Edward Ashton s-a născut pe 10 ianuarie 1968, în Fairfax, Virginia. Este autorul mai multor romane SF, printre care Mickey7 (Curtea Veche Publishing, 2024), ecranizat în 2025 de celebrul regizor sud-coreean Bong Joon Ho, cu titlul Mickey 17 și avându-i în distribuție pe Robert Pattinson, Toni Collette, Mark Ruffalo și Steven Yeun. Edward Ashton locuiește într-o cabană pe malul unui lac din statul New York, sculptează în lemn și predă fizică cuantică.
Liviu Szoke: În primul rând, îți mulțumesc foarte mult pentru acest interviu și dă-mi voie să spun că mi-a plăcut foarte mult cartea ta, Mickey7. Așadar, prima mea întrebare ar fi: Cine este Edward Ashton și cum a devenit el scriitor?
Edward Ashton: Cred că răspunsul la această întrebare depinde de cum definești „a deveni scriitor“. M-am considerat scriitor de când mă știu. Acum câțiva ani, când părinții mei au făcut curățenie prin casă, au găsit un dosar plin cu povești scrise de mine pe când aveam cinci sau șase ani, mâzgălite cu creionul pe foi de caiet. Nu erau cine știe ce, desigur, dar, vai, cât de întunecate erau! Am fost un copil tare ciudat. Dacă te referi la perioada din cariera mea când au început să fie interesați și alții să citească ce scriu, atunci asta a început, mai mult sau mai puțin, când aveam douăzeci de ani. Atunci am vândut prima mea povestire, pentru buletinul informativ al unei firme italiene de mezeluri. Mi-au plătit 100 de dolari și o pizza uriașă. Consider în continuare că a fost una dintre cele mai bune plăți primite ca scriitor. Următorii câțiva ani i-am petrecut vânzând povestiri unor reviste literare obscure și pentru sume modeste, până când, în cele din urmă, m-am hotărât să fac pasul cel mare și să scriu o carte adevărată. Șase luni mai târziu am terminat primul manuscris al romanului Three Days in April (HarperCollins, 2015), iar de acolo lucrurile pur și simplu au început să se miște.
Science-fictionul te-a ales pe tine sau tu ai ales science-fictionul?
Este o întrebare interesantă. Nu am început să scriu science-fiction și, deși toate romanele mele se încadrează în acest gen, povestirile mele scurte variază de la SF la fantasy și până la ficțiune literară contemporană. Însă întotdeauna mi-a plăcut foarte mult să citesc science-fiction, încă de când am început să iau de pe rafturile tatălui meu cărțile lui Clifford Simak, James Tiptree Jr. sau John Varley, cu o viață în urmă. Cred că acesta este răspunsul. Sunt un cititor avid, dar SF-ul a fost prima mea iubire, iar dacă urmează să trăiesc cu o poveste un an sau mai mult, vreau să fie ceva ce ador cu adevărat, profund.
Viitorul nu este chiar atât de îndepărtat, potrivit „predicției“ tale despre colonizarea altor planete (și chiar galaxii), deși este deja evident că nu vom fi pregătiți atât de repede pentru asta. Și totuși… De ce nu ai ales o perioadă mai îndepărtată în viitor? Sau nu ai intenționat să fii exact, ci doar să fii ancorat în realitatea noastră cotidiană?
Hmm… s-ar putea să confunzi acțiunea cărții cu cea a filmului. În filmul regizorului Bong, misiunea pe Niflheim are loc la doar câteva decenii în viitor (2053), și probabil ai dreptate când spui că nu este tocmai un interval realist pentru un asemenea avans tehnologic. Cred că a vrut să transmită anumite lucruri despre societatea contemporană și a pus accentul mai mult pe acest aspect decât pe realism. Cartea mea însă este plasată la aproximativ o mie de ani în viitor, ceea ce, sincer, e un orizont atât de îndepărtat, încât nu cred să existe ceva care să nu devină posibil până atunci.
Iar acum ajungem la Mickey (Barnes). Ai avut un model specific în minte sau e doar o persoană anonimă, care încorporează caracteristici de la multe altele?
Mickey Barnes, la fel ca toate personajele mele, este o creație ficțională și, conform avocatului meu, nu reprezintă nicio persoană reală, în viață sau decedată, iar orice asemănare este pur întâmplătoare. Totuși, unul dintre cei mai buni și mai vechi prieteni ai mei se numește chiar Mickey și, din când în când, mă gândeam la el atunci când descriam modul în care gândește Mickey Barnes. Pe măsură ce povestea a evoluat, Mickey a căpătat cu adevărat o viață proprie și, în cele din urmă, nici vocea, nici comportamentul său nu mai seamănă cu cele ale prietenului meu, dar el a fost punctul meu de plecare.
