei Dósa: Încep cu poezia, fiindcă dacă n-aș fi început prin a citi (și scrie) poezie, n-aș fi ajuns niciodată să scriu proză. Și evident, să citesc atât de mult scris care umple pagina.
Aș numi patru poeți aici, fiecare dintre ei reprezentând câte o direcție aparte: V. Leac, Gabi Eftimie, Vlad Moldovan și Dan Sociu. De la Vasile am învățat că e mai bine să nu te iei în serios și că temele minore pot fi un teren de explorare fascinant. Tot el mi-a deschis ochii și către teme precum poezia eco și poezia SF. Gabi Eftimie mi-a arătat că se poate scrie și poezie distopică, pe ritmuri disruptive și, cel mai important poate, că tehnologia și poezia nu sunt și nici nu ar trebui să fie străine una de cealaltă. Vlad Moldovan m-a fascinat de la bun început cu distorsiunile lui de limbaj, cu ritmuri filtrate prin Clutchy Hopkins și alți muzicieni mai mult sau mai puțin marginali. De la Dan Sociu am râvnit mereu lejeritatea și experiența vastă de viață, fluxul acela halucinant al volumului său apărut în 2013, Vino cu mine știu exact unde mergem.
La proză, i-aș numi pe Augustin Cupșa, Lavinia Braniște, Bogdan-Alexandru Stănescu și pe Adrian Schiop. Nu pot spune foarte clar în ce mod au contribuit aceștia la formarea propriei viziuni. Aș dori mai degrabă să subliniez fascinația pe care o exercită asupra mea energia lor narativă. Și, până la urmă, fascinația e cel mai puternic ser pentru un scriitor în devenire. Mi se pare foarte dificil să izolez pe o lamelă felul în care se absorb trucurile povestitorului, subtilitatea și acuitatea privirii sale, a sondărilor de adâncime, psihologice și sociale și nu în ultimul rând felul în care se mișcă prin pădurea narativă. E un dans complicat, la limita magiei.
Raluca Nagy: Pe la jumătatea anilor 2000, odată cu apariția colecției de literatură română contemporană „Ego. Proză“ a editurii Polirom, am avut ocazia să citesc debuturile unor amici, tineri care se învârteau în aceleași cercuri cu mine, în aceeași lume a științelor sociale (din București sau alte părți). Îmi aduc aminte cum, citind debuturile unor autori ca Ioana Baetica (Morpurgo), Cosmin Manolache sau Adrian Schiop, mi-a fost ușor nu doar să relaționez cu cărțile lor ci și să-mi imaginez ce ar însemna să scriu și eu literatură, deși am făcut-o propriu-zis mult mai târziu. Nu-mi dau seama dacă sau cum mi-au influențat lecturile, scrisul/stilul sau propria viziune, fiindcă între debuturile lor și al meu au trecut vreo 15 ani. Însă le rămân foarte recunoscătoare pentru că au făcut scrisul de literatură ceva tangibil, concret. Îmi aduc aminte și de cartea altui autor din aceeași categorie (n-am să-i dau numele) din care am învățat cum nu aș vrea să scriu niciodată.
Cristian Fulaș: Sunt nevoit să te dezamăgesc din nou. Când am publicat prima carte, în 2015, nici nu prea știam cine erau vestiții douămiiști. Eu învăț și „fur meserie“ din modernism, în niciun caz din poezie, pentru că douămiismul e în principiu un curent poetic, nu de proză. În 2015 nu citisem niciun scriitor din așa-zisa „generație douămiistă“, în timp am mai citit câte ceva, dar pur și simplu nu putem vorbi de vreo influență în acest caz. Problema e că nici azi nu știu foarte bine cine sunt acești scriitori, din când în când mai văd termenul, eticheta ici-colo, dar nu am o imagine foarte clară a unui curent literar. Se poate ca sociologic ei să fi fost o mișcare, dar nu aș ști nici azi să îți spun care a fost treaba cu ei. Nu e neștiință, e pur și simplu o imensă lipsă de apetit pentru scandalurile și mișcările social-literare cu care sunt asociați. Aștept criticii să ne spună cine sunt douămiiștii și pe cine au influențat, eu n-aș ști să spun. Dar te asigur că și criticii au alte treburi și nu vor face asta, ar fi făcut-o până acum.
Maria Orban: Sunt apropiată de generația 2000 prin vârstă și prin faptul că am trăit niște schimbări sociale împreună – vezi momentul ’89, iar lucrurile astea se simt în felul în care ne-am format ca indivizi.
