Malamud

Malamud bătea cu degetele în tabla de la chiuveta dantelată cu clor. În tact apăsat, număra minutele, apoi secundele, ca Sheri să ajungă odată. Nu avea s-o servească cu mâncare, azi-noapte târziu, când sosise de la lucru, i se făcuse lehamite de magazinul non-stop de pe cealaltă parte a străzii cu veșnicele ouă mirosind a coteț. Femeii îi era interzis în bucătărie unde lada frigorifică cumpărată din capătul opus al Novei Urbo umplea tot spațiul de lângă chiuvetă, cel cu faianță tristă. Așa cum era ea, cu fierul ruginit la încuietoare și cu balamalele de plastic dezgolite pe alocuri, avea totuși un spațiu de aproape două sute de litri.

Perfect. Cuțitul Friedr Dic împrospătat la masatul de oțel șparlit de la serviciu va participa la o treabă fezabilă. În rest, la ce să se mai gândească Malamud când timpul părea a se roti în gol, când o muscă bâzâia în trepte ca un bruiaj de motor aproape împotmolit și zburda țâfnos, mai mult înspre geam unde se împingea repetitiv în sticlă, de parcă uitase că se împinsese cu o secundă mai înainte, iar aceste mișcări Alzheimer îl scoteau pe bărbat din minți, dar tot nu-l îndemnau să se urnească de lângă chiuvetă. La un moment dat, recunoscu loviturile ei bine direcționate. În șlapi se îndreptă spre hol, călcă pe aceeași cută a covorului roșu din pâslă, plin de scame, și trase de clanță. Sheri nu era o sirenă șarmantă, dar avea părul în spirale, comprimat, cu irizații aurii pe fond roșcat, și buzele subțiri mereu nuanțate într-un maro cremos, fapt ce o făcea extrem de îmbietoare. Plinuță, cu obrajii colonizați de vinișoare și pielea rozalie, îi dădea sare și piper vieții lui Malamud în orele în care împărțeau patul. Un lucru la care bărbatul n-avea absolut nimic de obiectat erau unghiile ei, mereu absente, gata de muncă, cuminți, fără nicio mânjeală colorată în pofida slujbei ei de manichiuristă.

Sheri se duse glonț la bucătărie, iar gazda sări s-o oprească și s-o asigure că nu-i nimic în frigider, în fond, locul prielnic pentru desfășurarea lor îi aștepta cu o cuvertură trasă peste. Atunci musca se izbi de pieptul lui masiv. Malamud își făcu instant căuș din palma dreaptă ca s-o prindă, dar musafira îl opri la timp.

– N-o omorî, deschid geamul și îi dai drumul frumos! strigă ea. Am adus o pungă cu arpacaș ca să-ți hrănesc cei doișpe’ apostoli.

Gazda lăsă musca și o urmări pe Sheri cum deschise geamul cu un scârțâit de la canaturile de lemn îmbătrânit, cum își scoase lent mâna încărcată pe pervaz și cum îndestulă o mulțime de porumbei direct din ea. Acum câteva săptămâni păsările abia se apropiau de fereastra lui, dar ea deveni singura din clădire ce le dădea înaripatelor ceva diferit față de bucățile de pâine în putregai ale vecinilor. Respirația lor temătoare combinată cu smucituri ale trupurilor pentru a nimeri cu ciocurile boabele o făcură pe Sheri să zâmbească. Malamud se plictisi de drăgălășeniile manichiuristei și, în starea lui de încordare, o apucă de fund, explicându-i la lobul urechii cum că gestul ei e mai degrabă narcisist, ceva o asigură că niște ființe sunt la picioarele ei, sau poate doar egoist, căci dacă spațiul de nutriție se limitează la găvanul palmei, apostolii suferă de fapt, sar unii peste alții ca bezmeticii, se înghiontesc, se burzuluiesc, trag de gâtul celui de alături, își scot ochii, se sufocă și așa mai departe, în loc să binevoiască să pună grămada de semințe pe toată întinderea bordurii. Sheri tresări, nu răspunse în înmărmurirea ei și, ca hipnotizată, părăsi incinta fără să remarce lada frigorifică și uneltele de pe blat.