Clonarea umană (sau reimprimarea, în acest caz) nu este chiar atât de departe. Și totuși pare atât de greșită… Isaac Asimov spunea încă din anii ’50 că până și roboții trebuie și ar trebui să aibă drepturi (nu mai presus de drepturile oamenilor, desigur). Dar Mickey este pur și simplu… de sacrificiu, un „Înlocuibil“, așa cum ai spus, chiar mai puțin decât o mașină. Ce ai intenționat să transmiți prin acest lucru?
Cu ani în urmă, firma la care lucram avea un director financiar – să-i spunem „Sarah“ – pe care am ajuns să o cunosc destul de bine. Am călătorit împreună în interes de serviciu, am jucat golf de câteva ori și am petrecut nenumărate ore plângându-ne de clienți, consiliu și colegi. Totuși, întotdeauna mi-a fost clar că, dacă Sarah ar fi considerat vreodată că profitul obținut din a mă tăia bucăți și a-mi vinde rămășițele la o fabrică de hrană pentru pisici ar fi cu un dolar mai mare decât cel obținut din a mă păstra angajat, ar fi făcut-o fără ezitare. Aceasta este, în esență, atitudinea multor persoane din managementul marilor companii globale și este unul dintre aspectele despre care mi-am dorit să vorbesc în Mickey7. Majoritatea corporațiilor de astăzi nu își omoară literalmente angajații, dar bănuiala mea puternică este că n-ar ezita să o facă dacă ar avea oportunitatea oferită de o bioimprimantă.
Unii spun că acolo unde acțiunea lipsește uneori, intervine umorul. Asociez această carte cu o altă senzație, Marțianul de Andy Weir. A fost intenția ta să impregnezi scriitura cu umor pentru a face atrocitățile prin care trece Mickey ceva mai puțin îngrozitoare? Sau Mickey trebuie pur și simplu să vadă partea amuzantă a situației sale (dacă aceasta există) ca să nu-și piardă mințile – având în vedere ce s-a întâmplat cu versiunile sale anterioare? Și trebuie să spun că fără această doză de umor, povestea ar fi fost, din punctul meu de vedere, extrem de tristă.
Cred că ultima ta afirmație este chiar răspunsul la întrebare. Mickey7 abordează o mulțime de teme extrem de întunecate – despărțire, pierdere, traumă –, iar fără doza de umor, pentru mulți cititori ar fi fost de nesuportat. Știu că există un întreg subgen (așa-numita ficțiune „grim dark“) dedicat suferinței necruțătoare, dar nu e ceva ce mi-ar plăcea să citesc și, prin urmare, nu e nici ceva ce mi-ar plăcea să scriu. Sincer însă, o mare parte din umor vine din felul meu de a fi. Am încercat din răsputeri să-i ofer lui Mickey o voce proprie, distinctă, dar, în cele din urmă, oricine mă cunoaște va spune că pe alocuri chiar sună ca mine, mai ales atunci când face glume despre ceva ce este, în mod obiectiv, oribil.
Și ajungem acum la Niflheim: Ai avut în minte o planetă anume? Ce te-a inspirat să creezi Târâtoarele? De asemenea, în film, Târâtoarele sunt așa cum ți le-ai imaginat?
O planetă anume? Nu. Totuși, aveam nevoie să fie un loc dificil, un spațiu unde oamenii să poată supraviețui, însă doar cu greu și numai dacă totul merge exact așa cum trebuie. Prin urmare, am luat Pământul, am scăzut temperatura cu douăzeci de grade și am eliminat jumătate din oxigen. Cred că m-am inspirat și uitându-mă pe fereastră, dat fiind că locuiesc într-un loc unde iarna se depun, în medie, mai mult de trei metri de zăpadă. Când am creat Târâtoarele, am vrut să fie cât mai respingătoare fizic. Una dintre temele cărții este cine (sau ce) merită să fie considerat o persoană. E ușor să acorzi acest privilegiu unui lucru drăguț și pufos – până la urmă, cui nu-i plac ewokii? E mult mai greu însă atunci când ceea ce ai în față pare desprins dintr-un coșmar. Modelul de bază pentru fizionomia lor a fost scolopendra africană uriașă, dar am făcut-o mult mai mare, i-am mai adăugat membre, mandibule și o gură capabilă să zdrobească stânci. Regizorul Bong a avut alte idei despre ce vrea să transmită în film, iar pentru scopurile sale a avut nevoie de ceva care să fie mai empatic vizual. Așa că a luat modelul meu de bază și i-a adăugat blană, o cocoașă și ochi adânci, expresivi. Tot înfricoșătoare, firește, dar mult mai acceptabile decât ceea ce îmi imaginasem eu.
