Am ajuns în capitala micii națiuni insulare în creierii unei nopți de august, obosiți, cu o întârziere de câteva ore, așa cum am fost obișnuiți după pandemie. Somn intermitent, micul-dejun pe terasa vântoasă de pe acoperișul hotelului – un palazzo renascentist aflat chiar lângă Auberge de Castille –, o lungă plimbare prin Grădinile Barrakka – fabuloasă priveliștea peste Grand Harbour, către Senglea și forturile Sant’Anġlu și Ricasoli –, după care am tot urcat și am tot coborât pe străduțele baroce arse de soare, pe lângă palate, catedrale și fântâni – bazilica Our Lady of Mount Carmel, cu fabulosul său dom, vizibil mai bine din South Street, Fortul Sf. Elmo, Palatul Marelui Maestru –, până la porțile monumentale ale orașului medieval.
Am prânzit pe Strait Street – The Gut, cum o numeau militarii britanici și americani cantonați aici odinioară, vechi centru al vieții de noapte și al decadenței –, iepure maltez, linguine cu vită și sos de trufe, bombi tar-ross (un fel de arancini), stridii cu o vinegretă preparată din gin și suc de castraveți, o bere rece și un limoncello făcut în casă. Maltezii se laudă că ei i-au învățat pe italieni să gătească – uită voit că, în istoria consemnată, sicilienii au fost primii care s-au așezat pe insulă. Și mai evidentă decât cea italiană e moștenirea britanică a Maltei, întâlnită pe atâtea insule mediteraneene: puhoaie de vacanțieri englezi umplu puburile care servesc English breakfast și transmit meciuri din Premier League; găsești ghimbirată și shandy la orice terasă, iar la supermarket ți se dă o pungă de crisps la fiecare sandvici cumpărat; cabine telefonice roșii; volanul pe dreapta; la Teatrul Manoel se joacă Sweeney Todd; la hotel nu au avut să ne dea un adaptor pentru priză, așa că ne-au învățat să ne folosim de ștecărul încărcătorului nostru împreună cu un chopstick.
Trăgându-ne sufletul la o măsuță umbrită în Pjazza Kastilja, planuri și răzgândiri – timpul nu avea cum să fie destul pentru câte erau de văzut: Cele Trei Orașe (Vittoriosa, Senglea și Cospicua), apoi Mdina, Rabat, Marsaskala, Mosta, Mellieħa, golfurile Għajn Tuffieħa și Għadira, insula Gozo, cu parcul arheologic Ġgantija, alături de templele Ħaġar Qim, Tarxien și Mnajdra, structuri megalitice vechi de 5–6 000 de ani, construite de o civilizație misterioasă mai veche decât egiptenii, poate mai veche chiar decât sumerienii. Alegeri, alegeri, ca și atunci când m-am întrebat ce cărți să iau în rucsac – de Immanuel Mifsud sau de Frans Sammut, poate Dashiell Hammett sau Pynchon (V., desigur).
Instantanee supraexpuse: un colțișor umbrit pe acoperiș, un lichior de roșcove chiar lângă un ghiveci din care se înălța țanțoș un roșcov roditor; așteptând în Għarusa autobuzul spre Għadira, am văzut un pâlc de cactuși și am încercat să le culeg fructele, o idee cât se poate de neinspirată, căci, deși m-am ferit de spinii mari, m-am ales cu degetele străpunse de o mulțime de țepișori fini ca niște capilare – nu degeaba locanicii folosesc o ustensilă specială (un tub din fier prevăzut cu mâner); în dogoarea năucitoare – Africa e la doar câteva sute de kilometri depărtare și asta se simte –, un ice truck a trecut pe lângă noi, ca o fata morgana; Goful Għadira, cu restaurantele sale pescărești și mii peste mii de oameni bronzați și plini de viață pe nisipul încins și în apa fiartă. Apoi noaptea lăsându-se peste port, peste forturi, peste marea bleumarin, peste una dintre acele zile pe care le dorești nesfârșite; străzile bătrâne de secole, unele pustii și înghițite de beznă, altele strălucind, inundate de turiști ieșiți să se distreze, să mănânce bine, să bea vârtos.
