Treceam cam pe unde mergea în zig-zag moșul din primul text de-al meu publicat în Matca, „Coaja de banană“, când a răsunat un „Mami, haaaaai să mă veeeezi!“, care mi-a amintit de un banc pe care mi l-a povestit scriitorul Alexandru Mușina acum mulți ani, dar exact pe strada asta care leagă cartierul meu cu urși, Răcădău, de centrul orașului de sub Tâmpa.
Vaporul cu care călătorea Bulă se scufundă și se salvează doar el și Kim Basinger, care se trezesc pe o insulă pustie. Fiind doar ei, ajung să facă totul împreună, inclusiv dragoste. La un moment dat se plimbă ei pe malul mării și Bulă-i zice lui Kim Basinger: „Kim, hai să jucăm un joc. Să zicem că tu ești Ion“. „Cine e Ion, dragule?“ „Ion e prietenul meu din copilărie.“ „Bine, dacă vrei tu, eu sunt Ion.“ „Băi Ioane, știi cu cine mă iubesc? Cu Kim Basinger, băi Ioane!“
Pentru om nu e suficientă acțiunea, plăcerea e mai mare când este văzut când face ce face și mai ales când se laudă sau este lăudat pentru ce și cum face. Și asta, iată, din cea mai fragedă copilărie. „Mami, hai să mă vezi!“ – ce titlu bun de roman! Cam ca „Mame care se tem de litera X“ (ăsta mi-a venit după ce un grup de mămici s-au revoltat public că pe vremea lor „X“-ul nu era chiar aşa, iar litera „x“ de acum le înspăimântă). Mai rămâne doar să scriu romanele astea super faine și să mă laud cu ele prietenilor de copilărie. Ioane, știi ce roman scriu acum? Scriu un roman despre copilăria noastră, se numește „Mami, hai să mă vezi!“, și unul despre școala de după şcoală – „Mame care se tem de litera X“! Și, apropo, știi cu cine mă iubesc?
Imagine principală: René Magritte, Not To Be Reproduced, 1937