În dormitor, ea se lăsă peste claia de lenjerie nefăcută și, în semiobscuritatea incintei făcută de draperii, Malamud își scoase maioul, dezgolind o burtă păroasă cu sfârcurile ca niște castane. Sheri îi cutreieră părul ruginiu al pieptului în timp ce el o cotrobăia nemilos, cu sprâncenele încordate ca atunci când îi manevra pe porci de parcă nu ar mai conta, și chiar nu mai conta, căci ei aveau să moară oricum. Acum își privea femeia cu o înflăcărare sadică în timp ce ea își îndepărtă blugii. Malamud îi prinse pulpele pline în strânsoarea mâinilor. Jucând-o, bărbatul îi luă unghiile între buzele lui flușturatice și i le supse ca pe acadele. La final reveni cu două pahare de șampanie moștenite de la bunici, pahare intacte, căci aceștia le ținuseră în casă ca pe niște icoane, pentru eventualii musafiri ce nu și-au mai făcut nicicând apariția, dar el își promisese că nu va face una ca asta, ba le va și crăpa eventual înainte să moară de bătrânețe ca atmosfera de muzeu să se ducă odată cu el. Prin urmare, luă cupele de sticlă chinezească și îndepărtă etichetele sferice de lângă buza de sorbit. Sheri, cu ochiul ei bine format la detalii, împinse cu degetul mozolit în salivă fibrele lipicioase rămase.

– Când vrei să pleci? o întrebă el brusc.

– Afară-i murătură, nu vezi și tu? Plouă minuscul, n-am ce face, e ziua mea liberă.

– Într-o oră merg la fermă, intru în tura de după-masă și mai am câteva treburi de aranjat până atunci, minți el.

– Oricum mi-e foame și aici nu-i nimic de halit, răspunse ea și dădu pe gât vinul rămas.

În hol, Malamud o îmbrățișă strâns, îi pupă buzele și îi strecură o carte în geantă.

– Stai, îl repezi Sheri, ce e asta?

– Un cal intră într-un bar.

– Faci glume cu mine? suspină ea și azvârli cartea de podea.

Malamud o ridică și îi prezentă liniștit coperta:

– Citește aici, chiar așa se numește. De David Grossman, un israelit. Nu-ți dau porcării, o asigură, apoi îi sărută unghiile de despărțire.

După ce zăvorî ușa, bărbatul se propti de ea cu toată greutatea corpului, închise ochii și trase adânc aer în piept. Sheri era cu șase ani mai în vârstă decât el, se cunoșteau de un an și nu reușea s-o facă să citească cu pasiune, să-și scoată căușul palmelor pe pervazul lumilor fictive, așa ca el. Ar accepta să se mute cu el în garsonieră, să împartă chiria, să se bucure de frumusețea cuticulelor ei, să-i admire lunula și placa unghială asemeni unui solz de pește, curată, sidefie, modestă. Cum ar fi degetele ei pe o filă de carte? Dacă ar fi avut unghiile cu gel, s-ar fi culcat doar o dată cu ea și i-ar fi dat drumul fără ezitare, ar fi alungat-o ca pe un câine maidanez, fără să-și mai consulte stiva de cărți din dormitor, fiindcă ele ar fi acționat ca niște soacre malefice în fața degetelor ei tivite cu vulgaritate. Dar carnea ei în noua ladă frigorifică cum ar fi arătat? De cutezanța gândului își trase o palmă. Și totuși, în ce prezență de spirit ar trebui să fie ca să-i despice trupul de-a lungul sternului, spre viscere după ce ar fi asomat-o dinainte cu un pistol cu bolț captiv? Inertă și caldă, cu șuvoaie roșii șopotind neregulat pe dealurile și văile carcasei? Zbang! O nouă palmă la celălalt obraz. Femeia asta bună, caldă, nu merită așa ceva! Nu sunt eu ucigașul descreierat, nici Dovaleh Greenstein a lui Grossman n-a făcut nimic rău altor oameni. Un val de spaimă îi trecu printre coaste și îl eliberă cu un răsuflu zgomotos. Sacii de rafie îi puse în dubă. Să nu se mai gândească la prostii. La păcate. Să nu-și mai dea palme. Mai bine să se spele pe mâini și să plece la serviciu în halatul lui albastru cu buzunar la piept. E răsplătit pentru cum se îmbracă, îi mai cumpără și lui Sheri din când în când un vin și un sendviș cu șuncă, ea scoate șunca adeseori și nu, nu omoară muște, draga de ea.

La fermă Malamud n-avea amici, se saluta cu alți colegi, coopera când era nevoie, dar cam atât. Acolo nu se zâmbea, partea cu gingășii sociale se convertea la înjurături. Tensiunea plutea printre padocuri. Copiii pe patru picioare erau neastâmpărați, creșteau repede și erau trimiși în Rai direct prin Iad. Turiști norocoși în viața asta. După atâtea fețe, Malamud tot făcea diferența. Se deosebeau, n-avea ce face, cu cât citea mai multe cărți, cu atât își asmuțea răbdarea la detalii, și nicio pereche de ochi nu mai era aceeași.

