Dacă n-ar fi fost Meisel, cu siguranță și-ar fi pus capăt zilelor. Sau ar fi înnebunit. Dar el era acolo – venea în fiecare zi, dimineața și seara, precis, rotund, solid. Uneori rămânea la prânz – fără tragere de inimă, de parcă el ar fi făcut o favoare, nu lui i s-ar fi făcut. De altfel, era incredibil de nerespectuos: întrerupea, dădea dispoziții, putea să pornească la masă o discuție furtunoasă despre diareea infantilă – prințul îndura cât putea, apoi, azvârlind șervetul, ieșea, căutându-și cu mâini tremurătoare țigările prin buzunare. Nadejda Aleksandrovna însă nu observa nimic – în afară de faptul că Meisel era singurul, absolut singurul care îi aștepta cu o veselă curiozitate copilul încă nevăzut, de care nu se bucura nimeni în toată lumea asta.
La început, nici măcar ea.
Dar trecură primele trei luni și încă una. Și deveni mai ușor. La Petersburg – din motive lesne de înțeles – se hotărî să nu se mai întoarcă, și prințesa trăi pentru prima dată în viață, zi după zi, magnifica toamnă rusească la țară – toamna de Voronej, strălucitoare și picturală. Greața, datorită eforturilor invizibile ale lui Meisel, îi trecu de tot, și Nadejda Aleksandrovna, parcă urmând regulile imperioase ale propriei livezi, începu să se lase cuprinsă de o pârguire somnolent-sătulă. Acum mânca foarte bine și se plimba ceasuri întregi în fiecare zi, strângându-și pe burta rotunjită vesta roșie cu flori aurii, bordată cu iepurași. Vesta i-o adusese Meisel, lăudând-o peste măsură pe croitoreasa locului, Arbuzova (sau, cum i se spunea aici, Arbuziha), o artistă a lucrului de mână, așa că Nadejda Aleksandrovna, căreia odată cu apetitul îi revenise și dragostea de frumos, își inventa deja noi ținute – pe deplin în spirit popular. Femeile din regiune se îmbrăcau asortat la toamnă – vesel, în culori vii. Făcea planuri și pentru camera copilului – neapărat la parter, uriașă, toată în tafta și mătase – și pentru continuarea renovării casei, și chiar a întregii moșii. Meisel chicotea, dădea din cap, culegea din iarba răvășită ba un măr greu, ba o pară crăpată năpădită de furnici. Mușca zgomotos, cu poftă. Îi întindea fructul Boriatinskăi – cu gestul simplu al mamei care-i întinde ceva copilului, și ea la fel de simplu îl lua, își înfigea dinții în el, amestecând sucul, miezul, saliva ei și a celuilalt. Era mai mult decât un sărut, era apropiere adevărată, mai impardonabil decât orice trădare, dar ei nu se gândeau la asta.
Ei pur și simplu așteptau copilul. Amândoi.
Pot să mănânc și-un bob de porumbar?
Unei viitoare mame, prințesă, i se permite orice. Pacientele mele însărcinate mâncau uneori cretă sau, oricât de oribil ar suna, hering împuțit. O negustoreasă, n-o să vă vină să credeți, a pus să i se atârne în casă, la căldură, un sturion întreg, până i-a căzut coada. Până și câinii fugeau de duhoare, n-o puteau îndura. Ea însă mânca și îl lăuda. A născut așa un voinic, că m-am temut că n-o să-l pot ține în brațe. Cinci kilograme întregi. Așa că dacă îngăduiți…
Nadejda Aleksandrovna flutura din mâini veselă, mimând oroarea, și culegea cu buzele din palmă bobul de porumbar ușor stafidit de apropierea iernii. Dimineața și seara era deja brumă, dar ziua totul strălucea, se topea, se cocea, aerul orbitor-amărui era brăzdat de pânze de păianjen zburătoare și cerul era imens, vesel, de un albastru profund. La Petersburg nu văzuse niciodată un asemenea cer. Nadejda Aleksandrovna își dădea capul pe spate, râdea, își mijea ochii, încerca să ghicească după glas numărul cocorilor de toamnă nevăzuți, dar se încurca și râdea iar.
