Azi a citit un tip pe nume Mircea Ce, dar reacțiile au fost vehemente. Nimănui nu i-a plăcut. Dl. Profesor i-a spus că dacă are de gând să scrie, ar face bine să nu publice. Mircea Ce s-a ridicat și a plecat din sală. Noi eram speriați. Dl. Profesor ne-a explicat că oamenii de genul ajung autori cunoscuți de care nu mai scapi niciodată. Că operele lor împânzesc lumea literară. Că riscul e și mai mare dacă li se traduc textele. Ne-am simțit ușurați. Înțelesesem.
M-am trezit transpirat. Am visat că Mircea Ce și-a publicat primele proze și că nu numai că au fost bune, dar că răsunetul lor a trecut cu mult peste așteptări. Am visat o revoluție. Și după revoluție cinci ediții publicate, dar cu alt titlu decât cel dintâi. După l-am văzut zburând peste granița noastră la nemți unde s-a apucat să scrie la o trilogie. Un vis himeric. Oribil gând. M-am pus la masa de scris și n-am putut scoate nici măcar cinci fraze cu sens. Se vede că gândul că Mircea Ce ar fi putut deveni un scriitor mă bântuie încă.
Alt vis oribil. Se făcea că mergeam la o lansare de carte într-o librărie. Oamenii de acolo vorbeau doar platitudini. Se pomeneau numele marilor autori: Kafka, Borges, Eminescu. Am început să mă scarpin în fund dar am simțit că sunt privit. Era Mircea Ce. Mi-a întins mâna și mi-a arătat un poem minunat, de câteva sute de pagini. M-am liniștit gândindu-mă că și eu și ceilalți din cenaclu ne-am pripit când l-am dat afară. Stupoare! După ce am citit poemele, m-am trezit că Mircea Ce scoate dintr-un sac un volum gros pe coperta căruia erau tipăriți niște ani. Era un jurnal. N-am putut îndura conținutul lui. M-am trezit cu un nod în gât. Ce bine că Mircea Ce n-a mai scris nimic niciodată. Astăzi se serbează douăzeci de ani de la ultimul femicid. Slavă domnului că după revoluție am devenit un neam educat!
Azi la metrou m-am simțit cuprins de gânduri nefirești. Cred că o iau razna. Am vrut să-mi notez într-un carnețel niște idei despre care cred că mi-au fost insuflate de însuși spiritul nefast al lui Mircea Ce. Mă bucur foarte tare că au găsit leacul pentru cancer, dar mă gândesc: oare dacă oamenii nu vor mai muri pe capete datorită acestei boli mișelești, nu va însemna asta că premiul meu va fi câștigat de-o femeie de care poate n-a auzit nimeni niciodată? Gândul ăsta m-a cutremurat. Cum aș fi putut eu să spun una ca asta? Sunt atâtea femei care scriu bine, atâta loc în literatura mondială, pentru atâtea voci și atâtea cărți minunate. Am urcat în metrou fără să-mi notez nimic. Mă bucur de încă o zi în care Mircea Ce a rămas nepublicat.
Zadarnic mă uit la cum problemele lumii dispar zi de zi. Mai mult de trei sferturi din arsenalul atomic a fost eliminat. Suntem și mai aproape de pacea mondială. Mă simt posedat de niște idei ale căror origine o pot pune doar pe seama unui om care s-a vrut cândva scriitor. Mircea Ce. Pur și simplu nu mai înțeleg. E de parcă în mine sunt două persoane. Omul și scriitorul, iar omul spune chestii de nestăvilit pe care doar scriindu-le le pot face „de rușine.” De exemplu azi mi-am amintit (ceva ce nu s-a petrecut niciodată) că am zis „Eu urc, dar literatura coboară mai repede decât urc eu. Așa încât – cobor. Dar dacă n-aș fi urcat, m-aș fi prăbușit de mult.” Simt că trebuie să plusez așa că notez în paranteză dedesubt „(spuneam eu odată).” N-am pic de rușine când sunt om căci nu sunt eu, sunt stafia lipsită de corp a lui Mircea Ce.