Tudor Ganea: Sunt în off-side și cu întrebarea asta. Sper să nu se supere pe mine prozatorii douămiiști (pe care i-am citit și îi apreciez) când spun că ficțiunea mea nu are nicio legătură cu amprenta lor, cum nici viziunea lor nu a avut nicio treabă cu cea a optzeciștilor. Și nu o spun ca să-i neg în vreun fel, ci pentru că, dacă arunci un ochi pe primele mele cărți, n-ai să găsești acolo nimic din dezabuzarea, cinismul, marginalizarea și disperarea prin care prozatorii douămiiști se rupeau total și ignorau deliberat atât trecutul cât și viitorul, așa cum au făcut-o în autoficțiunile lor mizerabiliste. Deși îmi revendic bornele ficțiunii din alte zone, i-am citit cu plăcere și, pe alocuri, cu admirație. Vârful prozei douămiiste îl văd în romanul Soldații lui Adrian Schiop.
Ana Maria Sandu: Poate pentru că am studiat literatura, mi-am dat seama relativ repede că scriitori cresc unii din alții. Că e ca în orice lanț trofic și aici. Nu m-am revoltat, am căutat afinități. Un cenaclu e nu doar o groapă cu lei, dar și un loc în care îți ascuți urechea, descoperi cărți și formule literare cu totul noi. Fiecare tânăr scriitor din Cenaclul Litere a contat, pentru că m-a ajutat să înțeleg ce vreau eu să fac. Cum să ajung la un text care să mă reprezinte în totalitate. Iar, înainte de asta, au fost textele Simonei Popescu, Cristian Popescu, Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu și atâția alții, care au plantat semințe și m-au făcut să prind curaj.
Bogdan Răileanu: Cred că la douămiiști m-am uitat mai ales prin intermediul site-ului clubliterar.ro. Aspiram la statutul de poet douămiist încă de atunci și urmăream cu maximă plăcere limbajul obscen și dur pe care îl foloseau unii autori în textele lor, era emanciparea unei generații care voia să folosească cuvintele așa cum sunt și să vorbească cu voci de personaje reale, nu să ascundă pulile în spatele unei pudibonderii nejustificate. Evident că nici pornografia fără miză nu are vreun sens. Acum nu putem spune că nu suntem liberi să scriem ce vrem, dar cred că publicul s-a obișnuit și chiar s-a săturat de duritățile obscene. Simt că e nevoie de conținut mai valoros, nu doar de limbaj puternic. Cred că asta ar fi diferența. Temele și conținutul au început să fie diverse și mai solide, se scrie mult mai divers ca acum 20 de ani, și această observație e valabilă inclusiv pentru douămiiștii care publică cărți în 2025.
- Care sunt scriitorii din generația postdouămiistă care ți-au atras atenția și pe care îi recomanzi ca lectură cuiva care te întreabă ce să mai citească dintre cărțile scrise de scriitori contemporani și de ce?
Ruxandra Burcescu: Pentru subversiv, precizie matematică și stranietate care irumpe în cotidian – Vezi mâinile mele al lui Gabriel Macsim.
Pentru explorarea relațiilor de cuplu, a temelor sensibile și pentru o abordare ce reușește să se sustragă oricărui clișeu – Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor de Cristina Chira.
Pentru revoltă împletită în ludic, neconvențional și experimental – Teo de la 16 la 18 de Raluca Nagy.
Pentru naturalețea stilului, explorarea matricei familiale și pentru un proces de introspecție care pornește de la final către început – Gene Dominante de Ștefania Mihalache.
Pentru spirit de observație și spectacol cotidian surprins de un ochi critic percutant – Fetiș de Horea Sibișteanu.
Nu în ultimul rând, aș vrea să menționez o carte recent apărută din care am citit fragmente înainte să fie publicată și care mi-a atras atenția – Tatăl meu care ești pe pământ de Andrei Gogu.
George Cornilă: Mulți dintre scriitorii români pe care-i citesc cu plăcere nu ar putea fi încadrați într-o anumită categorie, poate și pentru că vin din acel interstițiu generațional. Sunt cei care au trăit măcar câțiva ani de comunism și s-au maturizat în lunga tranziție, acumulând traumele ambelor lumi, dar și un bagaj variat de influențe din literatura universală. Proza lor este una hibridă, cu ramificații în trecut, prezent și viitor. Apreciez autenticitatea frustă a douămiiștilor și astfel și unele cărți minimaliste – când un bloc de text a fost fiert, distilat, redus la esența tare –, însă mă declar un adept al maximalismului, îmi plac descrierile, îmi plac metaforele, îmi plac meditațiile.
