Malul blestemat

(Traducere și prezentare de George Volceanov)

Start

Scriitorul ungur de etnie evreiască Rejtő Jenő (1905-1943), pe numele său adevărat Reich Jenő, este autorul cu cele mai multe cărți vândute din literatura maghiară, după romancierul romantic Jókai Mór. La adăpostul unui dublu pseudonim, și-a publicat cărțile sub numele de P. Howard. Se numără printre victimele notabile ale Holocaustului: a murit la 1 ianuarie 1943, secerat de febră tifoidă, într-un batalion de muncă silnică de pe frontul rusesc, la cotul Donului. Fiindcă sfârșitul său nu este asociat în Occident cu lagărele de exterminare naziste, el nu figurează pe listele autorilor post-Holocaust promovați de ideologii americani în The New York Review of Books și alte publicații care dau tonul în diseminarea unui anumit tip de literatură „evreiască“ în lume (v. cărțile lui Kertész Imre sau Jurnalul lui Mihail Sebastian). „Vina“ lui Rejtő este aceea de a-și fi asumat masca unui cosmopolit ce a cultivat literatura polițistă și de aventuri combinată cu un umor sănătos, în genul lui, să zicem, Ilf și Petrov, plasându-și acțiunea (și eroii) scrierilor sale în imperiile colonialiste britanic și francez din epoca interbelică. Mai puțin preocupat de „problematica evreiască“, mucalitul P. Howard s-a arătat mult mai interesat de valorile umane esențiale – adevărul, dreptatea, loialitatea, tenacitatea, cinstea. Eroii săi sunt, cel mai adesea interlopi sau figuri „căzute“ pe un rang social inferior, care, prin faptele lor, demonstrează că marginalii tratați cu dispreț de societate dau adesea dovadă de mai multă omenie, curaj, eroism, onestitate decât ipocriții aflați la putere. Este și cazul romanului Malul blestemat, cu ai săi memorabili protagoniști (Ciolan, Neica-nimeni și Cap-Sec), ale căror aventuri de pomină au avut și o continuare sugestiv intitulată Cei trei mușchetari în Africa.

Interzis de regimul comunist instaurat în Ungaria imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a început să fie reeditat în anul 1956, dar abia în anul 1968 a început recuperarea operei sale, când romanele i-au fost tipărite în tiraje inițiale de peste 230 000 de exemplare. Popularitatea lui la sfârșitul anilor 1960 și pe parcursul deceniului următor, când, prin reeditări, a ajuns la tiraje de aproape un milion de exemplare la o populație de zece milioane de locuitori este comparabilă cu beatlemania ce cuprinsese întreaga planetă cu câțiva ani mai devreme.


Încă puțin și ajungem la periferie… Distanța dintre noi a mai scăzut ceva-ceva… Inima și plămânii sunt factori importanți în timpul alergării. Nu mușchii eliberează energia necesară deplasării, ci aparatul nostru respirator, cel puțin așa mi-a spus medicul închisorii din Rio de Janeiro.

Picioroangele Sultanului încercau să sporească distanța dintre noi cu salturi de țap tot mai chinuite, dar în zadar… L-am ajuns din urmă pe o străduță îngustă și acum urma cumplita reglare de conturi!

Abia mai poate să alerge… Se întoarce gâfâind… pe chip i se citește spaima, descumpănirea…

Hopa! Năvălește pe ușa unui local… O cafenea sau un bar, așa ceva… Se pare că aici era pregătit să vină.

Mă iau după el. Din douăzeci de pași, iată-mă și pe mine acolo. E o cafenea drăguță… Dau buzna înăuntru. Unde o fi?

Chiar lângă mine! Ar trebui să întind mâna și-atât, dar, în loc de asta, iau poziția de drepți și pocnesc zdravăn din călcâie, dau onorul.

Nemernicul stă la masă cu un căpitan și un maior. Gâfâie nițel…

– M-a… fugărit un dement… le povestește comesenilor. Nenorocitul, l-a apucat nebunia în cartierul arăbesc…

– Anul ăsta s-au întâmplat frecvent chestii de-astea, mai ales printre localnici, remarcă maiorul după ce dă scurt din cap spre mine. Păi, rogu-te, domnule baron, povestește-ne și nouă ce și cum…

Poftim? „Domnule baron?“ Pungașul ăsta a ajuns așa, nitam-nisam, „domnul baron“?