Azi am luat premiul Nobel pentru literatură. Traducerile de care s-au bucurat cărțile mele sunt de fapt cele care ar merita premiul. S-a abolit complet sclavia. Cuba a devenit Republică Democratică alaltăieri. Mă gândesc să nu mai scriu, acum că am cincizeci de ani. Trebuie să le fac loc celor tineri, celor care vin din urmă. Și totuși iar văd cum mâinile încep să îmi tremure, mă uit în oglindă și privirea mi-e roșie ca a unui om cuprins de nebunie, părul meu scurt e deodată lung și vâlvoi. Îmi vine iar gândul la lucruri care nu s-au întâmplat, la lucruri care n-ar putea exista decât într-o lume oribilă, o lume în care răul câștigă în fiecare zi. Mă uit la mine și sunt altcineva. Notez următorul paragraf pe o foaie de hârtie (și transcriu aici): „Ieri am pierdut un premiu care-ar fi contat mult: Prințesa de Asturia. Am rămas între ultimii trei finaliști, dar l-a luat Anne Carson. Și acum doi ani se pare că aș fi candidat. Acum câțiva ani am pierdut, tot așa, premiul Strega Europeo, unde s-a decis între mine și Annie Ernaux. Vremurile îmi sunt total nefavorabile, așa că nu mai am de ce să sper la ceva.” Sunt șocat să recitesc toate astea. Oare am fost posedat de un demon? E oare istoria care se revarsă în viitor în încercarea de a mă îneca? Să fie oare o toxină care mi s-a urcat la cap și care mă face să trăiesc iluzoriu între două lumi, ca și cum în mine s-ar deschide un portal prin care mâna mare a unui idiot se joacă cu tot ce-nseamnă ființa mea? Simt cu îndurerare că mă bântuie din lunea fatidică însuși Mircea Ce.
O zi superbă. Criza locuirii pare că va rămâne doar în cărțile de istorie. Cine își mai poate aminti de oamenii fără adăpost? Ultima dată când am văzut unul a fost în Suedia. Mi-a povestit că locuia acolo benevol. Că asta era filosofia lui de viață. Merg să-mi plimb câinele și voi reveni mai târziu. Soția mea a fost aleasă președinte interimar câtă vreme conducătorul Europei Unite își va face operația de prelungire a vieții.(…)Am pomenit despre operația aceasta, o operație în care capul e luat și atașat unui corp nou, un corp al unui decedat mai tânăr, corp donat de cel a cărui viață doar ce s-a încheiat. Am pomenit parcă simțind că în locul capului meu se va înfileta cel al altcuiva. Deși am spus că nu voi mai scrie în afară de acest jurnal pe care vreau să-l las nepoților nimic, mă trezesc că mâinile apucă primul marker din sufragerie și încep să se plimbe pe perete. Mă simt înspăimântat de ce mi-e dat să văd. În fața ochilor mei scrie negru pe alb, cu literele unui copil care doar ce-nvață alfabetul: „Există Australia chiar dacă n-ai fost și nu vei fi niciodată acolo? Dar dacă nu te-ai fi născut niciodată? Dar dacă nici o conștiință n-ar exista pe lume? Dar cuvântul „există” ar exista într-o lume fără conștiințe? The old story. (Nu cumva Australia apare brusc când cobori din avion în Sidney?) Cutremurător gând: ar exista realitatea obiectivă dacă nu te-ai fi născut niciodată? Va mai exista după moartea ta?” Mă cutremur în continuare. Mă clatin de-a dreptul. M-am așezat pe scaun și mă gândesc ce fel de om ar putea scrie o așa platitudine cu atâta înverșunare. Văd cuvintele astea nu pe perete, ci într-un volum pe coperta căruia privesc cu mâinile sub bărbie, într-o fotografie tâmpă, dar capul nu-i al meu, iar ideile sunt ale altcuiva. Astăzi mă voi programa la psihiatru. Dacă va continua așa, sunt sigur că voi deveni un pericol pentru cei dragi, dar și pentru cultura de pretutindeni.
Aflu că Florin e și el bântuit de ceva. A avut un scandal cu niște autoare care i-au reproșat că e sexist. Din păcate ce-a scris nu contrazice spusele lor. Urmează să i se interzică să mai publice până când nu ia o poziție publică susținută în fața academiei. Tare mă tem să nu fim cuprinși de un soi de morb al timpurilor ălora, ca un fel de sindrom post-traumatic. G. a pățit-o anii trecuți când a început să publice la editura lui mizeriile acelea revizioniste, pătimașele fragmente despre ceea ce într-un hău al deziluziei fusese numit „religia woke.” Pare că și mie îmi vine vremea. Psihiatrul a spus să stau liniștit și să încerc să mă distanțez de muncă, de scris, mai cu seamă că am decis de cinci ani să nu mai scriu nimic vreodată.