Boriatinski privea toate acestea de la ferestrele biroului, cu ochi de lup, înnegurați de necaz. Până și s-o fi bănuit de infidelitate ar fi fost mai ușor, dar nu era nicio infidelitate. Era ceva mai înfricoșător. Mai rău. Cu el Nadenka nu mai râdea, ba abia dacă-l mai observa, deși Dumnezeu știe că motive de supărare nu existau câtuși de puțin, așa cum nu exista nimic altceva care să-i fi putut despărți. El așa socotise mereu. Și uite că acum socoteala asta îi era spulberată. De la o altă fereastră privea la fel de greu Taniușka, și ea uitată fără milă, retrogradată pentru prima dată la statutul de simplă cameristă – adu-mi, dă-mi, ieși, n-am nevoie de tine.
N-am nevoie…
Fără să se vorbească, prințul și Taniușka îl țineau de rău pe Meisel. Iară cine era de vină pentru toate! Era limpede. El și numai el. După ce în câteva luni pusese stăpânire nu numai pe sufletul și trupul prințesei, ci și pe toată casa. Și această putere nemaivăzută era cu atât mai cumplită, cu cât Meisel nu se folosea de ea. Nu câștiga nimic, nu profita, nu cerea. Nu se amesteca în proiecte. Nu muta nici o singură piesă pe tablă, dacă nu socotim, firește, regele și regina aruncați neglijent sub masă. Nici măcar banii, onorariul lui obișnuit destul de modest, nu-i lua la fiecare vizită, ci numai când o examina pe prințesă – nu mai des de o dată pe lună, lunea. Fără rugăciune. Fără soț. Fără cuveniții martori de sex femeiesc. În spatele ușii închise. Singur.
Și în timpul acestor examinări – Boriatinski auzise cu urechile lui – prințesa râdea mult. Nici măcar nu mai era gelos. Deși – cum naiba? – era gelos. Și încă cum! Dar și mai tare îl ura. Îl ura pe vraciul ăsta de provincie. Ura moșia asta. Pe pruncul care se ascunsese mișelește în pântec. Ei toți îi furaseră soția. Și dacă să scape deodată de moșie și de prunc nu era cu putință, de Meisel trebuiau să scape. El și Taniușka.
Și Dumnezeu i-a auzit. Nu le-a nesocotit rugăciunile. I-a izbăvit pe toți de cel rău. Exact de Acoperământul Maicii Domnului s-a îndurat. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului. El le întocmeşte inima la toţi şi ia aminte la toate faptele lor.[1] Ea a căzut. Dumnezeule, a căzut! Cu toată greutatea. A râs, a fluturat din mână, s-a împiedicat de o rădăcină și a căzut. Groaznic, direct pe burtă. Treceau prin livadă și prin parc, în partea cea mai îndepărtată, care aproape că se transforma în pădure. Aleile croite de mâna omului deveneau poteci, iar apoi, istovite, dispăreau cu totul. Boriatinskaia își luase pâslari noi, făcuți special pentru ea, albi – parcă proaspăt ninși. În situația ei, era bine să-și țină picioarele la căldură. El știa. Știa. O pregătea pentru fiecare plimbare ca pe un copil mic – îi îmbrăca strat după strat, ca foile de varză. Ca să-l ocrotească pe celălalt copil, cel adevărat. Și nu l-a ocrotit. Mergea în urma ei, privea urmele rotunde ale pâslarilor, umplându-se de o negreală umedă, fără să se gândească la nimic, netrebnicul. Se bucura că vântul încă nu e înghețat, ci doar îți înviorează obrajii.
Socotea când avea să vină sorocul. Când avea să se întâmple. Primăvara. În martie. Nu mai devreme. O fi pregătită? O să poată? O să se descurce? Și își spunea: negreșit o să se descurce, o să nască. E bătrână, slabă, stângace. Cu altcineva n-ar naște. Dar cu el o să nască.
N-o fi timpul să caute o doică? Sunt bune astea de pe-aici, Grigori Ivanovici? Ce credeți?
Cred că o să vă hrăniți foarte bine și singură copilul, Nadeja Aleksandrovna.
Așa scrie și contele Tolstoi. Că asta e datoria sacră a oricărei femei.
N-am avut onoarea să-i fiu prezentat, Nadejda Aleksandrovna. Dar presupun că Tolstoi al domniei voastre, fie el și conte, nu-i tocmai prost.