Complexitatea năucitoare a unor cărți ca Transparența de Radu Vancu, Trilogia familiei de Bogdan-Alexandru Stănescu, Trilogia lui Teofil de Cosmin Perța. Transgresivitatea lui Răzvan T. Coloja din Aer și MSbP, visceralitatea lui Tudor Ganea din Cântecul păsării de plajă, satira mușcătoare a lui George C. Dumitru din …și toate zilele de azi, istoria reconstruită din cărțile Simonei Antonescu, fascinația întinderilor nesfârșite regăsită la Adrian G. Romila sau, ca unul care a scris și probabil va mai scrie proză fantastică, ficțiunea speculativă la autori ca Andrei Mazilu, Cezarina Anghilac, Adrian Mihălțianu sau G.P. Ermin.
În ciuda alarmismului defetist, cred că literatura română este într-un moment prielnic, poate în cel mai bun de multe decenii încoace, iar oricare dintre scriitorii amintiți mai sus, precum și mulți alții care mi-au scăpat, ar fi apreciați de cititorii din întreaga lume.
Anca Chimoiu: Mi se pare definitoriu pentru postdouămiism faptul că nu cuprinde doar autori tineri, ci și scriitori care au păstrat ceva vreme manuscrisele în sertar înainte de a le publica și care nu se revendică literar doar de la douămiiști. Autori precum Ion Pleșa, Doru Preda, Iulian Popa ar fi putut face parte dintr-o altă generație, iar scrisul lor e foarte actual. Contemporani cu ei, literar vorbind, sunt și mai tinerii Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, Andrei Panțu sau Horea Sibișteanu – și, da, îi citesc și pe ei, alături de voci feminine precum Raluca Nagy sau Sabina Yamamoto. În ce mă privește, aleg să citesc autori cu ale căror scrieri mă pot conecta, care au ceva să îmi spună și cred că asta ar trebui să facem atunci când ne selectăm lecturile. Nu funcționez după liste de lecturi obligatorii. Mi se pare foarte bine că există voci literare foarte diverse, pentru că și cititorii sunt parcă tot mai diferiți. E loc pentru toți și (de) toate în postdouămiism.
Bogdan Coșa: Așa cum înțeleg eu lucrurile, îndată ce ne-am trezit conectați cu toții, n-aș zice că, dintre cei vii, mai există șaptezeciști, optzeciști, douămiiști etc. Acum, în februarie 2025, toți suntem postdouămiiști. Și eu, și Mircea Cărtărescu, și Raluca Nagy, și Adriana Bittel. Și nu recomand pe nimeni în mod special. Toți merită citiți, mai ales dacă păstrăm bonul; o librărie serioasă ne dă banii înapoi chiar și dacă au trecut cele 30 de zile, așa că putem să-i încercăm pe toți.
Maria Manolescu: Din anii din urmă, de după 2015, mi-au plăcut mult romanul Simonei Sora, Hotel Universal și romanul Alinei Nelega, Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A continuat să-mi placă mult scriitura Elenei Vlădăreanu, la fel și cea a lui Adrian Schiop. Îmi place mult cum scriu Raluca Nagy și Corina Sabău (care mi se par și diferite de la carte la carte, și asta mi se pare tare), mi-a plăcut la nebunie Copilăria lui Kaspar Hauser a lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Citesc cu plăcere proza Laviniei Braniște, a Dianei Bădica și a Simonei Goșu. Mă bucur de multitudinea de voci de la „N`Autor“, spre exemplu mi-au plăcut mult debuturile Ilincăi Mănescu și al Mihaelei Buruiană. Am citit cu admirație și vreau să continui să-i citesc pe Tudor Ganea și Augustin Cupșa. Și sunt sigură că o să-mi amintesc multe alte nume după ce trimit răspunsurile. Și pentru că am mult de recuperat și-mi place diversitatea, mă bucur mult de antologii precum Kiwi și Retroversiuni, în care descopăr autoare și autori noi pe care vreau să-i explorez. Așa l-am descoperit, în Kiwi, pe David Vann, care-mi place enorm. Și, dacă tot am trecut la străini, câțiva din autorii care-mi plac foarte mult și la a căror proză mă tot gândesc în perioada asta sunt Rachel Cusk, George Saunders, Lucia Berlin, Paul Auster, Gheorghi Gospodinov, Maggie O`Farrell, Olga Tokarczuc. Și revelația absolută a începutului de an, Wellness, a lui Nathan Hill, la care am ajuns grație unui articol al lui Mihai Iovănel. E un roman pe care l-am lăudat și dăruit cât am putut de mult, și pentru care m-am gândit, pentru câteva secunde, chiar să-mi fac Facebook ca să-l recomand. Atât de minunat mi se pare!
