A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și traduce, în principal, din rusă și din engleză. A pătruns în lumea editorială mai întâi ca redactor la Humanitas, unde, ulterior, a coordonat colecțiile de ficțiune. A colaborat mai bine de 17 ani cu Reader’s Digest România, ca redactor-șef și coordonator editorial al grupului la nivel internațional. Din 2021, Luana Schidu este director editorial la Curtea Veche Publishing, unde coordonează colecția de ficțiune Byblos.
„Orice traducere bună trebuie să pornească de la disponibilitatea (umilința, generozitatea) traducătorului de a-și topi glasul în cel al autorului“, afirmă Luana Schidu, care a însoțit în română numeroși autori precum Svetlana Aleksievici, Guzel Iahina, Vladimir Nabokov, Tatiana Tolstaia sau Lydia Davis. I-au fost acordate, printre altele, Premiul pentru Traducere Fitralit și Premiul „Andrei Bantaș“ al Uniunii Scriitorilor din România.
Printre cele mai recente traduceri ale Luanei Schidu se numără cele două romane ale lui Narine Abgarian, Din cer au căzut trei mere și Simon, ceea ce a stârnit ideea publicării a două interviuri în tandem: unul cu traducătoarea, iar celălalt cu scriitoarea, ambele pline de același farmec.
Trebuie să încep discuția spunându-ți că, atunci când am văzut că traduci din engleză, franceză, spaniolă și rusă, mi-am zis că ești zeița indiană Durga, cu cele opt brațe ale ei.
Nu m-ar deranja neapărat să fiu zeiță – indiană sau nu –, dar, de fapt, traduc din engleză și rusă; am tradus și din franceză și spaniolă, dar mai puțin.
Sunt curioasă în ce fel te schimbi cu fiecare limbă, pentru că fiecare dintre noi e puțin diferit cu fiecare limbă pe care o vorbim.
Uite, nu m-am gândit niciodată așa, dar într-adevăr trăiești altfel în fiecare limbă. Cred că de fiecare dată devii un pic cineva din cultura respectivă. În traducere, în general, gândești textul mai întâi în limba lui și te identifici cu toată zona culturală în care se mișcă. Probabil că în rusă devin mai sentimentală și mai profundă. În engleză, uneori, capeți un umor anume, un fel anume de exprimare, în straturi. Spaniola e foarte vie, foarte expresivă, are culoare și o anume intensitate. Fiecare limbă are posibilități de exprimare pe care poate altele nu le au și fiecare îți formează o anume structură mentală și chiar emoțională. Întotdeauna ai o surpriză când treci dintr-una într-alta. Și ăsta e unul dintre motivele esențiale pentru care e atât de pasionant să traduci.
Între volumele traduse de tine, sunt aproape la egalitate femeile și bărbații scriitori, iar asta m-a făcut să mă gândesc la discuțiile legate de poeta Amanda Gorman, al cărei traducător în olandeză trebuia să fie inițial Marieke Lucas Rijneveld, însă, nefiind o persoană de culoare, până la urmă acesta a renunțat din cauza scandalului, o parte din lumea literară susținând că traducătorul ar trebui să se poată identifica cu scriitorul. Dintre poveștile pe care le-ai tradus, ți-au pus probleme mai mari cele scrise de bărbați decât cele scrise de femei? Trebuie traducătorul să se identifice cu scriitorul?
Nu trebuie să te identifici cu autorul ca persoană, ci cu textul, cu personajele, lor le dai glas. Să traducem doar cărți ale scriitorilor la fel ca noi ar însemna să nu traducem niciodată. Până unde mergem, până la urmă? Nu mai traducem literatură antică pentru că n-am trăit în epoca aia și n-avem cum să înțelegem ce simțeau autorii? Lucrurile astea pot ajunge foarte departe. E absurd. Un traducător adevărat întotdeauna intră adânc în text și se străduiește să se plieze pe toate circumvoluțiunile lui. De altfel, și ca cititori plonjăm în lumea cărții, o locuim, ne identificăm cu personaje uneori extrem de diferite de noi. Asta și e magia literaturii – ne apropie, ne ajută să ne înțelegem unii pe alții.