Mă trag ceva mai încolo. Un ospătar se apropie de bar și comandă pe un ton ridicat:

– Un mazagran dublu pentru domnul baron…

Înghit în sec. Sultanu’, ca baron, în compania unor ofițeri: aici se coace o mare ticăloșie.

– Spuneți!

– Whisky…

Băutura proaspătă mi-a căzut bine. Între timp nu-mi dezlipeam ochii de Turcu’. Să stea aici două zile, tot îl aștept. O să fiu pe urmele lui până când o să fim față-n față, noi doi!… La urma urmei, nu-i cusut de ofițerii ăia!…

– Domnule… se oprește chelnerul în dreptul meu. O doamnă ar dori să vorbească cu dumneavoastră.

Urmăresc privirea boy-ului negru. Într-un separeu situat în partea din spate, întunecoasă a localului, șade o femeie.

Și ce femeie! Am simțit că mi se taie răsuflarea. Rochia ei deosebită, mov, trebuie că era croită în cel mai select atelier de croitorie parizian. Tocmai ducea la gură o țigară cu mânuțele ei delicate, albe ca zăpada și, în timp ce trăgea un fum, închise ochii negri, frumoși.

Genele ei incredibil de lungi îi țâșneau dintre pleoape arcuindu-se superb… Așadar… Femeia asta era nespus de frumoasă, de mi-a pierit și graiul.

M-am dus imediat la ea cu ținuta mea înnăscută, grațioasă, de gentleman.

– Luați loc, domnule, îmi spuse femeia după ce m-am prezentat. Sunt contesa de La Rochelle.

N-am știut ce să-i răspund.

– V-am văzut când ați intrat și v-am urmărit în timp ce stăteați acolo. Aveți o figură virilă, de om onest.

Femeia vorbea pe un ton sincer și spusele ei nu-mi puteau stârni niciun fel de suspiciuni, fiindcă, într-adevăr, am o figură de bărbat viteaz, onest și viril. Și alții au observat asta.

– Nu știu de ce, urmă ea, dar am simțit că dumneavoastră n-ați ezita să luați apărarea unei femei care v-ar cere ajutorul dacă s-ar afla în primejdie.

– Puteți fi sigură de asta! i-am răspuns eu cu însuflețire și, efectiv, s-a întunecat lumea dinaintea mea când am simțit mireasma aceea stranie care plutea în jurul femeii. Doamnă contesă, am continuat eu, nu există lucru pentru care să nu vă iau partea până la ultimul meu strop de sânge.

– Nu vă rog decât să mă conduceți până acasă. S-ar putea să mă pândească pe drum niște ucigași plătiți. Legionarii întotdeauna au fost cavaleri…

– Puteți fi liniștită, vă apăr eu…

– Da… așa cred și eu. Aveți o privire atât de inteligentă, de expresivă.

Așa și e. Mi-au mai spus și alții că aș avea privirea inteligentă și expresivă.

– Și cine sunt cei care ar pândi-o pe tânără în drumul ei spre casă? Ce ticăloși josnici, ce nemernici trebuie să fie!

– Sunt asasini plătiți… Mai mult nu vă pot spune…

– Nu vă iscodesc secretele, doamnă contesă!

– Vă mulțumesc. Luați-o înainte și așteptați-mă afară.

Am trecut pe lângă masa lui Sultanu’. Mi-am încleștat pumnii, dar ce era să fac? O doamnă îmi ceruse ajutorul. Trebuia să plec! Peste câteva minute, contesa apăru lângă mine pe stradă.

Se înserase. Nu m-a condus spre centru, ci spre cartierul cu vilele aristocraților. N-am văzut pe nimeni care să mi se pară suspect.

Pe înserat, strada cu vilele aristocraților este mai degrabă pustie. Rareori mai trecea câte un automobil pe lângă noi.

Femeia se opri în dreptul unei clădiri impozante, ce aducea cu un castel.

– Am ajuns acasă… spuse ea. Se pare că prezența dumneavoastră i-a speriat pe atentatori. Sunteți un adevărat luptător! Parcă ați fi o statuie adusă la viață!

