La începutul lunii noiembrie am realizat pentru prima dată că lumea, așa cum o știam noi până atunci, s-ar putea schimba. Decembrie a adus o perioadă de acalmie, când toată lumea se pregătea de sărbători, plecați la munte sau pe afară, în vacanță. Apoi la începutul lui ianuarie, au venit primele zvonuri cu articole de ziar pe jumătate crezute, conspirațiile și angoasele internetului, toate încă sub spectrul „rezoluțiilor“ de Anul Nou și a oboselii de după sărbători. Dar în a doua săptămână a lunii, șoaptele s-au transformat într-un murmur colectiv, imposibil de ignorat. Fiecare știre era mai înspăimântătoare decât precedenta, făcându-mă să tresar de fiecare dată. Am încercat să le blochez cavalcada, dar fluidul insidios era de neoprit. De ce trebuia să fiu martor la toate astea? O lume plină de vitriol, invective și o realitate falsă îmbrăcată în pretenții mesianice? Curgeri nesfârșite de știri, titlurile care descriau un haos total, sentimentul că totul se destramă. Totul devenise insuportabil. Nu din teamă, ci din epuizare, am decis să plec.
M-am îmbarcat într-un avion spre Columbia, neștiind ce voi găsi într-un ținut care fusese odată epitomul violenței. Aparent, mă pregătisem de turism: drumeții, artă și cultură. Activitățile turistice obișnuite. Dar, în adâncul meu, nutream o speranță secretă, pe care abia îndrăzneam să mi-o recunosc: că aș putea găsi Macondo-ul meu, ascuns în junglă, mai real decât cel imaginat de Gabo.
În Bogotá, am coborât din avion pe străzi încă pavate cu bolovani de râu care au cunoscut sângele și lacrimile indigenilor și creolilor, ale țăranilor și orășenilor prinși fără voia lor în decenii de violență. O istorie brutală, începută cu vărsarea de sânge din La Conquista, apoi întunecată și mai mult de violența politică – lupte fără sens între partide, gherile și paramilitari, culminând cu povestea aproape suprarealistă a cartelurilor de droguri.
Dar nu asta am căutat. Da, existau muzee pline de artă, statui, arhitectură grandioasă, parcuri și piețe împodobite cu sculpturile lui Botero. Totuși, acestea făceau parte din lumea cunoscută, cea de care doream să scap. Chiar și ritmul zilnic al vieții de aici descris în cântecele vallenato care se revărsau din taxiuri era legat de acea lume. Nu, Macondo-ul meu era sigur în altă parte, poate mai aproape de locul în care a fost visat pentru prima dată, pe coasta Caraibelor, un produs al minții mele pe care nici măcar nu-l puteam descrie.
Tayrona este un loc în care jungla șoptește secrete mării. O lume ascunsă, cuibărită între pantele de smarald ale Sierrei Nevada și întinderea aurie a coastei Caraibelor. Aici, timpul se scurge leneș, ca marea caldă care spală vechii bolovani.
Am ajuns în Bahía Concha sub un soare arzător ca aurul topit. Plaja strălucea, petele aurii care dansau pe valuri semănând cu aurul evaziv căutat odinioară de aventurieri. Mi-am întins mâna pentru a prinde petele strălucitoare de aur, tangibile și foarte reale, dar acestea au dispărut în valuri, ca și cum mi-ar fi spus: „Nu suntem ale tale. Nu ai niciun drept asupra noastră“.
Aici, mă puteam decupla de lume. Nu exista internet – sau cel puțin era atât de slab încât puteai la fel de bine să uiți de el. Telefonul meu nu-mi bipăia cu știri sau e-mailuri, ca și cum un spirit nevăzut al junglei ar fi prins in hățișul verde orice urmă a celeilalte lumi care ar fi putut să-mi tulbure pacea cu greu găsită.
Noaptea, singur în piscina unui hotel pustiu din adâncul junglei, am plutit sub un cer plin de stele. Universul pulsa deasupra mea – infinit, etern – în timp ce liliecii coborau în picaj, atingând suprafața apei în căutarea unei prăzi nevăzute. În zori, strigătele maimuțelor urlătoare răsunau prin coronament, chemările lor vibrând în aerul umed. Păsările zburau pe cer, cu aripile lor ca niște flăcări pictate, iar râul își șoptea secretele în timp ce se îndrepta spre mare.