Pe înserat, aproape de miezul nopții, bărbatul intră într-una dintre halele suinelor aflate în faza intermediară de creștere, cele ce mai aveau două-trei luni până să fie măcelărite. Femela pe care i se puse pata avea ochi albaștri, cosmici, coada inelată, vioaie, și urechea dreaptă crestată din naștere. Trecu cu atenție pe lângă ceilalți anesteziați de somnolență, odihnindu-și trupurile pe podeaua murdară din grătare, și, printre grohăituri înfundate, păși cu bocancii pe paiele rare de pe beton până ajunse în dreptul scroafei. Ea întoarse capul într-o parte, îl privi zăpăcită, dar fermierul îi injectă rapid un tranchilizant. Sedativul avea să-și facă efectul în zece minute, vreme în care, Malamud se holbă la ceilalți companioni care ședeau ca niște saci calzi de carne. La auzul suflului lor regulat, propriile vintre îi părură mângâiate de multe mâini gingașe, iar simpla lor prezență, a acestor ființe tinere, fără ifose, luminate slab de felinarele opalescente de afară, îl invitau și pe el la o stare molatecă. Doar tensiunea cunoașterii lipsea dintr-o asemenea grădiniță Auschwitz. El o știa. Știa ce-o să-i aștepte. Fără să mai stea pe gânduri, scoase sacul de rafie din buzunarul halatului și vârî femela de gabaritul lui Sheri în ea. Ceilalți se treziră din somnolență și îl fixau cu o privire atentă. Scuturate de toropeală, boturile lor jucau salsa spre firul nedreptății.

Malamud duse pe furiș sacul în dubă și plecă spre casă. Mânuind volanul din piele roasă al mașinii prin ploaia măruntă, mâinile îi tremurau, iar inima îi oscila într-o incontrolabilitate neplăcută. Își arunca priviri prin oglinda retrovizoare și se ura, apoi se reasigura de fapta lui printr-un zâmbet de încurajare. Revenind în apartament, călcă pe aceeași cută a covorului roșu în drumul lui cu sacul spre baie. Pe gresia rece eliberă suina și aduse apă într-un fund de flacon tăiat. Noaptea dormi tulbure, poluat de mii de gânduri ce-i făceau fruntea să transpire. Dimineața dădu buzna în baie unde scroafa îl privea speriată, lipită de corpul căzii. Ochii ei injectați cu roșeață și triști aduceau cu ai lui după ce își examină propriul chip în oglindă. Guița ușor când se apropie de ea și, înfiorat, o mângâie pe creștet cu mișcări timide, îi atinse perii sârmoși de la o ureche la alta. Botul trandafiriu se încorda în încercarea ei de a-i mirosi planul. Cu o mișcare bruscă, Malamud se ridică, și din bucătărie luă cuțitul. Hipnotizat, se conformă după o rețetă prestabilită, bine cumpănită în lăcașul raționamentului propriu ca atunci când ghida patrupezii cu colegul său, Osmut, spre ieșirea din fermă, înspre gura camionului, și folosea bastoane electrice fără prea multă trudă emoțională. Astfel întâmpină cu ardoare emoțiile femelei și îi tăie grumazul dintr-o singură mișcare. Ochii ei cosmici pierdură contactul cu realitatea, trupul i se cutremură violent în timp ce cada primi primii stropi de sânge. Malamud, cu o față împietrită, îmbrăcat în halatul albastru, tăie regulamentar carcasa și lăsă toate râurile să se scurgă în gâtlejul vanei. O despică profesional, după care aduse câțiva saci negri menajeri și îi umplu cu bucăți de carne. Capul suinei îl păstră din respect într-o pungă separată. După ce le depuse pe toate în ladă, curăță baia, apoi luă un calmant și se frecă cu mâna pe piept. Sheri ciocăni tocmai atunci la ușă. Inițial, bărbatul se certă că uitase total de ea și ar fi trebuit să-i scrie un mesaj, să-i spună că-i bolnav și că nu are nevoie de nimeni. Ea continuă să bată în ușă ca un preot în toaca bisericească. Îi deschise în cele din urmă, și vizitatoarea intră radioasă, cu buzele reconstituite în formula drăgălășeniei ce imediat se dezumflară și restrânseră precum o piele moartă de șarpe la vederea chipului palid, plin de broboane de sudoare al bărbatului.

– Am vrut să te întâlnesc și azi până să pleci la tura de după-masă, am fost la patiserie și am luat ceva de mâncare, raportă ea dintr-o suflare.   

– Mersi, eu n-am avut timp de nimic, multe de făcut la fermă, murmură Malamud agasat, încălecându-și degetele ca într-o orgie cu melci.

– Hai să hrănim porumbeii.

– Azi nu, aș vrea să rămân singur dacă nu te superi.

Sheri lăsă punga cu semințe și cealaltă cu merdenele pe masă și ieși din casă ca o rușine, fără să-și ia rămas-bun.

