„Lucrurile nelămurite din noi sînt ca bolile netratate la timp. (…)
Înțelegerea de sine, oricît de întîrziată și de dureroasă,
aduce cu ea ușurare și împăcare.“
Dacă Dan Coman ne dăruiește, prin Lipsa de greutate a lumii, cartea bărbatului la 50 de ani, Constantin Cheianu ne face cadou cartea bărbatului la 64 – M-a făcut mama existențialist: jurnal, memorii, confesiuni (editura Cartier, 2025)! Și Dan Coman, și Constantin Cheianu își privesc și analizează viața onest, sincer, la rece, înțelegînd și conștientizînd că îmbătrînesc și cea mai mare parte a vieții a rămas în spate, iar aceste două cărți sînt extraordinare, de citit neapărat!
Recunosc că mă obișnuisem cu prozatorul Constantin Cheianu, care a publicat în ultimii ani cîteva volume de proză care se află în raftul meu cu cărțile preferate, din spatele biroului la care scriu, iar acum avem și autobiografia necenzurată a acestui scriitor cu totul deosebit. E necenzurată nu în sens că ar folosi „cuvinte d’alea“, deloc, e vorba de substanța cărții, stările descrise și provocate, sentimentele, ideile – toate acestea sînt necenzurate, spuse & expuse direct, fie că e vorba de el, din copilărie și pînă acum, fie că e vorba de părinți, consăteni, colegi de muncă sau de condei.
În cuvîntul-înainte, Constantin Cheianu spune că a scris această carte din „nevoia de a-mi înțelege viața“, carte pe care, scriind-o, „am descoperit lucruri pe care nu le bănuiam, de pildă acela că omul care mi-a marcat cel mai adînc personalitatea a fost maică-mea“. Carte scrisă ca o spovedanie, în care „îmi judec viața, vreau să înțeleg cum a fost cu adevărat“. Pentru a scrie cartea asta scriitorul a abandonat un proiect TV care mergea foarte bine și a ieșit la pensie, fiindcă intra în scrierea acestei lucrări existențiale, intime, autobiografice, directe, crude, pentru realizarea căreia avea nevoie de liniște și concentrare totală. Apoi, „vîrsta este ceea ce te smulge din propria viață și te transformă în martorul ei“. Cred că asta l-a convins să-și scrie autobiografia – vîrsta și simptomele unei boli necruțătoare, despre care scrie chiar în această carte cutremurătoare, construită, fragmentar, din ce spune subtitlul: pagini de jurnal, memorii, confesiuni. Dar și multe altele – idei filozofice, sociale, religioase, existențiale, intime. E adevărat că și cele două romane autobiografice, Totul despre mine și Sex & Perestroika, recunoaște Constantin Cheianu, au însemnat „cunoaștere de sine“ („Am aflat lucruri pe care nu le bănuiam și pe care – constatam cu satisfacție – nu le-aș fi descoperit altfel decît prin scris. Așa mă edificam o dată în plus asupra puterii de introspecție și de autocunoaștere a scrisului literar“).
Din copilărie își amintește despre nevoia de „a mă comprima“, fiindcă e dintotdeauna cu un cap mai înalt decît colegii lui, printre care „băieții răi“, care l-au luat la ochi chiar din prima zi de școală („Așa avea să se deruleze copilăria și adolescența mea, între șicanele și ponoasele provocate de băieții răi, pe de o parte, și o mamă autoritară, care nu suporta să mă știe slab ori fricos, pe de altă parte. Tata reprezenta, ca și băieții răi, o altă amenințare pentru mine“). În copilărie era obsedat să fie plăcut de toată lumea, să nu dezamăgească pe nimeni. Era un copil vesel, bucuros să-i facă pe ceilalți copii să rîdă, la școală învăța foarte bine, îi plăcea să citească, doar că realitatea nu semăna deloc cu cele citite și învățate la școală. Se înțelege, firește, că relația părinților e dezastruoasă din toate punctele de vedere – relația dintre părinți, dar și dintre părinți și copii. Dar asta era „viața la țară“ în anii ’60-’70 în R.S.S. Moldovenească.
Constantin Cheianu spune deschis că nu și-a propus să acuze sau să condamne, ci, scriind, încearcă să analizeze și să (se) înțeleagă („Am insistat de mai multe ori în aceste pagini pe ideea că tot ce s-a întîmplat urît în copilăria mea între părinți – certurile, violența fizică, alcoolismul –, toate astea erau în firea lucrurilor în aproape toate casele din mahala și din sat. Aproape toți bărbații din acea epocă consumau regulat alcool și își băteau, la fel de regulat, nevestele, majoritatea soțiilor adorau banii și își certau soții risipitori și aproape nu era părinte care să nu-și maltrateze copiii și să nu fie zgîrcit la laude cu ei“).