Așa și e. Am o constituție virilă, musculoasă, robustă. Asta se vede și dintre o mie de oameni.

–Șobolanii care pândesc doamnele sunt niște lași, i-am răspuns cu modestia mea firească, înnăscută.

– Dumneavoastră până când sunteți în permisie?

Hm… Potrien o fi făcând deja spume…

– Nu sunt în permisie. Am sărit peste zidul fortăreței.

– Ați dezertat?

– Nu tocmai. Dacă mă întorc până mâine seară, se consideră că am absentat fără permisie. Iar eu mă voi prezenta înapoi încă de astăzi.

– Dacă vă este totuna… V-aș invita cu drag la o ceașcă de ceai.

Își coborî privirea în pământ. Se pare că o impresionasem rău de tot.

– M-ați face fericit, doamnă contesă, i-am răspuns curtenitor, cu sentimentul că s-ar cuveni să îngenunchez în fața ei.

– Atunci, intrați…

Ușa de la intrare dădea într-un salon uriaș, cu lambriuri maronii pe pereți. În lumina strălucitoare a candelabrelor răsăriră valeți în uniforme elegante… Oho, ce lux și ce de lumini… Am coborât uimit treptele alături de ea.

Pereții erau acoperiți pe toată lungimea lor, în lung și-n lat, de picturi strălucitoare, realizate în mozaic. Ca unul care m-am tot învârtit în lumea bună, știu că picturile astea de pe pereți se numesc goblenuri. Când duci o viață mondenă, te mai cizelezi și tu.

Din pereți ieșeau tot felul de aplice, iar tavanul era împodobit de combinații florale în relief, de așa-numite fresce. Dacă astea s-ar desprinde și s-ar murdări, orice muzeu ar plăti bani grei pentru achiziția lor.

Am traversat nenumărate camere până când valetul ce ne îndruma pașii a aprins o lampă cu abajur galben, din mătase, într-un salonaș intim. Aceasta revărsa o lumină discretă, plăcută, ce lăsa în penumbră cotloanele mai îndepărtate.

Curând reapăru valetul cu un cărucior, din alea de plimbat bebelușii, doar că acesta era acoperit cu o tăblie de sticlă, pe care erau băuturi, prăjiturele și țigări.

– Ești liber, Louis.

Doar cei ce s-au învârtit mult în înalta societate știu ce special e un loc unde pe valet îl cheamă Louis.

Femeia mă servi cu whisky, ne-am aprins câte o țigară și am început să discutăm.

– Dragă John, îmi spuse ea aplecându-se către mine peste brațul fotoliului. Mi-ai făcut azi un mare serviciu. N-o să uit asta niciodată…

– Ei, nu, vă rog… A fost un fleac. Îmi pare rău că n-am putut lupta pentru dumneavoastră, doamnă contesă. Credeți-mă!

Cu dragă inimă aș fi dat piept cu o întreagă companie de spahii, să-i pot demonstra cât de mult o iubesc!

Ea abia bău, dar eu am dat peste cap vreo patru pahare cu whisky din acela fin. Ceva mai târziu m-am aplecat cu o îndrăzneală impunătoare deasupra mâinii ce i se  odihnea pe brațul fotoliului și i-am sărutat-o… Nu mi s-a împotrivit…

Când m-am uitat la ea, am văzut că privește, rușinoasă, în jos și îmi zâmbește. Și ce zâmbet avea!

Femeia asta, când zâmbește, zici că plânge. Așa i-am și zis în sinea mea: „contesa râde-plânge“.

– Sunteți cutezător, dar nu m-ați jignit, pentru că nu sunteți înfigăreț…

Așa și e. Mi-am tras fotoliul ceva mai aproape de ea, dar, al naibii fotoliu, s-a agățat de covor, era cât pe-aci să mă răstorn și, în momentul acela confuz, am răsturnat sticla de whisky.

– Iertați-mă…

– Nu face nimic… Data trecută la fel a pățit și marchizul de Valois.

Situații din astea li se întâmplă și domnilor sus-puși. Una peste alta – și ăsta-i lucrul cel mai important –, mă aflam în preajma ei. Inima îmi bătea nebunește, de ziceam c-o să-mi sară din piept prin veston. Parfumul de iasomie ce se revărsa către mine făcea să-mi tremure gâtlejul și toate vasele de sânge din creier stăteau să-mi crape de încordare.