În ceea ce mă privește, nu numai că am tradus cărți scrise de autori de ambele sexe, ci am tradus, de pildă, și cărți scrise de oameni gay din diferite straturi sociale. Dificultățile – sau lipsa lor – nu au avut niciodată legătură cu asta. Mi se pare că important e să simți foarte, foarte bine limba din care traduci (de limba-țintă nici nu mai pomenesc!), indiferent care e realitatea pe care o exprimă. Iar accesul la realitatea respectivă ți-l dă cultura – și însăși lumea fiecărei cărți.
De care dintre aceste lumi literare te-ai apropiat mai mult?
Mi-e greu să spun. Fiind lumi atât de diferite, cu moduri de exprimare diferite, fiecare e o provocare (și o ispită) în felul ei. Nu cred că pot să fac o alegere neapărat. Pur și simplu mă simt altfel în fiecare dintre ele. Nu mi-e ușor să fac o alegere nici măcar dintre scriitorii pe care i-am tradus: Oscar Wilde, Anaïs Nin, Djuna Barnes sau Lydia Davis, de pildă, au fost provocări – și bucurii – la fel de mari ca Tatiana Tolstaia, Viktor Pelevin, Guzel Iahina sau Narine Abgarian.
Pentru că interviul nostru e prilejuit de traducerea în română a romanelor lui Narine Abgarian, cum a început pentru tine călătoria în lumea ei?
A început când Denisa Comănescu primise recomandarea să publice Din cer au căzut trei mere. Văzuse un fragment tradus în engleză și m-a rugat să citesc romanul în rusă, să-i spun dacă merită să fie publicat. Sunt foarte ezitantă și foarte exigentă când aleg romane. În cazul ăsta însă cred că a fost prima dată când am zis un „da“ hotărât, din toată inima, fără niciun fel de ezitare, pentru că mi-am dat seama că e genul de roman care poate să placă foarte multor feluri de cititori, că se poate citi la mai multe niveluri. Ambele romane ale lui Narine sunt cărți care pot să placă imens și unor intelectuali rafinați, și unor oameni mai puțin intrați în literatură și mai puțin familiarizați cu toate straturile ei. Vorbim de romanul acela pe care și-l dorește orice editor, fiindcă are publicul cel mai larg posibil și totodată e onorant pentru editură. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea să fie prima carte din toată cariera mea de editor la care am zis pe loc „da“ fără niciun fel de șovăială, fără să cântăresc îndelung argumente pro și contra.
Cum a decurs lucrul la traducere? Te-ai consultat cu Narine pentru anumite pasaje?
Aș fi putut să mă consult cu ea, mi-ar fi făcut chiar plăcere, dar n-am simțit nevoia. Are un scris foarte limpede. Cum spunea și în discuțiile la care a participat când a venit în București, ea scrie atâta vreme cât are ceva de spus. Și o spune frumos, cu mult impact, dar fără să pună probleme de limbă neapărat. Cred că rafinamentul și bucuria pe care o are cititorul vin mai degrabă din atmosfera pe care izbutește să o creeze. E adevărat că are și un umor foarte fin, foarte blând și a fost mai degrabă o chestiune de a găsi tonul, de a simți bine lumea pe care o descrie. Și, întâmplător, Din cer au căzut trei mere mi s-a potrivit perfect, am simțit-o de la început aproape. Am avut senzația că textul pur și simplu curge prin mine. Nu m-am poticnit nicăieri, doar m-am oprit foarte des ca să caut nuanța cea mai apropiată, cuvântul cu sonoritatea cea mai potrivită. E și un pic de poezie în textul ei, și o anume muzicalitate, trebuie să-i găsești ritmul. Sunt foarte multe lucruri la care trebuie să fii atent când traduci, dar n-aș zice că aici au fost dificultăți, ci mai degrabă nevoie de multă migală și consonanță.