Și atunci ea a râs. S-a întors spre el. A fluturat din mână. A alunecat. Și a căzut. A simțit el însuși cum s-a lovit – tare, cumplit. Și a auzit din nou, ca atunci. Sunetul acela.
Ommm. Ommm.
Nu, nu, e conștientă, slavă Domnului. Îi scoase fustele, chiar acolo, în pădurea tot mai întunecată de noiembrie, pe prima zăpadă umedă, nesfârșite – prima, a doua, a treia. Pânza cenușie, pufoasă, flanela, în sfârșit cea de dedesubt, șifonată, fierbinte, de pânză. Mirosea a trup umed, de femeie, a frică vâscoasă, mlăștinoasă. Meisel văzu imediat sângele, își miji ochii, se scotoci în buzunare, găsi cu degetele amorțite flaconul salvator cu iod și îl strânse de mână. Se calmă..
O luă pe Boriatinskaia în brațe – grea, flască. O purtă cu pas grăbit, gâfâind. Îi atârna stângaci un braț – avea să-i cadă mănușa, avea să înghețe. Nu, n-o ridic. Las’ să cadă. Tivul rochiei i se agăța de picioare – incomod –, se târa, absorbea zăpadă topită și poate sânge și se îngreuna. Dar el nu se opri nici măcar o dată – vreme de două verste și ceva, până acasă – și nu-i spuse niciun cuvânt, nu îndrăznea. Tăcea și ea, și lui i se părea tot timpul că nu mai respiră. Dar respira. Respira. Se străduia din toate puterile. Parcă înțelegea că face asta pentru doi. Nu, chiar pentru trei. Și pentru el.
De trei ori fu gata să cadă – ultima dată când ajunsese deja pe verandă. Dar nu căzu, rezistă. În casă era insuportabil de cald, toți alergau, țipau, i se încurcau printre picioare, dar el o duse până în pat. Singur. O lăsă jos. Vru s-o examineze din nou, dar prințul îl îmbrânci în piept, aruncându-l direct în ușă, și până la ușă ea îl privi – și în ochii ei nu era nimic, nici viață, nici speranță, nici credință. Doar frică. Și milă.
Exact aceeași milă. Exact aceeași. Ca atunci, când…
Dar acum nu fugi, nu. Pur și simplu îl alungară. Îi dădură brânci afară.
Ca să se convingă că făcuse într-adevăr tot ce se putea, Meisel merse pe propriile urme până la locul căderii – deja pe un întuneric absolut, singur, doar zăpada luminându-i calea, și dâra neagră prin mijlocul acestei zăpezi, ca și cum cineva fusese târât. Sub copac totul era atât de bătătorit, de parcă nu căzuse o prințesă, o femeie mică, cu un copil înăuntru, ci își făcuse sălaș pentru hibernare, călcând totul în picioare și tăvălindu-se, un animal mare și aprig. Sângele era încă viu – și era mult, mai negru ca pământul, nu, nu mai negru – pur și simplu altfel, și atunci Meisel înțelese, oftă și alergă înapoi pe aceleași urme, poticnindu-se ca un câine bătrân care tot cade pe labele din față. Sângele se întindea pe o verstă, nu mai mult, iar apoi – da, uite! Uite! – încă câteva picături în vreo două locuri, și dispărea. Mai departe erau doar pașii lui. Pământul negru. Zăpada albă. Și nimic altceva. Sânge, deloc. Nici pe verandă.
Vru să bată la ușă, ca să le spună, să-i liniștească, dar nu îndrăzni. N-o amenința nimic, slavă Domnului. Să se odihnească. Să doarmă.
Mâine. Lăsăm totul pe mâine.
A doua zi nu-l primiră. Nici a treia.
Apoi încetă să vină. Singur.
După o săptămână veni un medic chemat de la Petersburg – primul lucru pe care-l făcu fu să-i interzică prințesei să se ridice din pat. Din noiembrie până la sfârșitul lui martie Nadejda Aleksandrovna zăcu în pat, stând cu mâinile încrucișate tot mai sus pe burtă și privind pe fereastră.
Dincolo de fereastră era livada.
Era tot ce-i mai rămăsese.
Un copil care supraviețuise ca prin minune.
Și livada.