Dar în Tayrona pe lângă paradis există și fantome. Cu decenii în urmă, pe măsură ce Columbia tremura sub spectrul violenței, valuri de campesinos au venit în Sierra Nevada, căutând refugiu în faldurile sale. Aceștia au dus cu ei cultura pământului, scoțând viață din sol – mai întâi cafea, apoi banane și, mai târziu, ceva diferit, marijuana și apoi coca. Odată cu acestea au venit însă și umbrele – gherilele, paramilitarii, care au dus un război tăcut in umbra palmierilor, îmbibând pământul cu sânge. Tayrona, cândva un refugiu, a devenit un pământ interzis, unde nimeni nu avea voie să intre sau de unde nimeni nu putea să iasă. Chiar dacă astăzi Tayrona traficanților a fost mutată peste culmi, drogul alb continuă să curgă prin venele Sierrei Nevada, cu o producție mai mare ca niciodată. Cartelurile nu se mai luptă cu gloanțe, ci cu bilanțuri corporatiste, conducându-și afacerile în așa fel încât să nu verse ceștile de cappuccino vândute turiștilor în localurile de pe plajă. Poteca din junglă șerpuiește printre rădăcini de ficus care par să cuprindă totul în jur, printre ape liniștite unde se ascunde un caiman singuratic, ducând către strălucirea aurie a plajelor. Acolo, afundându-ți picioarele în nisipurile calde din Cabo San Juan, schimbările care ar avea loc în lume par să se dizolve. Bei al treilea suc de mango al zilei și, pentru o clipă, uiți de toate.
Dar de abia într-un sătuc de dincolo de Tayrona mi-am găsit refugiul mult căutat. Un loc care ar fi putut să nu existe pe nicio hartă – cel puțin nu așa cum era înainte ca rucsăcarii să îl găsească și să îl transforme într-una dintre Meccaurile lor. Aici, pescarii își repară plasele la umbra migdalilor, iar copiii aleargă desculți prin praful auriu. Când am coborât din autobuz și am început să-mi târăsc pașii prin praful străzii, am știut că am pășit în propriul meu gând, aproape de neînțeles. Am simțit că acesta era Macondo-ul meu, o lume plutind între mare și plantațiile nesfârșite de banane, unde timpul se învârte în spirală și realitatea se încovoaie pentru a se adapta viselor.
Satul m-a îmbrățișat ca un cocon, ferindu-mă de nebunia pe care o lăsasem în urmă. Zilele se desfășurau într-o lentoare aurie: dimineți cu cafea dulce și arepas, după-amiezi în care căldura strălucea deasupra mării, nopți în care stelele pulsau ca niște amintiri străvechi.
„Timpul nu trece la fel în Macondo-ul tău“, mi-a spus într-o noapte, în vis, un pescar bătrân, ale cărui mâini țeseau magie în plasele sale. „Aici, lumea de dincolo este doar o închipuire“.
Și l-am crezut. Mesajele disperate ale prietenilor care mă avertizau că lumea s-a schimbat cu totul de când am plecat au rămas fără răspuns. Am schimbat setările telefonului și am blocat complet accesul, nelăsând cele două lumi să se atingă, după care, mulțumit, am mai făcut o poză apusului de soare. Aș fi vrut doar să le spun prietenilor că nici nu am plecat, dar nici nu sunt aici – plutesc între lumi, prins în vraja unui sătuc care refuză să fie altceva decât el însuși.
În Palomino, oceanul fredonează cântece de leagăn pe care călătorii nu par să le uite niciodată. Este genul de loc care-ți șoptește sufletului, invitându-te să rămâi doar puțin mai mult – până când zilele se transformă în săptămâni, iar săptămânile se întind într-o veșnicie de apusuri de soare aurii și valuri luminate de lună. Aerul este îmbibat cu sare și miros de mango copt, ritmul valurilor amestecându-se perfect cu ritmul leneș al unei chitare auzit undeva în depărtare.
Străzile sale prăfuite, moi sub picioarele rătăcitorilor desculți, duc spre locuri familiare și misterioase deopotrivă. O brutărie franceză, ascunsă în spatele unei bougainvillea luxuriante, servește croissante calde și cappuccino care te fac să uiți unde te afli. Un stand de sucuri, condus de un tip din Brooklyn care a căutat o vreme visul american, dar care a găsit unul diferit aici, oferă o mostră de paradis într-o înghițitură rece și consistentă de maracuya. Tarabele de pe drum strălucesc de artizanat – brățări țesute manual, scoici înșirate ca niște șoapte din mare, inele de argint care captează ultimele raze ale soarelui la apus.
Acesta este refugiul meu, Macondo-ul meu – locul care mă adăpostește, unde realitatea se dizolvă în ceața unui vis perpetuu. Zilele se adună unele în altele, încețoșate de ritmul lent al vieții. Diminețile se prelungesc cu deznodământul leneș al unui alt răsărit de soare, o altă înghițitură de cafea în timp ce valurile își continuă eterna conversație cu țărmul. Și când soarele se topește în orizont, pictând cerul în nuanțe imposibile de foc și aur, îmi ridic paharul – încă o margarita, încă un toast pentru un prezent care pare fără sfârșit pe fundalul valurilor, metronomul dansatorilor desculți care se rotesc sub lumina felinarelor de pe plajă.
Palomino nu este doar un loc. Este un sentiment, o vrajă, un secret, un vis care nu te eliberează niciodată complet. Aici, lumea de afară încetează să mai existe, devenind închipuire.
Imagine reprezentativă: Alejandro Obregón, La violencia, 1962