Andrei Dósa: Nu știu, e greu de răspuns la întrebarea asta. O să enumăr doar câteva titluri, lista rămâne deschisă:
1. Raluca Nagy – Despre memoriile femeii și alți dragoni (pentru că ea nu vine dinspre literatură și e atât de atentă la niște lucruri la care de obicei scriitorii români nu prea sunt);
2. Tudor Ganea – Vreau să aud numai de bine (poate pentru că el aplică cel mai clar lecția lui Cehov: scrisul e o încercare de a pune cât mai corect o întrebare);
3. Iulian Bocai – Constantin (pentru că Iulian este un maestru al frazei).
Raluca Nagy: Recunosc că mă inspiră mai mult prozatoarele contemporane în general, inclusiv din generația postdouămiistă – literatura scrisă de femei mi se pare, momentan, mult mai ofertantă; dar asta nu înseamnă că nu dau o șansă prozatorilor. Îmi cer scuze dacă am să fac o enumerare pentru că acestea mereu exclud, dar câțiva autori a căror proză o admir sunt Cristina Hermeziu, Maia Levantini, Lucia Lupea, Maria Manolescu, Maria Orban, Corina Sabău, Simona Sora, Ema Stere, Augustin Cupșa, Sebastian Sifft. Poate nu e o întâmplare că jumătate dintre ei au o mare parte din publicații centrată pe experiențe de locuit în alte părți decât România – recunosc că mă regăsesc în și mă inspiră componenta aceasta ,,diasporică“, tot mai prezentă la generația postdouămiistă.
Cristian Fulaș: Să repetăm ce am spus mai sus: nu știu exact cine sunt douămiiștii și nu aș putea lua cărți-reper pe care să le recomand. Dacă vorbim despre poeții care au debutat în anii 2000-2010 și între timp au scris câteva cărți de proză, am strania senzație că au publicat proză concomitent cu non-generația noastră și se numără printre noi, deci li se aplică răspunsul la întrebarea 1. Și nu, nu pot să îți spun influențe din prezentul imediat.
Uite, am să fiu cât se poate de sincer cu tine: nu recomand pe nimeni pentru că se vor supăra ceilalți, trăim într-o lume a ofensaților și nedreptățiților și nu voi face eu clasamente.
Aș prefera să recomand scriitori contemporani și atât, nu generații.
Maria Orban: N-aș ști să definesc o generație postdouămiistă, pot să-ți zic doar că sunt multe nume apărute în ultimii ani care îmi plac foarte mult, mai ales în poezie: Anastasia Gavrilovici, Cătălina Stanislav, Mădălina Oprea, Dumitru Fanfarov, Vlad Drăgoi.
Tudor Ganea: Mi-a mai cerut Poliromul astă vară cinci recomandări de lectură din literatura română contemporană, așa că am să reiterez aici aceleași nume, care pentru mine sunt certitudini: Bogdan Răileanu, Diana Bădica, Iulian Bocai, Simona Goșu și Mihai Radu.
Ana Maria Sandu: Sunt mulți scriitori noi buni și foarte diferiți. Dacă vorbim despre poezie, recomand mereu, pentru o privire de ansamblu, colecția „Vorpal“ de la Nemira, coordonată de poeta Svetlana Cârstean. Și în proză lucrurile stau bine. Apar în fiecare an cărți și nume noi în antologii. Dintre cei foarte noi, Iulia Gherasim și Cristian Boricean sunt primii care îmi vin în minte.
Bogdan Răileanu: Scriitorii postdouămiiști care îmi plac sunt diverși, îmi place Bogdan-Alexandru Stănescu pentru amplitudinea și erudiția cu care își organizează romanele, Marin Mălaicu-Hondrari pentru personaje, Tudor Ganea pentru cinematograficul bine controlat și pentru story, Braniște pentru stări și observații, Augustin Cupșa pentru profunzimea observațiilor și lumile interioare. Și mulți poeți de unde simt o energie foarte valoroasă: Vancu, Nițescu, Keșișian, Chirian, Miticov, Komartin, Vlădăreanu, Anastasia Gavrilovici, Ionel Ciupureanu, Dan Sociu, Andrei Dósa.
Imagine: Interior Landscape, Adela Giurgiu, 2021