***
În dimineața zilei de 31 martie 1870 deveni limpede că Nadejda Aleksandrovna Boriatinskaia n-o să apuce seara.
Înțelegeau acest lucru toți – și prințul, și Taniușka, și preotul care moțăia răbdător în salon, după ce îi dăduse deja împărtășania de două ori suferindei care nu observase asta, și doctorul de la Petersburg, care locuia în casă de cinci luni, dar rămăsese străin, fără nume. Servitorii speriați se ascundeau de el prin cotloane și firide numai de ei știute, și casa însăși încremenise, se făcea mică, de parcă s-ar fi pregătit pentru o lovitură din afară. Numai livada foșnea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – udă, neagră, ca lăcuită, invadată de lumina netedă a soarelui. Livada clefăia de noroi jilav, răsuna de glasurile ciorilor revenite nu de mult – și din când în când se scutura, împroșcând cu imenși stropi veseli.
Își aduna forțele.
Și Nadejda Aleksandrovna, ascultând acest susur și pleoscăit umed de dincolo de ferestre, era singura care nu știa că moare.
Năștea de două zile și în ultimele câteva ore deja nu mai simțea durerea, fiindcă în cele din urmă se găsea toată înlăuntrul ei, ca în miezul unui glob subțire, umed, încins la roșu, suflat la nesfârșit din țeavă de un sticlar cu mâini arse de soare din Murano. Și de fiecare dată când globul, rostogolindu-se încet, scânteia foc și aur, Nadejda Aleksandrovna bătea din palme uimită și, uitându-și manierele, îl trăgea de mâneci pe tânărul ei soț, care brusc, într-un moment care ei îi scăpase, se transformase în tata și o luase pe mica Nadenka în brațe, iar suflătorul în sticlă își tot rotunjea obrajii ca un heruvim, opintindu-se, și bula densă de sticlă devenea tot mai mare, de Nadenka se și temea că o să pocnească, își și dorea asta. Prin sticla groasă și purpurie licăreau din când în când niște chipuri, de nerecunoscut, îndepărtate, străine, iar apoi și tata dispăru, și Nadejda Aleksandrovna, mijindu-și ochii din cauza dogorii, rămase singură înăuntrul globului de foc.
Nu, nu singură, acum ținea în brațe un copil – o fetiță de vreo cinci ani, fierbinte, neobișnuit de grea, și fetița asta, într-un mod de neînțeles, era și fiica ei, și ea însăși. Fetița sărea, întinzându-se după ceva ce Nadejda Aleksandrovna nu vedea și nu putea să vadă, dar de fiecare dată când buclele moi ale copilei, prinse cu panglici de mătase foșnitoare, îi atingeau obrajii, o străbătea un puternic și prelung fior de fericire.
Faptul că Boriatinskaia murea și nu știa asta era o mare îndurare, o imensă și limpede providență, pe care ea o simțea la fel de viu ca pe greutatea copilului care ședea pe mâna ei dreaptă; și aceeași providență umplea de sucuri vii livada udă de dincolo de ferestre, și doar zgomotul acestei livezi primăvăratice care se trezea o ținea încă pe Nadejda Aleksandrovna pe lumea aceasta, mai precis, ea se agăța de acest zgomot ca de mâna răcoroasă și ușor umedă a cuiva drag, foarte important în viața ei.
Toată această uriașă, intensă viață a muririi nu se putea vedea nicicum din afară, și pentru toți cei din jur Nadejda Aleksandrovna, istovită, cu fața căzută și cenușie, zăcea pur și simplu în dormitorul ei, strivită de burta grea, care se mișca din când în când, și la fiecare sfert de ceas țipa atât de înfiorător, că la o sută de pași de casă caii din grajd se agitau de parcă ar fi auzit o împușcătură și loveau pereții cu copitele, desprinzând din ei bucăți jilave. Patul de sub Natalia Aleksandrovna, rece, greu, leoarcă de sudoare, era schimbat la fiecare sfert de ceas – și toată teama era că acest sfert de ceas care măsura intervalul dintre un chin și altul nu se schimba, nu se micșora, deși ar fi trebuit. Toți înțelegeau asta, până și Taniușka, care nu născuse niciodată și care schimba singură cearceafurile netede, controlând cu palma fiecare cută de pe cămașa de noapte – să nu se rupă, Doamne ferește, să nu mai provoace o nouă suferință.