Ce anume te-a impresionat cel mai puternic la romanele ei?
Blândețea, bunătatea nesfârșită cu care privește oamenii. Felul în care te face să-i asculți povestea și să crezi în bine. (Și n-o spun pentru că poftesc la al treilea măr căzut din cer!)
Pentru că romanele lui Narine sunt despre dragoste, care este limbajul iubirii pentru tine?
Unul foarte cald, care implică livrare, bunătate, pasiune (și compasiune), ludic, umor și, mai presus de toate, iertare. Iubirea nu-i menită să sfâșie, ci să vindece. Ca în cărțile lui Narine.
Care sunt cărțile care te-au făcut să vrei să traduci? A existat o primă carte sau un prim scriitor la care te-ai gândit și ți-ai spus: Trebuie să fie publicat în română și o să-l traduc eu?
Am crescut înconjurată de cărți, nu-mi puteam imagina lumea fără ele nici la vârste foarte fragede. Nu mai știu când mi-am dat seama că mi-ar plăcea să traduc, dar în facultate știam deja asta cu certitudine. Asta visam. Deja erau multe cărți pe care aș fi vrut să le traduc, nu numai netraduse, fiindcă pe vremea aia nu ajungeau atât de multe cărți originale la noi, dar erau multe pe care le citeam și al căror traducător aș fi vrut să fiu. Aveam o relație de iubire cu unele dintre ele și mă entuziasmau atât de tare, încât aș fi vrut să le dau eu glas în română. Una dintre ele, pe care în continuare îmi doresc să o traduc – și o s-o și traduc – este Maestrul și Margareta. Sigur, există traduceri, unele sunt excelente, dar eu cred că fiecare traducere e foarte personală și e până la urmă și un pic din traducător acolo, din cum a simțit el, cum a interpretat el. E ca în muzică: aceeași bucată muzicală sună diferit în diferite interpretări, și diferența nu e neapărat de calitate, ci de nuanțare.
Ce i-ai spune unui student care se pregătește să intre în lumea tumultuoasă a traducerii, a redactării, a vânzării de carte?
Primul lucru pe care i l-aș spune ar fi să nu intre decât dacă îi place la nebunie să facă asta și dacă simte că i se potrivește profund. Nu e o muncă grozav plătită, știm toți că tarifele – și la redactări, și la traduceri – sunt mici. Poate deveni repetitivă, știi și tu că în redactare (ba chiar și ca traducător) poți să citești și de trei-patru ori un text. Îți trebuie multă răbdare, migală, e o muncă epuizantă pentru cineva care nu găsește bucurie în ea. Deci, în primul rând, să fie siguri că le place și apoi să nu-și închipuie niciodată, oricât de buni sunt, că știu meseria asta. Fiindcă o înveți întruna, nu ajungi să o stăpânești cu adevărat niciodată, pentru că se schimbă de la carte la carte, apar alte probleme, lucruri la care nu te-ai gândit, de care nu te-ai împiedicat până atunci. Trebuie să iei decizii și ca traducător, și ca redactor. Să nu traduci niciodată fără o pătrundere foarte adâncă în text– pentru că, altfel, poți ajunge la soluții facile, traduci corect, dar fără nuanță, fără scânteie, și de fapt asta face diferența clară între o traducere bună, reușită, și una doar corectă, căreia n-ai ce să-i reproșezi și care totuși nu te-a încântat. Ca redactor, trebuie să fii vigilent, dar să știi când să te oprești, să nu vrei ca toate textele să sune ca și cum le-ai fi scris tu, adică să existe respect față de autor, față de traducător și să-i lași pe ei acolo, chiar dacă ți se pare că ai putea spune mai bine. Cât despre vânzarea de carte… cărțile nu sunt o marfă ușor de vândut, și singura șansă pe care o ai să reușești e să se simtă că le cunoști și că le iubești, să poți transmite entuziasmul tău cititorilor. Și tuturor le-aș mai spune să citească mult în limba română, atât scriitori autohtoni, cât și traduceri – din toate epocile. Numai așa poți ajunge la acea nuanțare a limbajului, acel „simț“ indispensabil profesiei.