– De ce ați dezertat din cazarmă? mă întrebă ea, aplecându-se peste brațul fotoliului, mai-mai să mă atingă.

Am dat în bâlbâială.

– L-am văzut pe un nemernic… de pe zid și am pornit în urmărirea lui…

– Și cum de ați ajuns, mai târziu… la cafenea?

– L-am urmărit… până acolo…

Între timp, îmi turna whisky întruna, ca o gospodină grijulie, iar eu îl dădeam de dușcă, deoarece băutura îl invită pe om la o conversație plăcută.

– E tare cald aici…

Ea oftă, se sculă și se îndreptă spre șemineul ornamentat. Jur că în viața mea n-am mai văzut o siluetă de o frumusețe comparabilă! Pașii ei ziceai că-s muzică, cu ritmul lor elastic, lent.

Ceva mai târziu a început să cânte la pian și din gură… Nicicând n-am mai avut parte de-așa minunăție. Dizeuzele din cârciumi ar fi avut ce învăța de la contesă.

Când s-a oprit din cântat am îngenuncheat în fața ei:

– Doamnă contesă, fericit mi-aș da viața pentru dumneavoastră, i-am șoptit eu cu simplitate masculină. Și… și…

Da… M-a mângâiat tăcută pe cap. La atingerea ei am simțit că amorțesc până-n călcâie.

– Știu… Nu te cunosc, John, dar simt că ești curajos, integru, inteligent, cu un suflet mare…

În fața unei asemenea cunoscătoare a naturii umane, jos pălăria!

– Ascultă-mă… urmă ea. O să-ți încredințez secretele mele cele mai sfinte, cele mai mortale…

– Vai, doamnă contesă…

– Da! Am nevoie de cineva și dumneata ești cel… cel care… la prima vedere… Prin urmare…

– În mine puteți avea tot atâta încredere cât în propria dumneavoastră persoană, doamnă contesă.

– Ascultă-mă, așadar… Tatăl meu a fost diplomat.

– Am bănuit eu.

– De unde?

– Aveți atâta grație distinsă încât doar un diplomat vă putea fi tată.

Hai că i-am zis-o.

– Mulțumesc… Nu ești doar temerar, ci și cultivat.

Hai că mi-a zis-o.

– Dar acum, te rog, fii atent. Tatăl meu a ajuns victima inocentă a unei conspirații politice. Capcana i-a întins-o o femeie. Prințesa spaniolă Annunsiata Ermagnola. Tata i-a dezvăluit un secret și, din cauza asta, a trebuit să se refugieze. Cred că ai mai auzit povești asemănătoare, nu?

– Cum să nu? Așa ceva i s-a întâmplat și unui cavaler al lebedei, pe nume Lohengrin, dar, în cazul lui, femeia n-a fost spanioloaică, ci cântăreață de operă…

Am profitat de prilej să-mi etalez cultura generală, să mai punctez la impresia favorabilă pe care și-o făcuse despre mine.

– E un caz asemănător… spuse ea minunându-se și izbucni în râs.

– De ce zâmbiți, doamnă contesă?

– Aș, a fost un zâmbet amar, îmi răspunse pe un ton mohorât. Nu l-am putut salva pe tata decât oferindu-mi mâna contelui de La Rochelle… Deși îl uram…

– Groaznic!

– N-am răbdat multă vreme firea cumplită a contelui. Mă chinuia cu accesele lui de gelozie neîntemeiate și mă ținea prizonieră, sub pază, în cetatea lui…

– Ce bădăran mârșav…

– Iar într-o bună zi am evadat…

– Inteligentă mișcare!

– De-atunci încoace trăiesc cu o spaimă neîntreruptă… Ar fi în stare de orice ca să mă târască înapoi în cetatea lui…

– Și poliția tolerează una ca asta?

– Contele de La Rochelle e o persoană sus-pusă! Fratele lui mai mare e ministru.

– Ei, și? Un ministru nu poate porunci unei țări întregi.

– Fratele lui mai mic e prefectul poliției!