Hohotind atât de tare, că abia mai vedea lumina printre pleoapele umflate și lipite, Taniușka nu băuse și nu mâncase nimic în aceste zile cumplite, ieșea din camera stăpânei numai ca să strige la servitorii amețiți de oboseală, dar în toată suferința asta neprefăcută care-i inunda toate venele se mândrea totuși că prin strădaniile ei stăpânii aveau din belșug și cearșafuri, și prosoape, și șervete. Cu zecile, cu sutele parcă folosiseră, și dulapurile mirosind a lavandă nu se goleau, iar în bucătărie de două zile apa tulbure tremura tihnit în cazane de aramă: un lemn dacă adăugai și într-un minut dădea în clocot; și cei din casă erau sătui tot datorită dispozițiilor pricepute, discrete, date de ea, de Taniușka. Se ura pentru această mândrie păcătoasă. Ce nu încercase – se rugase preasfântului Aleksei, omul lui Dumnezeu, citise dintr-o carte de rugăciuni și se târâse în genunchi până făcuse vânătăi – și tot se mândrea. Și din când în când se gândea – rapid, de parcă ar fi furat o îmbucătură de pe masă – ce și cum o să fie când… Că doar prințul – n-o să treacă nici un an și o să se însoare din nou. Și atunci o să se termine cu toate – și cu puterea, și cu liniștea, și cu respectul. Dacă nu cumva o s-o dea cu totul afară din casă. Mai bine să plece singură, să nu se înjosească. Dar unde? Că doar era de la treisprezece anișori alături de stăpână. Își pusese toată viața la picioarele ei albe. Taniușka urla pe dinăuntru, jos, crunt, intens – îîîîîîîîîî! Împungea marginea patului proaspăt schimbat, căutând cu buzele mâna stăpânei, dar degetele până atunci încleștate fără voie, pe 31 martie la amiază alunecară deodată – alergară frivol pe pătură, pe cearșafuri, neteziră părul, îndreptară dantela și volanele de la mânecile cămășii de noapte parcă aranjându-se pentru o întâlnire deja apropiată, neînchipuit de importantă.
Nadejda Aleksandrovna se pregătea.
Taniușka o privi și urlă deja cu glas tare, uitându-și gândurile josnice, de o milă animalică, imposibilă și, parcă răspunzându-i, începu să țipe și Nadejda Aleksandrovna, chircindu-se din cauza unei noi contracții inutile – și la acest țipăt dublu, Boriatinski țâșni de pe canapeaua din biroul său, părintele dădu fuga, scuturându-și pântecul, bucătăreasa speriată dărâmă teancul fragil de porțelan, servitorii începură să alerge, ciocnindu-se unii de alții – se termină, of, Doamne miluiește, se terminăăăă!!! Și până și pe fața albăstruie a doctorului scăpără un sentiment aproape omenesc.
Încercați să vă dați la o parte, vă rog, domnilor! Oameni buni, mă împiedicați s-o examinez pe prințesă!
În toată agitația asta fără sens, nimeni nu observă când se trânti ușa de la intrare. Se trânti – și se dădu iar de perete, apoi rămase întredeschisă. Iar când își dădură seama – Cine a intrat? Cine a ieșit? – nu descoperiră pe nimeni, pe jos nu era nici cea mai mică urmă – nici de om, nici de animal, doar vreo două frunze pe podeaua de marmură – uscate, carbonizate parcă, răsucite la margini.
În casă intrase în sfârșit moartea.
Atinse perdelele. Suflă în oglindă. Urcă, fără să atingă balustrada, la etaj. Aruncă un ochi în toate camerele – liniștită, milostivă. Zgomotul o deranja foarte tare, și lumina, și spaima omenească, și forfota. Moartea avea nevoie de întuneric și de singurătate, dar nu voia s-o chinuie pe Nadejda Aleksandrovna până noaptea. În general ea nu voia să chinuie. De altfel, nici nu putea. Viața e cea care chinuie. Moartea dăruiește doar pace. De aceea, la ora două după-amiază, când moartea umplu în cele din urmă casa, adormiră cu toții – și slugile, și stăpânii, și canarul iubit al bucătăresei, și câinii, chiar. Se prăbușiră care unde stătea, în picioare sau așezat – chinuiți, istoviți de suferința peste măsură a altcuiva. Până și livada încremeni în fereastra Nadejdei Aleksandrovna, ridicată pe vârfuri și temându-se să se miște.