Apropo de ce spuneai cu traducerile corecte, dar fără suflet, cum crezi că o să evolueze traducerea literară în lumea inteligenței artificiale?
Dacă va fi să ajungă cu totul pe mâna inteligenței artificiale, o să avem acele traduceri corecte și fără suflet. Traducerea literară este un act atât de personal, încât mi-e foarte greu să cred că poate fi lăsată în seama inteligenței artificiale. IA poate să fie un ajutor pentru traducători, dar și aici trebuie avute, cred, niște rezerve. De pildă, am încercat o dată sau de două ori s-o folosesc ca să-mi ușurez munca, în sensul că IA îmi dădea o versiune brută și după aceea mă gândeam cum aș putea să o nuanțez. Ei bine, nu e chiar așa simplu, pentru că, de fapt, traducerea literară bună e cea care vine direct din textul original – cum îți spuneam și despre romanele lui Narine, aveam impresia că sunt doar un canal prin care curge povestea. Dacă tu treci prin canalul intermediar de traducere safe, corectă, dar nenuanțată până la capăt, atunci când recitești și încerci să „stilizezi“, lucrurile alea care sunt corecte s-ar putea să nu te frapeze, pentru că tu nu mai ești alături de original ca să simți exact nuanța pe care o cerea cuvântul sau paragraful, nu-i mai simți ritmul, muzica, și atunci când citești e absolut OK, e rezonabil –, dar textul clar are de suferit, nu mai e atât de fidel. Aici o să conteze foarte mult care o să fie atitudinea editorilor față de povestea asta, dacă ei se vor mulțumi cu acele texte rezonabile – și la un moment dat se poate chiar ca nimeni să nu mai poată sesiza diferența dintre ele. Revin la analogia cu interpretarea muzicală: fiecare e foarte personală. Poți programa un aparat să cânte muzica aia, dar n-o să mai fie aceeași vibrație. Iar în literatură, emoția contează imens.
Pe de altă parte, au tot fost discuții despre faptul că IA se bazează și pe traduceri deja făcute, ca să-și ia de acolo toate soluțiile posibile, iar aici e și o discuție juridică: în ce măsură lezează asta drepturile de autor deținute de traducătorii ale căror traduceri sunt folosite. Discuția e lungă, dar cred că mai e până acolo și cred că lucrurile astea o să se nuanțeze și o să se clarifice. Abia am devenit conștienți de ele; cu timpul, o să ne dăm seama cum să acționăm. În orice caz, cred că acel touch de emoție va rămâne necesar sau, dacă o să dispară la un moment dat, o să revină, o să ne dăm seama că ne lipsește.
Pentru că povesteai cu Anca-Maria Pănoiu despre sinestezie și despre cum anumite cuvinte au anumite culori, hai să facem un joculeț, sunt curioasă ce-ți evocă următoarele cuvinte: din cer au căzut trei mere (fiecare cuvânt luat separat).
Din cer – albastru: calm, senin, infinit. (E doar o coincidență că „cer“ are culoarea albastră, de fapt e albastru-verzui.) Au căzut – maro cu puțin verde-închis, culoarea pământului. Un amestec de surpriză și siguranță. Trei e verde, iar mere – cărămiziu. Confort, bunătate. După cum vezi, destul de mult verde. Și totuși, titlul întreg îl văd alb, ca păunul fermecat (personajul care a rămas cu mine; locuiește sub birou și bântuie prin casă după bunul lui plac).
Credit foto: Barna Nemethi