Filmul… Trebuie să spun că mi-a plăcut mai mult generalul Marshall din cartea ta (care mi-a amintit de personajele din Infanteria stelară), dur și serios, decât versiunea de clovn pe care au făcut-o cu simpaticul Mark Ruffalo. Știu că poate nu poți spune prea multe despre această schimbare, dar… a cui a fost ideea? Și, bineînțeles, să adaug și partenera lui, interpretată de Toni Collette?
Ei bine, primul lucru care trebuie înțeles este că romanul a fost proiectul meu, iar filmul a fost proiectul regizorului Bong. Orice diferențe ai fi observat între cele două (și da, sunt destule) au ținut exclusiv de deciziile regizorului Bong. Când am scris cartea, aveam anumite idei pe care voiam să le transmit, așa că mi-am construit personajele și povestea pentru a susține acele idei. Când regizorul Bong și-a scris scenariul, el a avut alte teme pe care dorea să le abordeze și și-a modelat personajele în consecință. De exemplu, pe mine m-a interesat în mod special întrebarea dacă fiecare nouă iterație a lui Mickey este o continuare a aceleiași persoane sau o persoană complet nouă. Pe de altă parte, regizorul Bong a fost mai preocupat de comentariul social. Această diferență de abordare a dus la alegeri foarte diferite în dezvoltarea personajelor.
Apropo, ne poți spune care a fost implicarea ta în realizarea filmului? Și cum ai aflat vestea că romanul tău va fi adaptat într-un lungmetraj, cu actori celebri și regizat chiar de Bong Joon-Ho?
Implicarea mea în realizarea filmului a fost, în mare parte, de observator. Singura influență pe care am avut-o a fost un apel video pe Zoom de două ore, imediat după ce regizorul Bong a acceptat proiectul. Am petrecut mult timp discutând detalii din carte – cât de mare este, de fapt, nava? Se poate călători între Niflheim și Pământ? Cum se reproduc Târâtoarele? – și apoi a făcut un gest pe care nu era deloc obligat să-l facă. M-a întrebat ce cred eu că reprezintă esența cărții, care este acel capitol sau scenă care trebuie neapărat să apară în film ca să simt că este tot povestea mea, și mi-a promis că va avea grijă ca acel moment să ajungă pe ecran. Țin să subliniez că a fost un gest de pură bunăvoință din partea lui. M-am gândit vreo două secunde și am spus: „Capitolul 19. Acela trebuie să fie acolo.“ Mi-a răspuns că se bucură că am ales acel moment, că a plâns când a citit capitolul și oricum își propusese să-l includă în scenariu, iar când am întrebat dacă mai pot alege ceva, mi-a spus că nu. Aceasta a fost întreaga mea implicare în scrierea scenariului. Cât despre modul în care am aflat vestea, ei bine, practic în același mod ca toată lumea, cred. Am citit despre asta într-un articol apărut în Deadline.
La final, trebuie să spun că abia aștept să citesc următoarea ta carte (tradusă în limba română, desigur, voi avea răbdare) din seria Mickey7. Ai de gând să scrii și alte povești în această serie sau te oprești aici? Iar această combinație cyberpunk-retro-noir-hard-SF (și era și timpul să avem din nou cyberpunk într-o poveste cu teme întunecate, dar tratate cu o doză generoasă de umor) va continua în același stil sau intenționezi să schimbi tonul?
Ei bine, tonul rămâne același, doar e Tonul. Aceasta este vocea mea și se simte în toate cărțile pe care le scriu. Sincer, mă îndoiesc că aș putea să-l schimb chiar dacă aș vrea. În ceea ce privește continuarea seriei Mickey7, asta depinde în mare parte de editorul meu. Am publicat încă trei cărți după Antimatter Blues (volumul doi al seriei) și, de fiecare dată, am propus și o a treia carte din seria Mickey7. Nu a acceptat încă, cred că mai ales pentru că ar vrea să vadă ce se va întâmpla cu vânzările după apariția filmului. În curând urmează să propun următorul meu proiect. Presupun că atunci vom afla dacă i-a plăcut ce a primit.
Îți mulțumesc foarte mult pentru răspunsuri!
Și eu îți mulțumesc! Mi-a făcut mare plăcere!
