Sigur, pentru bunicii mei, lucrurile nu se prezentau atât de simple. Accentuau mereu că domnul Maniu este „rendes ember” (un om cumsecade) sau că popa din nu știu ce sat, adică un român, l-a avertizat pe bunicul când românii de acolo au vrut să-l omoare. Mai târziu, am aflat că bunicul era locotenent sau, mă rog, ofițer în armata maghiară și într-o zi a primit ordinul să-i ucidă pe fiii acelor oameni. N-am făcut armata, dar am înțeles că ori execuți ordinul, ori ești executat, mai ales în vreme de război. În același timp, sigur, înțeleg durerea oamenilor aceia care voiau o răzbunare pentru copiii lor.
Chestia e că toată povestea nu ne-o spunea nimeni: tentativa de ucidere a bunicului și faptul că a ucis chiar el erau informații disparate, parcă nici nu se referau la același om și la povestea lui. Eu trebuia să leg planurile și să aflu tot adevărul.
Știi, e greu să accepți despre cineva pe care-l iubești că e ucigaș. Mai greu e să nu-l iubești când afli asta. Singura mea șansă a fost să-l iubesc în continuare și să mă supun unui proces de autoeducare care mă curăță de prejudecăți și stereotipii.
Așa am devenit trădătorul de neam și de țară cum mă consideră aproape toți maghiarii din Transilvania. Treaba lor; dacă toți s-ar reuni într-o persoană, i-aș spune că nu asta am sperat de la revoluție, conservarea aceleiași identități de rezervație pe care ne-am păstrat-o timp de atâția ani.
Dar hai să-ți mai înșir câteva lucruri. Ai fost mirată într-o zi să afli că am absolvit liceul industrial. „Ce căutai acolo?!” îți exprimai bulversarea pentru că te gândeai oare un băiat cu talent literar cum s-a putut regăsi într-un liceu industrial. Așa e, doar că liceul Brassai era unul cu renume, fost liceu unitarian în care au învățat personalități de vază ale culturii maghiare din Transilvania.
Îmi amintesc și ce tragedie era „ultima absolvire maghiară”. Bemolul făcea aluzie la ultima absolvire exclusiv maghiară, pentru că în 1986, statul român a introdus câteva clase românești în liceul nostru. Iar noi, care nu mai aveam voie să scriem „Kolozsvár” sau „Nagyvárad”, numai „Cluj” sau „Oradea”, sigur că am resimțit asta ca fiind apocalipsa ungurilor.
Într-o zi, dirigintele, care ne era și profesor de maghiară, ne vorbea despre Endre Ady. Marele poet s-a născut în satul sălăjean care astăzi îi poartă numele, dar a devenit poetul pe care-l cunoaștem astăzi la Oradea. Dirigintele, un bărbat mai mult moale, n-a îndrăznit să scrie numele maghiar al orașului deși toată clasa aștepta asta cu sufletul la gură.
Draga mea, tu nu știi toate astea, și slavă Domnului că e așa. Dar ar fi bine să înțelegi măcar dorind să mă înțelegi pe mine că lucrurile astea pot fi marcante și pot atinge o întreagă comunitate. Dacă ești numit peste tot horthyst, dacă parcă toată istoria predată la școală ar fi pentru ca tu să poți fi numit străin, atunci asta te va urmări toată viața.
Nu caut, vai de mine, pretexte pentru ură. Mă caut pe mine în toată tărășenia asta. În toată viața asta. În toată maghiaromânia ce mă definește.
Imaginea reprezentativă: Akshay Paatil