Atâția copii au trecut prin infernul abandonului, iar mărturiile acestora sângerează, de-a dreptul. Până la urmă, puține sunt discursurile în care forța candorii, directețea și curajul de a spune lucrurilor pe nume, izvorâte din preaplinul inocenței, iluminează o lume a copilăriei sortite singurătății, brutalismului unor spații sau prezențe umane, așa cum sunt întâlnite toate acestea în orfelinatele de pretutindeni. Toate cele expuse mai sus compun imaginea de ansamblu a poveștii Transformatorul1 scrise de poetul și scriitorul piteștean, Florentin Sorescu. Textul confesiunii este reflectat prin desenele artistului, tot argeșean, Sorin Dumitrescu Mihăești, desene din care se desprinde un cromatism halucinant, care simbolizează distanțarea, fragilitatea, mefiența apropierii. Povestea este spusă de către o fetiță pe nume Valentina, unul dintre copiii aduși la un Centru în care orfanii conviețuiesc cu cei abandonați. Pare că Valentina știe că, „pentru a supraviețui, trebuie să ne spunem povești“ (Umberto Eco). Însă, cu toții fac parte din așa-numita categorie „a invizibililor“, cum ni se sugerează pe ultima copertă. Valentina, „o fetiță invizibilă“, trăiește zi de zi în atmosfera Centrului. Confesiunea ei se întinde pe câteva zeci de pagini pe care sunt proiectate gânduri, frânturi de dialog, secvențe ale unor comportamente, stări de spirit sau situații care au provocat rupturile dintre părinți și copii. Un spațiu în care jocul capătă nuanțe solemne, reținute și care pare a fi învăluit în faldurile cenușii ale unei atmosfere în care paternitatea sau maternitatea devine proiecție abstractă pentru cei mici, tot mai estompată. În schimb, copiii sunt legați între ei și învățătoarea lor printr-un fir invizibil al unei altfel de legături familiale, mai luminoase și mult mai atașante.
Motivele sau motivațiile pentru care acești părinți își abandonează copiii țin atât de lipsurile materiale, cât mai ales, de cele care vizează neputința susținerii unui angajament afectiv în relația dintre ei și propriile odrasle, destrămările familiale și, ceea ce e și mai grav, de-a dreptul diabolic, lipsa iubirii.
Universul crepuscular al Centrului dezvăluie o lume-parabolă în care cei însingurați își caută refugiu atât în propriul lor imaginar, cât și în al altora. Practic, toți copiii evocați în textul de față supraviețuiesc în și prin confesiunea-poveste spusă de Valentina. Paginile de față dezvăluie, prin exprimarea atât de simplă și, totuși, atât de intensă, veritabile epifanii ale sensibilității și ale devotamentului în contextul distanțării umane și al meschinăriei unora lipsiți de scrupule sau de afecte. Astfel, primul enunț cu care se deschide povestea preîntâmpină dramatismul care se va amplifica pe parcursul poveștii. Un copil fără familie este, aparent, un condamnat la izolare: „La Centru sunt aduși copii pe care părinții lor nu și-au dat seama că i-au făcut.“ Doar aparent, căci în interiorul lui, resursele de sensibilitate și de altruism par a fi nesecate. De aceea, dacă la nivelul concret, acești copii rămân invizibili, îndepărtați de orice strop de afecțiune părintească, ființe șterse din memoria afectivă a oricărei familii, la un alt nivel de semnificații, ei capătă o vizibilitate luminiscentă, care reliefează bunătatea și candoarea chiar și în situații anoste sau agresive.