– Ăsta chiar că-i sus-pus! Cunosc și eu câțiva prefecți… cu care am socializat… Îs al naibii de hotărâți… din păcate…

– Noaptea n-am curajul să ies din casă, ziua tremur toată de frică… Vai, John, mi-ai aflat secretul…Ești singurul om căruia…

Suspină. În ochi îi licăriră lacrimile. Era atât de frumoasă, atât de nefericită.

– Doamnă contesă! am strigat eu înflăcărat. De azi înainte nu mai sunteți singură! Jur!

– Îți mulțumesc, John!…

Și, cum stăteam în fața ei, mi-a cuprins capul cu două mâini și m-a privit în ochi. Mi se uscase ca iasca limba în gură și în oglinda de vizavi am văzut că deasupra unei pleoape mi se umflase o venă de grosimea unui deget. Am strâns-o în brațe.

Nu s-a împotrivit… Ba chiar și-a lăsat capul pe umărul meu de bărbat adevărat… Părul ei răspândea mireasma de iasomie…

– Vă iubesc… am șoptit înnebunit.

– Ah… John… nu vezi… că și eu… te iu…

Am sărutat-o la jumătatea cuvântului.

– John… murmură ea, suspinând adânc. Te înțeleg că ești neîncrezător…

– Vai, doamnă contesă, dar nici vorbă!

– Spune-mi Nora…

– No… Nora…

Abia am reușit să-i îngăim numele.

– Eu ți-am spus secretele mele… Cândva… dacă mă iubești cu adevărat și ai încredere în mine, să-mi spui și tu totul, să nu ne mai despartă nimic… nimic…

Mi-era rușine de mine. Femeia asta avea o încredere oarbă în mine, era atât de sinceră, gata să mi se dăruiască. Iar eu umblu cu secrete…

– Doamnă contesă… Nora… doamnă contesa Nora. O să vă spun și eu totul, totul…

– Vai, să nu crezi, cumva, că-s curioasă…

– Nu, nu… așa e corect, să vă spun și eu marele meu secret în centrul căruia…

Cineva bătu la ușă.

Sări speriată din brațele mele.

– Cine e?

– Telefonul…

Valetul Louis apăru cu o tavă pe care era un telefon cu firul foarte lung. Ehe, doar aristocraților le este adus telefonul pe tavă.

Duse receptorul la ureche.

– Da… făcu ea. Încă nu… dar de-acum e sigur… Nu… Bine… Vă aștept… Cu mașina…? Bine… Bună seara…

Valetul ieși.

– John… acum o să mă întâlnesc cu cineva. Un vechi prieten al tatei, care vine cu mașina… Așteaptă-mă, între timp, aici… până vorbesc cu el…

– Dacă am stat cumva prea mult, atunci, zău că…

– Nu… nu… cine știe când te mai revăd… îmi răspunse ea și urmară noi și noi sărutări.

Curând valetul bătu din nou la ușă.

– Mă grăbesc, îmi șopti ea și mă lăsă singur.

Am mai dat un pahar cu whisky peste cap. M-am așezat amețit în fotoliu. Deodată, numai ce aud un ciocănit discret.

În colțul opus al camerei, abia acum am observat, era o ușă în carpeta de pe perete, pe sub ea cineva îmi strecură, cu un zornăit ciudat, o coală de hârtie…

Ce mai e și asta?

M-am dus și am ridicat hârtia de jos. Iată ce scria pe ea:

„Drragă Tșiolan! Cal tâmppit m-ai iești! Femeia asta e 1 vrăjjitoarre pe riculoassă. Proffită că în dormittorul ei a ajiuns un fraier în chipuit. Ciocu mic! Ștergeo de aici. Căi foarte possibil să te împuș-te iaca așa. S-au să te salte. Frrumos țiar sta. No cunoști pe ia. Vrăjjitoarre pe riculoasă. Nu tre să ști cine.“

Mi-am dat seama încă de la primul cuvânt că autorul scrisorii e Sultanu’. Totul e o minciună sfruntată, de la început până la sfârșit.

Am deschis rapid ușa din carpetă. Îl umflu eu pe nemernic!