Dacă în timpul vieții mele se va descoperi o lume nouă, aș vrea să mă număr printre cei care inventariază presupusa pleiadă de specii necunoscute. Într-una dintre dimineți, pe terasa hotelului din Valletta, un soi de bondar cum nu am mai văzut a tot dat târcoale farfuriilor noastre. Am făcut niscai cercetări pe internet – să fie vorba despre Bombus hypnorum? Ceva mai târziu, deasupra unui portic din apropierea Catedralei Sf. Pavel din Mdina, un uriaș cactus având forma unui candelabru. Cu lecția învățată, nu m-am mai încumetat să-i culeg roadele și a trebuit să ne mulțumim cu un aromat lichior de cactus.
Valletta, cu arhitectura și legendele ei, mi-a plăcut, deși vara e o întindere de piatră încinsă lipsită de vegetație, ca acele așezări ale deșertului de la câteva grade de latitudine spre sud, însă amintirea acesteia pălește pe lângă cea a Mdinei, vechea capitală a Maltei. Răvășitor de frumoasa Mdina. Cu miile de turiști care ajung aici încă de la primele ore, de mult nu mai poate fi numită Orașul Tăcerii, cum a fost cunoscută timp de secole. După ce am văzut principalele palate, catedrale și biserici, ne-am îngăduit să rătăcim fără o țintă anume pe aleile și gangurile pietruite și ne-am oprit, într-un târziu, în Pjazza Mesquita, pentru o cafea și o bere cu ghimbir, câteva însemnări și planuri, la o tavernă deschisă chiar în clădirea care a pozat drept bordelul lui Littlefinger în Game of Thrones, prilej să ne amintim și de Turnul Roșu al Sf. Agatha, care se vedea din Goful Għadira și care ar fi inspirat The Red Keep din romanele lui George R.R. Martin.
Rămânând în sfera filmelor, Popeye Village nu era departe. Nu pot spune că m-a atras vreodată marinarul cu pricina, însă mă prosternez încă o dată în fața capacității cuiva de a crea un personaj memorabil. În 1929, Elzie Crisler Segar l-a creionat pe Popeye. În 1957, André Villers a făcut o serie de fotografii înfățișând mai mulți artiști – Dalí, Miró, Chagall, Cocteau, Fellini, Picasso. Ultimul a improvizat o costumație cu o șapcă de marinar și o pipă, și-a luat o postură de forță și a zis: „Uite, sunt Popeye“. Cum e ca mintea ta să dea naștere unui personaj în care să se deghizeze unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați artiști ai tuturor timpurilor?
Gândul la Oliver Reed, actorul englez care se credea descendentul lui Petru cel Mare. L-a jucat pe Athos în filmul cu muschetari din 1973, ocazie cu care s-a ales cu un vârf de floretă în gât. În ’99, când filma Gladiator, a fugit de pe platou până la The Gut, unde s-a pus pe băut cu niște marinari englezi de pe HMS Cumberland, ancorat în Valletta. A turnat în el mai multe sticle de rom jamaican, coniac franțuzesc și bere germană, după care a dat câțiva mateloți la skanderbeg, apoi s-a sculat în picioare, s-a clătinat puțin și s-a prăbușit. Nu s-a mai ridicat. Nu știu prea multe despre viața lui personală, dar îmi place să cred că, la capătul unei vieți aventuroase și nonconformiste, exact așa a vrut să părăsească lumea asta.
Amalgamând în creier toate experiențele, istoriile, priveliștile, sunetele, gusturile, aromele, concluzionez că, deși e doar puțin mai mare decât Bucureștiul, Malta e o lume aparte, diferită de orice altă țară europeană. Stratificarea culturală, influențele italiene, arabe și britanice nu pot explica întru totul acest loc, pentru că e ceva aici care le precede, ceva străvechi, traversând milenii, ceva ce nu am mai găsit nicăieri.
Girolamo Gianni, View of the Grand Harbour, Malta, 1872
