Spania, alături de Italia, Franța și Grecia, mi se pare una dintre țările inepuizabile ale Europei. E destul să-ți arunci ochii peste o hartă ca să-ți dai seama că ar trebui să pui deoparte ani întregi doar pentru a vedea o mică parte din ce are de oferit – celebrele Barcelona, Pamplona, Bilbao, Madrid, Toledo, Alhambra, Valencia, Alicante, Córdoba, Sevilla, Málaga, mai puțin cunoscutele Ronda, Girona, Cáceres, Cadaqués, Castellfollit de la Roca, Setenil de las Bodegas, la care ai adăuga, desigur, Gibraltar, Balearele, Canarele. Și abia după ce ai bifa marile obiective, ai începe să cunoști cu adevărat locurile, căci știm prea bine că experiențele esențiale nu sunt cele din ghidurile turistice, ci acelea ascunse călătorului grăbit, cele fuera de lo común.
Întâmplarea a făcut ca la început de primăvară să fim în trecere prin Madrid. În imaginarul colectiv, Spania apare adeseori ca un tărâm al verii perpetue și e necesar puțin efort imaginativ pentru a ți-o închipui întunecată și friguroasă, așa cum am găsit-o noi. Zgribuliți și murați, am străbătut străzile inundate, prin ploaie și vânt tăios, din Plaza Mayor până la Palacio Real și Catedrala Almudena, apoi îndărăt prin Puerta del Sol, spre Prado. Siglo de Oro, baroc, art nouveau, jamoneríi, gelaterii, cafenele. În ciuda vremii vitrege, puhoaie de oameni pe străzi. Un prânz târziu, pe fugă, într-un restaurant ultraaglomerat de vizavi de Palacio Neptuno. Gândul că ar trebui să revenim cândva ca să trăim mai bine orașul, fără a sta cu ochii pe ceas și cu mâna înghețată pe mânerul umbrelei.
Istoria atestată documentar a Madridului începe în secolul al IX-lea, odată cu construirea de către mauri a unei fortărețe pe malul stâng al râului Manzanares, loc populat în trecut de celți, romani și vizigoți. Cucerită de creștini în 1083, așezarea a avut o dezvoltare lentă până în 1561, când regele Filip al II-lea a ales micul târg drept reședință, în mare parte datorită poziției sale strategice. Firește, fața orășelului s-a schimbat rapid. S-au construit palate, clădiri administrative, catedrale, piațete, parcuri, teatre și arene. Nobili, diplomați, negustori, meșteșugari, savanți și artiști din întreaga Europă s-au stabilit aici. În doar câteva decenii, populația a crescut de patru ori. Capitala s-a dezvoltat și mai mult sub cârmuirea despotului luminat Carol al III-lea, din timpul căruia datează actualul Palat Regal, construit în locul vechiului alcazar, precum și Muzeul Prado. Ocupat de Napoleon în timpul Războiului Peninsular și bombardat de Franco în timpul Războiului Civil, Madridul a renăscut abia după jumătatea anilor ’70.
Unul dintre marile centre culturale încă din secolul al XVI-lea, Madrid a fost casă pentru creatori ca Cervantes, Lope de Vega, Calderon de la Barca, Tirso de Molina, Francisco de Quevedo, Mariano José de Larra și José Echegaray, ale căror cuvinte sunt astăzi încrustate la tot pasul în pavajul străzilor. Casele lor încă pot fi văzute în Barrio de las Letras, căci o asemenea metropolă culturală trebuia să aibă un Cartier al literelor. Întins între Sol-Gran Vía și Paseo del Arte, Barrio de las Letras este printre cele mai pitorești și fascinante locuri prin care te poți rătăci, plin de muzee, case memoriale, teatre, librării, galerii de artă și cafenele, îngăduindu-ți totodată o călătorie în timp, prin veacurile care, deși au trecut peste Madrid, au lăsat destule neschimbate, dând naștere unei sinergii între farmecul istoric și energia creativă contemporană, între ornamentele epocii de aur, când bogăția coloniilor se revărsa în oraș, și arta modernă, cosmopolită. În partea de nord a cartierului, pe Calle de Atocha, s-a aflat tiparnița lui Juan de la Cuesta, unde în 1604 a fost tipărită prima ediție din Don Quijote. În apropiere, la Convento de las Trinitarias Descalzas, se află îngropat legendarul scriitor.