În altă parte a textului, Valentina ne oferă, cu un pragmatism care camuflează emoția, explicații suplimentare referitoare la modul de apariție a copiilor în Centru: „Ei sunt ambalați atunci când sunt găsiți în niște cutii speciale pe care nu e scrisă nicio adresă. Altminteri, copiii ar găsi drumul înapoi către casă. Cei de la Centru îi sortează după mărime, le pun câte un număr și îi repartizează în niște camere pe care apoi le umplu până la refuz.“ Este, astfel, conturat un tablou al inocenței în lupta cu înstrăinarea, al candorii în lupta cu deciziile care nu trădează altceva decât cruzimea sau chipul monstruos al abandonării: „Orice copil care ajunge în Centru trebuie să aibă răbdare cu părinții lui. Ei trebuie înțeleși, pentru că poate au fost prea ocupați sau foarte grăbiți sau au avut altă treabă atunci când ne-am născut. Cei mai norocoși dintre noi și-au descoperit părinții, dar au ghinionul că părinții nu i-au descoperit pe ei. De aceea încearcă să devină cât mai vizibili și fac zgomot când plâng, spre deosebire de ceilalți copii, care plâng mai înfundat.“ Toate aceste desfășurări narative alternează cu enunțuri-strigăte de ajutor în bezna dezolării, atunci când lipsa afectivă capătă proporții colosale, iar prăpastia înstrăinării se amplifică tot mai mult: „Te rog frumos, vino și ia-mă de aici!“, „E cineva care să mă vadă și pe mine?“ sau „Eu sunt o fetiță invizibilă.“ Însă, astfel de enunțuri rămân doar strigăte în pustiul întins în urma lipsei de atașament părintesc, a erodării oricărei încercări de refacere a contactului dintre cele două părți. Copiii aceștia trăiesc un infern continuu, care nu e altul decât absența părintelui, unul dintre cele mai negre și mai înfiorătoare infernuri. Cu toate acestea, ei continuă să rămână lumini de-a lungul acestei existențe cenușii.
Învățătoarea, un dascăl format și călit la focul viu al pedagogiei materne, chiar dacă nu va substitui complet imaginea absentă a mamei pentru fiecare dintre copiii încredințați ei, măcar își va dedica întreaga carieră, cu atașamentul unei Antigone, conturării unei atmosfere fabuloase: „Doamna noastră s-a născut dintr-o pasăre. În fiecare noapte o văd zburând. Ea vine la noi ca să ne iubească. De aceea, ajungem la școală cu mult înaintea celorlalți copii și suntem ultimii care plecăm.“ Pare că ceva inefabil în structura ei sufletească o transformă într-un personaj desprins parcă din povestirile lui Andersen: „Pielea Doamnei noastre miroase foarte frumos. Ea ne lasă să ne băgăm mâinile în mânecile ei ca să ne încălzim. De aceea mânecile de la haine i s-au lărgit până s-au făcut ca niște aripi.“
Din galeria oprimării, se desprind chipurile acestor copii proaspăt sosiți în Centru, fiecare încadrat într-un medalion evocativ, încărcat de-o energie insolită care conferă trăsăturilor fizice sau morale, o notă distinctă, o amprentă individuală, inconfundabilă. Astfel, Mihaelei, fetița care nu prea era vorbăreață, îi plăcea să deseneze inimi pe care le răspândea în jur „ca frunzele uscate“. Moment în care ceilalți copii, împreună cu mama acesteia, femeie de serviciu la Centru, urmăreau cu sufletul la gură traiectoria inimilor, destinația lor finală. Laura „e cea mai frumoasă din clasă“. Cu toate acestea, deși este luată acasă destul de des, acest lucru se întâmplă doar fiindcă surorile ei profită și o pun să aibă grijă de copiii acestora, iar ea nu se supără. Vlăduț, ultimul venit în clasă, este talentat la compuneri și câștigă foarte multe premii. Pentru acesta, spitalul reprezintă un cadru familial în măsura în care suferința devine numitorul comun al empatiei. Nu în ultimul rând, bătrânul singuratic care se așază pe o bancă în preajma clădirii și privește vrăbiile și care, în pofida vârstei sale înaintate, a rămas un copil atâta timp cât rădăcinile sale sunt adânc înfipte în inima acestui orfelinat.
La polul opus Centrului, acest simulacru domestic sau afectiv, acest spațiu al tăcerilor vinovate, se află Transformatorul, un loc securizant, mai mult decât un spațiu convențional, o stare de spirit în care oamenii se regăsesc pe sine și îl regăsesc pe celălalt, cel potrivit lor. Un astfel de spațiu angelic le este dezvăluit copiilor într-o atmosferă în care primează o candoare a inocenței în măsură să transfigureze afectiv tot ce-i sordid în jur: „Doamna ne-a spus că Transformatorul e atunci când întâlnești pe cineva și începi să vezi lucrurile altfel. Atunci te umpli de energie și începi să torci ca o pisică. Asta înseamnă că și ea e un Transformator. Când avem lecții cu ea toarcem toți ca niște pisici.“
Spuneam, la început, că mărturiile acestor copii sângerează. Acum, după privirea de ansamblu asupra întregii povești, fiecare chip întristat, cum este cel al Valentinei și al colegilor ei, luminează în bezna infernului iscat odată cu primul impuls al unui părinte de a abandona.
1 Florentin Sorescu, Transformatorul, Young Art, București, 2021.