În următoarele zile, fermierului i se luă greutatea din nodul pieptului de parcă ar fi fost iertat pentru durerea lui. Osmut se juca cu mustața și se uita pieziș la el când mânau porcii de gabarit mare spre camion.

– Lipsește o suină de la secția de creștere.

– Hmm, făcu Malamud.

–  Doar nu s-a eliberat ea de capul ei, nu crezi?

Malamud îi urmări fața lunguiață, cu ochi agili de delfin plimbându-se pe el, de sus în jos și de la stânga la dreapta ca un scanner stricat. Codul de bare era bine ascuns în adâncurile lipsei de dovezi.

– Dacă inculpatul e printre noi, îl vom descoperi! răspunse Malamud voios, îl pișcă pe Osmut de obraz și se îndepărtă.

În unica lui zi liberă de duminică, Malamud își propuse să gătească o tocăniță din carnea scroafei. Porumbeii aterizară pe pervazul din bucătărie, el însă lăsă punga cu hrana manichiuristei neclintită. Măcelarul se umplu de adrenalină când scoase din lada frigorifică prima plasă cu gheață pe suprafața ei. O lăsă la topit, timp în care curăță cartofi. Bucata de carne se prefăcu încet într-o gelatină opacă de culoarea cireșei, el o privi cu coada ochiului până când începu să tremure. Un sentiment de sufocare îi cuprinse trupul și-l împinse să iasă din abatorul personal, să se repeadă în cameră și să mângâie stiva cu cărți, să treacă cu buricele degetelor pe fiecare cotor și să citească cu glas tare titlul și autorul, ca la școală. Când ajunse la Animalele de Don LePan fugi înapoi în bucătărie, goli lada frigorifică și duse conținutul în dubă, atent să nu fie văzut de nimeni. Prin ceață și umezeală, conduse până la marginea metropolei, aproape de liziera unei păduri de mesteceni. Lângă un copac trânti bucățile de trup ca să fie mâncate de sălbăticiuni. Păstră în schimb capul pe care-l îngropă în semn de respect.

A doua zi la muncă își simți abdomenul ca pe un balon umflat. Spre după-masă, managerul lui, Carla, o femeie voinică, se îndreptă spre el. Fără să stea prea mult pe gânduri, Osmut se alătură și îi sugeră politicos să îi verifice colegului său duba. Pentru a fi absolvit de orice dubiu, Malamud acceptă impasibil. Fâstâcită, femeia examină spațiul gol de încărcare al furgonetei și când se aplecă, Osmut distinse câteva pete de sânge uscat lângă scaunele din spate. Carla făcu sesizare la poliție și în scurt timp un detectiv prelevă o probă de ADN. Malamud privea în gol înspre iarba plină de rouă în acea zi de septembrie, cu spatele la ei, când detectivul îi puse mâna pe umăr și îi declară amiabil că rezultatele vor ajunge a doua zi.

– Eu am fost, nu vă mai obosiți, îmi dau demisia, nu îmi pasă, dacă asta e pedeapsa, zise Malamud.

– Conform legii, aveți de plătit o pagubă însemnată, preciză detectivul.

– Nu am bani, nu-mi ajung banii, continuă el mecanic de parcă se adresa unei aglomerații de pietre.

– Aici nu-l mai primesc, se tângui Carla, ce psihopat, ce nătărău spurcat!

– Psihopați sunteți voi toți! urlă deodată Malamud electrizat cu viață. Sunteți toți criminali sau complici ai crimelor.

– Despre ce vorbește lunaticul ăsta?! se cruci Carla.

– Doar că voi o faceți mai rafinat! Dar crimă e, crede-ți-mă! strigă Malamud mai departe.

– Nu era porcul dumneavoastră, îl lămuri detectivul împăciuitor și-i puse cătușele.

– Porcul e al nimănui, doar lui însuși își aparține, iar eu n-am comis o crimă mai mare ca milioanele ce se petrec zilnic sub aripa legii.

În celulă, fostul măcelar stătea pe-un scaun și își freca absent sprâncenele. După prima noapte, Sheri apăru lângă gratii. Se priviră un timp, atinși de o tăcere sufocantă, până când Malamud izbucni într-un plâns agitat, furios, cu fruntea împinsă în gratii. Sheri îi atinse pielea înfierbântată și-i mângâie pistruii.

– Iartă-mă! Mută-te cu mine, promite-mi că te muți cu mine când ies de aici, o rugă Malamud prinzându-i mâna și sărutându-i-o pătimaș.

– Cu o condiție: să hrănim porumbeii împreună.

Imagine reprezentativă: Pablo Picasso, Studio (Pigeons), 1957