Pentru mine însă Madrid nu înseamnă doar alde Cervantes și Lope de Vega, ci, în egală măsură, Hemingway, care a fost aici în repetate rânduri de-a lungul anilor ’20, ’30 și ’50. Războiul Civil Spaniol, coridele, vinul băut din porrón, Pentru cine bat clopotele. Hemingway nu a fost un simplu turist, ci un cronicar al orașului într-una dintre cele mai dramatice perioade din întreaga sa existență. A iubit Madridul pentru vitalitatea sa și pentru spiritul de luptă, iar în locurile frecventate de prozatorul american încă se păstrează poveștile sale, fie că vorbim despre Cervecería Alemana, Museo Chicote sau Sobrino de Botín (vezi Fiesta). Ca în vremea sa, coride încă au loc la Las Ventas, deși acestea au fost interzise în mai multe orașe spaniole (vezi Moarte după-amiaza).
Prado, Puerta de los Jerónimos, o coadă kilometrică, sute peste sute de oameni dârdâind sub umbrele, știind că merită supliciul pentru a vedea unul dintre cele mai uluitoare muzee de artă din lume. Goya, Velázquez, El Greco, Pieter Bruegel cel Bătrân, Tiziano, Tintoretto, Rubens, Joachim Patinir, Matthias Stom, Claude Lorrain. Adam și Eva, Perseu și Andromeda, Caron traversând Styxul, Toma Necredinciosul, Sfântul Antonie în ispită, autoportretul lui Dürer, în care artistul german seamănă cu Iisus din filmul lui Zeffirelli. Pietà de Daniele Crespi – privirea Mariei este poate cea mai zguduitoare privire surprinsă vreodată pe pânză. Însă așa cum pentru mine Madrid nu înseamnă doar Cervantes și Lope de Vega, ci și Hemingway, tot așa nu înseamnă doar Goya și Velázquez, ci și Hieronymus Bosch.
Ne întoarcem astfel la Filip al II-lea, care era un mare admirator al maestrului din Brabant și un colecționar al lucrărilor acestuia, unele dintre care erau odinioară expuse la Mănăstirea El Escorial. Ca pentru mulți, Bosch este pentru mine o obsesie. Nuvela care dă titlul volumului meu Rezervația, apărut în 2022 la Polirom, este construită în jurul tripticului Grădina plăcerilor lumești. Inițial, am ales pentru copertă un detaliu din lucrarea cu pricina, însă am descoperit că exact același detaliu apărea pe coperta unui alt volum apărut la aceeași editură, În Calabria de Peter S. Beagle. Am optat, în cele din urmă, pentru o pictură de Arthur B. Davies, expusă la The Metropolitan Museum of Art din New York (vezi articolul „De veghe printre zgârie-nori“, din 2 august 2024, Matca literară). E de înțeles că mi s-a accelerat pulsul când m-am găsit, într-un târziu, în fața fabuloasei picturi a lui Bosch. După mai bine de cinci sute de ani, rămâne la fel de năucitoare, inepuizabilă sursă de inspirație pentru artiști și cărturari de toate soiurile.
Am ieșit năuci când deja se întuneca și, cum eram încă uzi și înfrigurați, am făcut semn unui taxi care să ne ducă la hotel. După ce ne-am încălzit cu o cafea și un excelent brandy de Jerez, am început să citesc din Insulele lui Thomas Hudson. În primele pagini, protagonistul discută cu un prieten despre pictură și-l pomenește, desigur, pe Bosch. Și ne-am gândit apoi la cum trebuie să fie Madridul vara și la Barcelona lui Zafón și la Málaga lui Picasso și la câți ani de viață ar trebui să punem deoparte doar pentru a zgâria învelișul acestei miraculoase lumi peninsulare.
Imagine reprezentativă:
Musikanter, Madrid, The Royal Library,
The National Library of Denmark and Copenhagen University Library