M-am trezit cu un teanc de hârtii în pat, hârtii pe care se întinde dezordonat scrisul meu. Undeva pe la 70 de pagini. Pe un bilețel găsesc notat următorul lucru: „Mă droghez cu cafea tare și uit de mine: scriu automat cu consecințe care se văd. Sunt la pag. 75 și povestea parcă n-are putere să meargă mai departe. De final depinde totul, și n-am puterea să ajung la final.”
Sunt speriat. Nu înțeleg ce se întâmplă cu mine. Lângă mine, în pat, stă o femeie blondă. Nu este soția mea. Leșin. Când mă trezesc sunt la spitalul Voila. Sunt înconjurat de copii și oameni ale căror minți rătăcesc, din nefericire. Oare mi le-am pierdut și eu?
Se face o săptămână de când m-am întors acasă. N-am mai scris, m-am jucat pe calculator. Avantajul de a fi pensionar e imens. M-am speriat însă când în cameră a intrat un băiat pe care nu-l recunosc. Am vrut să-i spun să stea departe de mine, dar tot ce-am putut a fost să-l întreb dacă a trimis manuscrisul (ce manuscris?). După câteva momente a revenit cu un volum albastru de poezie, de parcă trecuseră zile întregi în care cartea ieșise de la tipar. M-am bucurat enorm, dar nu știam de ce. Poemele erau proaste, iar cartea de nepublicat. Contrar oricăror standarde editoriale din anul în care ne aflăm, zâmbeam și îmi venea să plâng. Oare chiar înebunesc? Cine e femeia cea blondă? Cine e copilul acesta? Unde e câinele meu?
M-am săturat de starea asta. M-am săturat de lumea în care trăiesc. Sunt izolat într-o casă la marginea capitalei și emit păreri. Ei, și ce? Lumea asta care mi-a dat cândva premii, respect, un loc de seamă pe firmamentul literar m-a uitat fără rușine. Am acceptat că femeia blondă este totuși soția mea. Băiatul îmi e fiu. Iar eu? Eu sunt un simplu scriitor, pierdut în pielea dumnezeirii. Să sperăm că pielea e undeva pe braț, și nu pe perineul divinității, căci acolo, întunericul chilotului etern îmi va acoperi fruntea luminată. M-am pus iar pe scris, contrar oricăror raționamente. Doar nu-s nebun să-mi ascult psihiatrul. Îl am pe G. care-mi va susține orice fel de demers. E timpul să revoluționăm literatura. Prea mult am lăsat-o să se democratizeze. Să fie cuprinsă de demonul pieței libere. Scriu fără să corectez, ca o mașinărie auctorială. Nimic nu mă mai poate opri. Din mine o să iasă trilogii, poeme cu un singur cuvânt repetat la nesfârșit, epopei fără sens, fără personaje, iar oamenii le vor citi și se vor închina la ele spunând că nu-i nimic de neînțeles, că e vorba despre un mare autor. Voi repeta teme, voi relua idei care nu-mi aparțin, voi dansa pe lama ascuțită a furtului fără să mă tai, pentru că spre deosebire de îngerii care stau împreună în vârful unui ac, eu am lățime și adâncime, nu sunt un simplu punct, ci o urmă de frână pe năframa albă a literaturii, sunt păcatul de a scrie și binecuvântarea de a nu mă opri niciodată. Degetele mele sunt creioane, ochii mei nu mai văd decât rândurile, ca pe niște portative pe care aștern boabe negre, ca niște gândaci, boabe care devin vocale, consoane, care spun lucruri și care sunt gata parcă să țâșnească de sub tipar. Ce e asta? E literatura. Termin de scris pagina asta și mă semnez. O termin pe următoarea și mă semnez.
Scriu fără oprire și lipsit de scop. Poate doar ca să public. „Ioana a citit prima povestire și a avut onestitatea să nu se arate mai entuziastă decât era cazul. Da, scrisă frumos, „sfâșietoare”. Finalul mai trebuie lucrat. Nu e nimic de revizuit în propriile premise. Am să lucrez poveștile cât pot eu de bine și de meticulos, dar mă pot înșela și le pot strica (mai rău decât sunt acum)”. O carte bizară, fără sens, se va zice. Dar am vrut să o scriu și să iasă așa.” Mă întreb cine e Ioana și realizez că e numele femeii alături de care de la o vreme locuiesc în casa asta. Mă semnez în josul paginii de jurnal. Sunt pregătit să mă odihnesc. Să fac iarăși muncă comunitară. Vreau să îi dau un telefon lui Florin, să-i spun cât de frumoasă e de fapt viața, dar un junghi mi-se înfige în măduva spinării. Părul îmi intră în ochi. Îl dau la o parte și încep să notez ceva ce n-are foarte mult sens. Sunt referiri la cărți pe care nu le-am scris, la texte care nu mi-au fost traduse, idei gândite cu dușmănie și cu un soi de misecuvinism bolnav. E boala lunedistă care mă cuprinde? Și scriu: „O editură mare din Brazilia m-a contactat pentru (…). Dar unde sunt cărțile mele din China, Etiopia și alte locuri de unde am primit semnale (și am făcut chiar contracte)? Unde-i (…) bulgăresc. Dar cel italian? In my dreams, probabil.”
