I.
Manpower in the ICU! Manpower in the ICU!
Vocea centralistei răsună sacadat pe fiecare silabă. Fără grabă și fără panică anunță o nouă urgență psihiatrică prin megafonul spitalului, urgență de care tot personalul trebuia să ia cunoștință.
Sunt la etajul doi la Spitalul Mather, în Long Island, New York. Adunați, ca în fiecare dimineață, în jurul mesei din camera de conferințe, așteptăm ca raportul de gardă să înceapă. Pe masa mare și lăcuită se lăfăie dosare medicale răspândite într-o dezordine ordonată, amestecate cu farfurii cu gogoși și căni de cafea aburinde cu inscripția „Keep Calm and Carry On“.
Primul coleg psihiatru, Paul, șeful de secție ‒ în capul mesei, cu prestanță de lider și temperament germanic, pare preocupat să rețină tot ce se discută. Vrea să știe tot, că doar de aia e șef. Intervine cu comentarii scurte, dar oportune referitoare la cazurile ce se discută. Miguel, al doilea psihiatru din echipă, cu ritmuri de salsa și merengue de câte ori deschide gura (în dimineață asta doar cască), pare cufundat în alte lumi. Asistentele din tura de noapte sunt obosite și deja visează la patul ce le așteaptă acasă. Cele de zi, abia sosite în tură, sunt în formă și cotcodăcitoare ca un stol de bibilici. Lucrătoarele sociale, acele social workers, în rochițele lor scrobite și de toate culorile, iau notițe de zor, conștiincioase. Aici, nimeni nu poartă halat alb pe secția de psihiatrie. Doar ecusoane, atârnate de gât ca tălăngile, dezvăluindu-ne identitatea și funcția: MD, RN, SW.
Și de gâtul meu este agățat un ecuson cu o fotografie învechită de zece ani, atâția câți au trecut de la prima mea zi în spital ca medic. Sub ea, Dr. J. Nichols, Psychiatrist. Ca de fiecare data când îmi arunc privirea pe ecuson, parcă și văd cu ochii minții ziua interviului pentru post.
‒ Și cum ai decis sa schimbi profesiunea? Ai făcut medicina interna în România timp de 6 ani, de ce psihiatrie în State? mă întreabă directorul spitalului.
Psihiatria m-a fascinat de la început, încep să îi explic. În România comunistă însă, adesea psihiatrii erau constrânși la a încălca jurământul lui Hipocrate. Pacienții erau adesea dizidenți politici, minorități etnice, intelectuali, critici la adresa regimului. Persoane cu orientări religioase sau sexuale diferite. Toți „neconformiștii“ internați abuziv în scopuri politice pentru a elimina opoziția împotriva regimului comunist. Psihiatrii care se opuneau acestor practici erau marginalizați sau supuși represiunii. Daca zidurile spitalului de psihiatrie Obregia din București ar putea vorbi, ar avea multe povesti de spus din timpurile „regimului de tristă amintire“.
Chipul intervievatorului ca o oglindă a sufletului său în derivă devine brusc o paletă vie a emoțiilor sale: trece de la mirare la frică, la groază, apoi la dezgust. Se luminează în sfârșit și exclamă:
‒ Aici vei putea trata pacienți adevărați! Welcome!
Manpower in the ICU! Manpower in the ICU!, răsună din nou în megafon.
Pentru o clipă, toate capetele se întorc către megafonul de unde vine alerta. Toți avem probabil același gând, „Oare cine-i nefericitul de data asta?“ Echipa de Security Guards, primii care răspund la chemare, se îndreaptă probabil deja către ICU/REANIMARE de unde se anunță urgența. I-am văzut de multe ori în acțiune și pot sa mi-i imaginez încercând să liniștească bolnavul mai întâi cu vorba, apoi cu un tranchilizant injectabil, de obicei un neuroleptic și, la nevoie, dacă nimic altceva nu dă rezultate, trebuie sa recurgă la măsuri fizice: culcă bolnavul și îl leagă cu curele de piele sau cu o plasă de patul de spital.
‒ Care ești de gardă azi? întreabă Paul.
‒ Eu, răspund.
Zâmbește amuzat că încep ziua cu stângul ‒ o urgență când abia mijește de ziuă. Mă lasă să înțeleg că nu mă invidiază.
‒ Al tău e ăsta. Good luck.
‒Putem continua raportul, își exprimă directorul Paul dorința, și Greg, asistentul-șef, începe raportul de gardă fără să mai întârzie.