M-am trezit într-o odăiță. Ticălosul a întins-o, bineînțeles. Dar cum de-a ajuns aici…? În secret…

În camera următoare m-am oprit o clipă cuprins de evlavie. Era un dormitor cu pereți din mătase azurie. În mijloc atârna o consolă, cu o lampă roșie ce împrăștia o lumină difuză. În capătul ei e o ușă deschisă… O acoperă o perdea… De departe răzbat frânturile unei discuții… M-am apropiat tiptil… Dincolo de perdea era o garderobă, de aici se ajungea în camera unde se purta discuția. Și ușa acesteia era acoperită de-o perdea.

I-am recunoscut glasul. Salba de cuvinte triste, profund muzicale, rostite pe jumătate nazal, care vibrează ca o harpă.

Tocmai spunea:

– N-am avut mare bătaie de cap cu gogomanul ăsta și, dacă nu mă deranja Excelența Voastră, până acum aflam totul.

Hm… despre cine o fi vorba?

Îi răspunse un glas bărbătesc profund, calm:

– Totuși, trebuia să stau de vorbă cu dumneata, doamnă Mander…

Doamna Mander…? Nu e contesă…? Ce face…?

Păi… Mander… e căpitanul pe care l-a întruchipat Cap-Sec Hopkins.

M-am apropiat și mai mult în vârful picioarelor. Erau împreună într-un salonaș. Pretinsa contesă și…

Mi s-a tăiat răsuflarea.

 …marchizul de Surenne, însărcinatul guvernului!


Până acum n-am scris nimic despre el, deși pe-aici toată lumea îl cunoaște foarte bine. Marchizul de Surenne era amiral și însărcinatul plenipotențiar al guvernului în afacerile coloniale. Un militar dur, sever. Era dușmanul generalului-locotenent de La Rouban, adeptul diplomației și al răbdării. Părul lung, încărunțit, privirea pătrunzătoare, chipul oval, bărbierit, energic îi sunt răscunoscute în Africa.

Uriașul amiral cu nas acvilin ședea față-n față cu femeia râde-plânge.

– După ce data trecută, în chip cu totul regretabil, ai dat la iveală cu întârziere înșelătoria jenantă din procesul lui Lemaître, tună de Surenne, ai multe de făcut în afacerea asta ca să-ți speli imaginea. Ai luat urma complicilor?

– Unul dintre ei tocmai e pe cale să mi se confeseze. E un gogoman cum n-am mai văzut. Un individ înfumurat, mărginit, cu care n-o să am probleme.

Vă închipuiți ce am simțit! De la ce înălțime m-am prăbușit în gol! Eu și gogoman! Și înfumurat! Cu modestia mea masculină înnăscută… Ah, ce mă durea inima…

Vasăzică sărutările, îmbrățișările, suspinul înmiresmat cu care s-a aplecat spre obrazul meu, totul a fost o minciună…

– Ai grijă, o preveni însărcinatul guvernului. De multe ori până și cel mai prost om se dovedește a nu fi tont în orice împrejurare.

– Ăsta-i un tâmpit irecuperabil.

– Doamnă, te rog să fii sinceră. Știi ceva despre toată afacerea asta?

– Știu că membrii expediției sunt ținuți ostatici de către fongi. Căpetenia lor este un criminal.

– Ce dovezi ai?

– Jurnalul de călătorie al lui Mander, pe care l-a primit de curând generalul de La Rouban.

– Bine, bine, dar și bancherul ăsta olandez, Van der Ruffus, ne tot caută nod în papură…

– Bătrânul bancher are un suflet caritabil.

– Dacă zici tu, așa o fi. Tu ești cea care trebuie să știe.

– Van der Ruffus m-a ajutat când eram la ananghie, însă mi-e mai degrabă dușman decât prieten.

– Lasă, lasă asta… nu mă privește. Am venit să-mi oferi informații.

– Excelență, ați uitat că mi-ați promis patruzeci de mii de franci dacă…

– Dacă-mi oferi informații folositoare.

– E-n regulă. Mă bizui pe promisiunea dumneavoastră. Ei bine, Lemaître a dat peste niște ajutoare neașteptate.

– Cine-s ăștia?

– Trei aventurieri. Niște indivizi destul de periculoși, de naționalități diferite, dar nu vă sunt de folos în afacerea asta.