Am devenit un monstru. N-aș spune sacru, dar aș spune că profanez cu mine însumi tot ce mi-era cândva sfânt. Dacă există oameni care apreciază pauzele, spațiile libere, golul, eu vărs în libertatea de care se țin cu dinții un lichid ca pucioasa, vers cu vers, rând cu rând. Am îmbătrânit și îmi vreau locul în lume. Nu îmi mai ajunge spațiul acesta mic, bucuria de a exista. Vreau să îmi apară chipul în toate librăriile, să mi se ceară părerea despre orice fel de carte, dar numai când vreau eu. Vreau ca busturile lui Eminescu să fie tăiate pe jumătate iar partea stângă a feței sale să fie înlocuită cu a mea. Vreau un topor imens cu care să lovesc trunchiul strâmb al umanității care deși a crescut în încercarea de a evita obstacolele, trebuie corectat, ba chiar transformat în forma lui ultimă, aceea rafinată a unui scaun de birou, pe care așezat, la masa mea de scriitor, voi scrie realitatea, după care arzând rând pe rând paginile o voi vedea cum dispare. Scrisorile vor intra prin firida mică a ușii, ne vom îneca cu toții în succesul meu, urletele Ioanei vor fi înăbușite de contracte, de chiotele care vin din curte, de paparazzi care sparg fereastra ca să prindă un cadru scurt în care chircit la masa mea scriu încă un roman și încă unul. Verbele dispar, rămân substantivele pe o singură coloană. Le spun că e poezie, iar ei mă cred și eu le zâmbesc, îi rog să-l elibereze pe Florin, să-l cheme aici pe Nicolae, să-l văd din tronul meu îngenunchiat, cerșind îndurare, el care m-a încurajat, el care mi-a spus de fapt să nu public niciodată, care a vrut să îmi dea o lecție. Îl strivesc ca pe o lichea, iar de lângă mine, în ureche, credinciosul meu Gabriel îmi toarnă vorbe dulci, planuri de viitor, idei de coperți. Voi scrie mereu, voi scrie și în gaură de șarpe. Voi scrie între bozoni, iar când lumea se va sfârși voi scrie de la sfârșit la început totul. Vă voi lua libertatea. Voi fi pe scaunul din metrou pe care v-ați așezat, în locul vostru, în locul copiilor voștri voi merge la grădiniță, voi săpa gropi și tot eu le voi astupa, căci eu sunt autorul cu A mare și scriitorul cu S mare și Speranța cu S mare și toate cele trei laolaltă, ca un măgar american pășind prin deșert, cu Hristos în cârcă, intrând în cetate, doar că și chipul lui Hristos e al meu și chipul apostolilor e același, sunt eu peste tot, în crăpăturile în care puneau odinioară zei. Am învins și-am reușit să mă întorc, în lumea asta care-a rezolvat toate problemele și-s gata să vă spun în sute de pagini tot ce nici cu gândul n-ați gândi, sau dimpotrivă, orice ați gândit vreodată. Temeți-vă deci de mine, căci eu nu mai sunt eu și în mine zace altul. Semnez și pe foaia asta, ca pe toate celelalte.
Semnez.
Și semnez iar și iar.
Și semnez.
Mircea Ce.
Lumea a luat-o razna în jurul meu. Guvernul a crescut TVA-ul la carte. Sunt înconjurat de oameni urâcioși și de politicieni corupți. America a devenit o dictatură. Mă refugiez într-o librărie. Ultima din București. Răsfoiesc un jurnal al unui anume Mircea Cărtărescu, publicat la editura Humanitas prin 2025. La paginile 274, 137 și 141 văd citate din propriul meu jurnal. Suntem pierduți. Simt iar cum demonul amiezii îmi străpunge șira spinării cu miliarde de ace. Și scriu. Iar scriu, oricât mi-aș fi dorit să n-o mai fac niciodată.
Mircea Ce.
Mircea Că.
Mircea Buchiseanu.
Imagine reprezentativă:
Mircea Buchiseanu