Dinăuntrul globului ei, Boriatinskaia își acoperi obosiți de dogoarea nepământeană. Nu mai vedea nimic în jur – pereții de sticlă se îngroșau rapid, deveneau de nepătruns, iar fetița pe care o ținea în brațe se făcea tot mai grea și mai grea, agitându-și piciorușele grăsuțe și smucindu-se. Dar, cumva, Nadejda Aleksandrovna știa că nu poate să-i dea drumul copilei, și de aceea o strângea în brațe tot mai puternic, încercând s-o legene – șșș, aaa, șșș, aaa.
Medicul de la Petersburg, singurul om din casă care nu adormise, nu se supunea morții și chiar părea că nu-i observase apariția, se aplecă spre Boriatinskaia și îi ascultă respirația scurtă, horcăită.
Șșș, aaa, șșș, aaa.
Contracțiile nu încetaseră, dar Nadejda Aleksandrovna nu mai țipa – și asta lui nu-i plăcea. Cinstit vorbind, nimic nu-i plăcea la moșia cu un nume atât de absurd precum Anna: nici casa bătrână și incomodă, nici moașa la fel de bătrână și de incomodă care îndrăznise să se apuce de o treabă nu întotdeauna ușoară nici măcar în cazul femeilor tinere și sănătoase, nici prințul care-l înnebunise luni de zile cu ipohondriile lui. Nici măcar onorariul de-a dreptul obscen pe care-l primise pentru venirea sa nu-l mai bucura acum, ci îl tulbura peste măsură. L-ar fi refuzat și ar fi plecat de mult, transferând-o pe prințesă oricărui coleg care s-ar fi învoit, dar nu luase în considerare faptul că primăvara în Petersburg și în provincie diferea tot atât de mult ca obiceiurile și moda. Martie, zgomotos și netezit de ultimele geruri în capitală, se transforma în gubernia Voronej într-un adevărat dezastru. În doar câteva zile, râurile se deschiseseră încet, aproape fără zgomot, ceața devorase zăpada repede, curat, așa cum linge o pisică smântâna – și totul se umflase, se revărsase, puternic, nerușinat, viu. Noroiul gras și dens al Voronejului îl blocase pur și simplu pe doctor la moșie – și nu mai putea ajunge în lumea locuibilă nici înot, nici călare, nici pe jos.
Doctorul scoase stetoscopul obstetric – neted, lung – și se aplecă din nou în unghi ascuțit, ascultând burta enormă, cenușie. Mica inimă dinăuntru bătea puternic și egal, dar deja ceva mai iute decât ar fi trebuit. Copilul era viu și voia să se nască. Era pregătit. Și putea. Dar mama nu-l lăsa. Bunul-simț, datoria și îndrumarul în studiul bolilor femeiești al lui Kiter[2] cereau în cor efectuarea neîntârziată a unei cezariene și scoaterea copilului din pântec, dar – doctorul apropie din nou stetoscopul de burta Nadejdei Boriatinskaia, își trecu degetele sensibile peste pielea foarte întinsă – era târziu. Prea târziu. Căpșorul intrase deja în simfiza pubiană. Copilul era prins în capcană. Încă vreo două ore, și o să se sufoce. Apoi o să moară. Mai întâi mama. Iar după aceea, el.
Și avea să fie o moarte lungă. Foarte lungă. Și cumplită.
Doctorul își imagină copilul, îngropat de viu înlăuntrul mamei sale moarte, și se cutremură. Fiu al epocii sale, crescuse cu povești macabre despre morți înviind în morminte și, în copilărie, mai mult decât de chinurile iadului, mai mult decât de bătaie se temuse de letargie.