– Oamenii nu pot fi judecați decât după faptele lor. Ce crezi, ce s-a întâmplat cu adevăratul căpitan Mander?

– L-au împușcat. Probabil că l-au lichidat complicii lui Lemaître. Și pe individul ăsta, pe nume Hopkins, l-a rănit cineva și l-au îmbrăcat în uniforma căpitanului răposat. Așa a ajuns să fie implicat în povestea asta.

– Nu valorează cine știe ce informațiile tale, dar vreau să te simți îndatorată… Poftim…Patruzeci de mii…

I-a aruncat pe masă pa-tru-zeci de mii de franci. Femeia îi înșfăcă cu ochi strălucitori. Doamne, tare i-or mai fi plăcând banii.

– O să fiți mulțumit de mine, Excelență, răspunse ea. Dacă soldatul ăsta îmi oferă o pistă bună, o să anunț în primul rând poliția militară să acționeze fără întârziere.

– E bine așa… spuse însărcinatul guvernamental sculându-se, salută dând scurt din cap și plecă.

Am plecat și eu… Înapoi în cameră… Oho… Las’ că vedem noi cine-i gogomanul!

Curând apăru și ea.

– John, îmi șopti ea, nu te supăra că te-am făcut să mă aștepți…

– Scumpă doamnă contesă… i-am răspuns pe același ton drăgăstos, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

– De-acum sunt a ta… n-o să ne mai deranjeze nimeni.

– Iar eu… o să fiu sincer și o să-ți spun totul. Dar mă iubești? am întrebat-o eu.

– Tare mult…

– Doamnă contesă… Eu am un secret așa de mare… care… care… i-a costat viața pe mai mulți și pe care ar dori să-l afle mii și mii de oameni…

– Va rămâne îngropat în sufletul meu…

M-am prefăcut că reflectez.

– Ei? m-a întrebat ea nerăbdătoare.

– Doamnă contesă… o să-ți spun totul… dacă o să știu sigur că ne iubim cu adevărat, până la capăt…

– Acum nu simți?

– Ba da… Și totuși… să așteptăm până nu ne mai desparte nimic, să putem spune totul cu sinceritate.

M-a strâns la piept, m-a sărutat, m-a îmbrățișat… Ah, ce păcat că femeia asta – așa cum corect a caracterizat-o Sultanu’ – e o vrăjjitoarre.


În zori, îngenuncheată în fața mea, își freca în continuu capul de genunchiul meu ca o pisicuță lingușitoare.

– Și-acum, povestește-mi… scumpul meu cavaler.

Am dat încă un pahar de dușcă.

– Află, doamnă contesă, că  știu unde se ascunde căpitanul Lemaître…

– Au!

Ce bine știa să se prefacă, ce bine simula uimirea!

– Da, chiar eu l-am salvat împreună cu doi prieteni.

– Cine-s prietenii?

– Unul e un băiat îndesat, care s-a dat drept căpitan și apoi a întins-o la bordul unui vapor ce transportă nucșoară la Rusciuk, prin Marea Neagră… Celălalt e un sergent pe nume Potrien, din Legiunea Străină… Pe vremuri am fost colegi de școală, iar în război s-a aflat sub comanda lui Lemaître…

– Ah… făcu ea cu răsuflarea întretăiată.

– El a fost instigatorul. E combinat cu o cantinieră, iar aceasta îl ține ascuns pe Lemaître într-o pivniță cu lenjerie spălată, pe Avenue Maréchal Joffre, la numărul 9.

– Ah, îți jur că asta rămâne între noi… Și-acum, cerul să te binecuvânteze… Sper să te revăd cât de curând.

– Da, sigur… scumpa mea…

Un sărut. Și am plecat. Am ieșit pe stradă amețit de cap. Ca să-mi limpezesc mintea năucă de atâta whisky, am intrat în cea mai apropiată cârciumă și am dat pe gât câteva pahare de rom. Apoi mi-am tras sufletul oleacă și am frunzărit câteva ziare.

Am tot timpul din lume. Acum, sau găsesc o portiță de scăpare, sau mă așteaptă treizeci de zile de carceră, pus în lanțuri. Dar găsesc eu o portiță!

Imagine reprezentativă: Ivan Aivazovsky, 1880

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×