Bucuria a fost mare cînd a putut să se elibereze „de nesuferita tutelă a părinților“, să se rupă de acea atmosferă nocivă și să plece la învățătură, cît mai departe. A încercat să intre la actorie la Moscova, dar admis a fost la doar 10 km de satul său, la Facultatea de Filologie de la Universitatea de Stat din Chișinău. Oricum, era altă lume, pe care putea s-o controleze, era un tînăr talentat, care-și folosea talentul actoricesc pentru a-și distra colegii, inteligența și lecturile pentru a fi unul din cei mai buni studenți, apoi jurnaliști, dramaturgi, scriitori. Dar își va da seama că nu va putea scăpa de fricile copilăriei niciodată, în niciun domeniu, fie acesta profesional, fie existențial, sentimental, intim.
Autoanaliza la capitolul iubire tot de familie e legată. Cînd a fost „furată“, mamă-sa și-a dat seama chiar atunci că a greșit și s-a întors acasă, fără să i se fi întîmplat nimic în acea seară, fiindcă „alesul“ s-a îmbătat în așa hal, încît a adormit imediat după ce s-au retras în camera lui. Dar tatăl ei, deși nu simpatiza deloc familia în care i s-a dus fiica, n-a acceptat nici să se mai întoarcă, după ce „l-a făcut de rușine“. După o relație de doi ani, în studenție, cu o fată cumsecade, dar care nu-l atrăgea fizic, îi spune că vrea să se despartă, iar ea izbucnește în plîns și, în urma șantajului emoțional, ajunge să se căsătorească, știind chiar de atunci că vor divorța. Apoi e atras de femeile nocive, chiar dacă era conștient de asta („nu eram capabil să iubesc femeile bune și romantice care mă îndrăgeau, pentru că, așa cum am mai spus, nu mă iubeam pe mine însumi, or narcisistele tocmai asta îmi ofereau: neiubire“).
E adevărat că M-a făcut mama existențialist e o autobiografie montagniană despre descoperirea (și înțelegerea) de sine, dar e și despre foarte multe altele. Despre îmbătrînire, moarte, viață și restul vieții, despre impactul bolii și al morții asupra omului, despre credință, credincioși, Dumnezeu, atei, superficialitate, despre ranchiunoși, minciunile și prefăcătoriile de pe rețelele sociale, despre medicii sadici, despre spitalele de acum – un fel de filiale ale bisericilor sau mai degrabă ale cimitirelor, despre cum oamenii talentați pot fi ticăloși, despre „figurile împăiate“ de la televizor, despre necesitățile omului, de la sex la Mozart, despre planeta Pămînt, pe care locuiesc oameni care respiră aer și vorbesc cuvinte („Aerul este poluat, cuvintele, toxice“).
Cartea se citește cu mare interes și… plăcere. Pe lîngă autocritica dură și nemiloasă (ce ne mai place autoironia și autocritica!), pilde înțelepte (cum e cea cu tînărul și tînăra care își propun să fie buni, corecți, sinceri și onești), întrebări existențiale („Cum ajunge un tip ca mine de la ura față de alcool la alcoolism?“, „De ce oare amurgul anilor ne este bîntuit de regrete pentru ocaziile ratate de-a lungul vieții?“), cartea e împînzită de idei originale, formulate exact și concis, ca niște proverbe sau maxime („Cuvintele, o haită de ogari alergînd după iepurele-idee“, „Bucuria înțelegerii compensează tristețea concluziilor“, „Lîngă un părinte «de fier» adesea crește un copil «de cear㻓, „Lucrurile nelămurite din noi sînt ca bolile netratate la timp“, „Alcoolul este elixirul tinereții“, „Să mori fără a te fi înțeles mi se pare mai grav decît să mori fără a te fi realizat“ etc., etc.).
Sînt convins că mulți cititori basarabeni au recunoscut personaje, chiar dacă de cele mai multe ori Constantin Cheianu nu dă nume cînd povestește despre dezamăgiri, trădări, ranchiunoși, proști, grafomani, prezentatori TV analfabeți sau ticăloși etc. Pe unii i-am recunoscut și eu, plecat din R. Moldova în 1996, apoi, orice cititor curios ar putea descoperi relativ ușor despre cine e vorba acolo sau acolo, dar, vă spun sincer, cartea se citește mult mai cu plăcere dacă nu cauți să descoperi personajele din viața reală, ci dacă o citești pentru stil, învățăminte, pilde, idei, situații, momente, schițe. Citești M-a făcut mama existențialist de Constantin Cheianu așa cum îl citea pe vremuri Constantin Cheianu pe Montaigne – încet, fără grabă, cîte puțin, meditînd adesea la cele tocmai citite. Lectură plăcută și utilă!