Rămânea, firește, forcepsul. Bunul și bătrânul forceps al lui Simpson. Dar îl uitase la Petersburg. În cabinet. În sertarul din dreapta sus al biroului. Ce idiot! Nu, de două ori idiot – pentru că descoperise asta abia în dimineața aceea, după ce scotocise fără milă prin toate bagajele. Cărți. Bretele. Lenjerie intimă. Batiste. Lupa preferată trosnind sub talpa lui. Să trimită după un forceps (unde? la Voronej? la peste nouăzeci de verste?) era teoretic posibil, dar și pentru asta era prea târziu. Și pe noroiul ăsta de nedescris…
Dincolo de fereastra acoperită bine cu draperiile, livada se scutură zgomotos – parcă hohotind cu răutate – și aruncă în geam un pumn de picături mari.
Doctorul se uită cu ură la Boriatinskaia. Dacă nevolnica asta aristocrată i-ar fi acceptat ajutorul! Dacă s-ar fi străduit măcar un pic să împingă!
Înălțimea voastră!
Șșșș, șșșt, șșșș, șșșt…
Fetița încetă în sfârșit să se zbată, își puse capul greu și fierbinte pe umărul Boriatinskăi și tăcu. Acuși o să adoarmă în sfârșit, slavă Domnului. Boriatinskaia încercă să așeze copilul mai comod, dar nu putu – mâna dreaptă îi era complet moartă, ca de lemn. Și la fel de mort, ca de lemn era acum aerul din jur. Valurile fierbinți de bucurie pieriseră, se făcuse vădit mai întuneric și mai frig.
Globul se răcea văzând cu ochii. La fel și lumea Boriatinskăi.
Ce bine. Vezi, soarele a apus. Taniușka a noastră a tras draperiile. Dormi, îngerul meu. Dormi. O să doarmă și mama puțin.
Șșșș, șșșt, șșșș, șșșt.
Mă auziți, înălțimea voastră?
Boriatinskaia tăcea. De la nas la buze cobora fără grabă o umbră vineție. Un spasm, scurt, ca o încrețire de apă, încordă încă o dată trupul întins pe pat. Doctorul se uită mașinal la ceas – în loc de un sfert de oră trecuseră douăzeci de minute. Nu mai vrea să nască. Nu poate. A obosit. S-a lăfăit toată viața în fotolii moi și a obosit!
Doctorul își deschise geanta și scoase o sticlă grea, întunecată. Dădu să scoată și batista din buzunar, dar se răzgândi. Căută din ochi – da, uite! – și culese de pe jos un prosop subțire, mototolit. Scoase cu dinții dopul îndesat – sticla îi scrâșni neplăcut pe dinți, arzându-i cu răceala ei gura uscată. În cameră se răspândi un miros pătrunzător, dulceag, puternic. Străduindu-se să nu respire pe nas, Doctorul apropie gâtul flaconului de prosopul împăturit.
Nu era primul, și nici nu avea să fie. Primii fuseseră, din păcate, alții. Primul nou-născut care venise pe lume sub narcoză cu eter, indusă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă de James Simpson, un ginecolog scoțian, un impertinent plin de curaj, mare oportunist, pe care obstetricienii din întreaga lume îl citau ca pe Dumnezeu, iar preoții ar fi fost gata să-l ardă de viu. Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.[3] În acele prime nașteri cu eter murise un prunc. O fetiță. Parcă de fetițe, nu se știe de ce, nu-ți pare așa de rău. Atunci Simpson pariase pe cloroform – și câștigase. În 1853, sub narcoză cu cloroform, și-a născut cel de-al șaptelea copil, pe prințul Leopold, însăși regina Victoria – și în Europa chinurile păcatului originar au fost, practic, abolite oficial. Dar în Rusia totul ajungea încet, prea încet. Până și cele mai nobile paciente ale doctorului preferau să-și nască progeniturile în chinurile predestinate. De aceea, doctorul nu indusese narcoza – nici pe cea cu eter, nici pe cea cu cloroform – niciodată în viață. Citise doar în The Lancet cum o făceau alții.
De altfel, cloroform nici nu avea. Cum nu avea nici forceps. Și nici cea mai mică încredere că acționează corect.
Prosopul se îmbibă în sfârșit complet cu eter. Doctorul astupă încet flaconul aproape gol. Firește, ar fi trebuit să ceară consimțământul. Al soțului. Al pacientei înseși. Să le enumere riscurile. Să le asculte îndoielile. Să întrebe, măcar. Dar nu avea pe cine să întrebe. Doctorul își închipui cât avea să dureze să-l trezească pe valetul înălțimii sale, singurul care ar fi îndrăznit să tulbure somnul sacru al stăpânului, și cum înălțimea sa ar fi refuzat la fel de îndelung să se trezească, iar apoi și-ar fi făcut și mai îndelung toaleta și și-ar fi luat cafeaua, pentru că bunele maniere nu-i permiteau unui prinț să se arate lumii neîngrijit și apatic, în schimb permiteau fără probleme ca soția să-i moară în pustie numai pentru că prostul ăsta bătrân nu binevoise să o ducă să nască la Petersburg.
Nadejda Aleksandrovna!
Doctorul își dădu seama brusc că e poate prima dată când își strigă pacienta pe nume – nici asta nu permiteau bunele maniere, convențiile, lipicioase ca o pânză de păianjen, și tot atât de invizibile. El era un om de calitatea a doua. Aici, în casa asta. Și în general. Locul lui era în colțul cel mai îndepărtat al mesei – dacă era totuși invitat la masă. Da, îi căutau ajutorul, nu cutezau să-i nesocotească sfaturile. În cele din urmă, se temeau de el, ba chiar îl urau – ca pe un atotputernic reprezentant al morții, deținător al dreptului de a amâna sentința. Dar nici toate acestea la un loc nu-i dădeau dreptul să se simtă un om onorabil.
Doctorul cântări prosopul pe palme.
Ei bine, fie! Măcar o să încerce.
Nadejda Aleksandrovna. Străduiți-vă să respirați mai adânc și nu vă fie frică de nimic. O să vă fac anestezie.
Boriatinskaia ridică ușor din sprâncene, parcă mirată de o asemenea îndrăzneală. Umbra albastră îi acoperea fața aproape în întregime – umbra morții, care intrase de mult în cameră și stătea lângă pat, aplecată compătimitor deasupra ei.
Doctorul oftă din toți rărunchii, de-ai fi zis că anestezia îi era destinată lui însuși, și apropie prosopul greu de eter și rece ca gheața.
Zece. Nouă. Opt.
Globul pocni deodată – se crăpă trosnind peste tot, ca gheața matinală sub un pas neatent, dar în loc de apă mâloasă, printre crăpături se revărsă o lumină atât de greu de îndurat, că Nadejda Aleksandrovna țipă, închizând ochii, și pricepu aproape imediat că pierduse copilul.
Șapte. Șase. Cinci.
Fetița dispăru, deși Nadejda Aleksandrovna era încredințată că nu-și desfăcuse brațele încordate de oboseala multelor ore. Nici nu le-ar fi putut desface, n-ar fi fost în stare fizic, dar fetița nu mai era. Nu mai era! Fetița! Fetița ei. Boriatinskaia începu să se răsucească înlăuntrul luminii necruțătoare – orbită, descurajată, clipind din pleoapele ude și pustii.
Doamne! Nu văd. Nu văd nimic. De ce e atâta lumină?!
Vru s-o strige – dar nu știa cum. Numele copilei, pe care-l alesese ea însăși de ceva vreme și pe care și-l amintea cu precizie cu câteva minute în urmă, îi scăpa, în locul lui îi bâzâia în minte numele Lizei, de mult adultă, și Boriatinskaia îl alungă, așa cum alungi o viespe agasantă.
Nu Liza, nu.
Cum?!
Prin fața ochilor îi pluteau, contopindu-se, pete negre și roșii.
Mama! Mamaaaa!
Nadejda Alexandrovna, deja complet oarbă, tresări și alergă spre acest strigăt, agățându-se cu mâinile de niște crengi golașe – în jur totul trosnea, se prăbușea, se rupea, se spărgeau pelicule groase, invizibile, iar fetița tot striga de undeva din adâncul luminii aceleia reci și dulci – Mama! mama!
Și deodată Boriatinskaia își aminti.
Natașa! strigă ea ca răspuns. Și lumina se stinse brusc.
Și abia în întunericul la fel de nepătruns ca și lumina, glasul copilei spuse limpede și supărat:
Nu Natașa. Tusia.
[1] Psalmi 33:14-15.
[2] Medicul Aleksandr Aleksandrovici Kiter (1813–1879), întemeietor al chirurgiei ginecologice în Rusia.
[3] Facerea3:16.
Traducere de Luana Schidu
Imagine: Ashley Blanton