Ca în fiecare dimineață,ne aduce la cunoștință progresul bolnavilor din ultimele 24 de ore: răspunsul la tratament, complicațiile, rezultatele analizelor de laborator și, ca de obicei, ce „vrăji au mai făcut pacienții noștri“. Eu, la unul dintre capetele mesei, ascult pe jumătate amuzată, pe jumătate întristată noile peripeții ale bolnavilor. Aflu că azi noapte, Dorothy, o octogenară internată cu demență, a cântat din nou, la pianul din sala de recreație, Sonata Lunii. De data asta, toată noaptea.
‒ E drept că a fost lună plină azi-noapte, zice Greg.
Trecutul îndepărtat este tot ce i-a rămas ca hrană pentru suflet. Dorothy e acum, din nou, pe scena de concerte din tinerețea ei. Trăiește în trecutul ei glorios de altă dată, pianistă virtuoasă pe scenele lumii. Asta e tot ceea ce i-a mai rămas, Trecutul.
Imaginea bătrânei plăpânde și grațioase, pentru care prezentul a încetat să existe, se metamorfozează în imaginea Mamei. De la ultimul drum în Romania, vocea mamei mă cheamă, ca un murmur al tristeții.
‒ Mă bucur ca ați venit pe la mine, sunteți atât de frumoasă și caldă. Mă bucur mult că ne-am cunoscut.
Îmi povestește despre fetele ei plecate de mult în America, de dorul de ele. Nu știe că eu sunt una dintre cele doua despre care vorbește. Trăiește de vreo câțiva ani, ca Dorothy, în trecut. Deschid pianul cu coadă din camera mamei și mângâi claviatura cu „Nocturna“ lui Chopin, favorita ei. Obișnuiam sa o cântăm împreună, la patru mâini. Placa de bronz rezonează la fel de puternic ca acum douăzeci de ani și aprinde o scânteie în sufletul mamei.
‒ Julieta!
Fața mamei se luminează dintr-odată.
‒ Tu ești!
Se rătăcește în prezent doar pentru câteva clipe, după care se scufundă din nou în umbrele întunecate ale universului minții ei. Mă doare, mă doare și îmi vine să urlu. Mă întreabă contrariată:
‒ De ce plângeți, minunată doamnă? Ați pierdut ceva?
Da, am pierdut prezentul cu tine, mamă. Continui „Nocturna“, iar mama fredonează cu privirea pierdută la luna plina care se uita la noi prin fereastra cerului.
Vocea lui Greg mă aduce din nou în prezent. Lui Dorothy i s-a administrat azi-noapte un somnifer și a fost cărată pe brațe până la patul din salonul ei, în timp util, înainte de a fi anihilată de alți insomniaci cu care împarte salonul. Mă doare, mă doare din nou! A cui Mamă ești tu, Dorothy?
În jurul meu, avalanșe de râsete și vocea lui Paul întrebând:
‒ Și chiar a alergat gol pușcă pe coridoarele spitalului?
Greg, care trecuse deja la prezentarea cazului următor, mă aduce înapoi în prezent. Tom, internat pentru schizofrenie, a încercat din nou să își ia zborul, dezbrăcându-și mai întâi sufletul de straiele lumii, până la nud. De data asta, la ora când pacienții aveau vizitatori. Multe încercări eșuate, mai târziu, fără a reuși să-i convingă pe spectatori că este vultur. După ce i s-a administrat o doză de Haloperidol injectabil, a încetat „zborul“ și, încercând să găsească o explicație a eșecului lui, a repetat vreo oră: „Cineva mi-a rupt o aripă! De ce mi-ați frânt aripile?“
Mă trezesc vorbind cu Tom în gând ‒ „Nu te teme, suflete pierdut, aripi noi îți vor crește la loc. O să poti zbura din nou! Nici mie nu au putut sa mi le frângă de tot.“ ‒ și mă scufund din nou în amintirile dintr-o alta viață, petrecută cu mult timp în urmă.
Vocea secretarului de Partid pe Facultate mă anunță emfatic:
‒ Doamna doctor, acum că ai terminat Medicina, poate dorești să te repartizăm mai aproape de casă, pentru rezidențiat. Am înțeles că te așteaptă un soț și un copil de două luni acasă. Proba medicală finală trebuie însă sa o treci cu mine, adaugă.
Îmi spune fără ocolișuri că „anamneza, examenul clinic și tratamentul“ o să se desfășoare la el în dormitor dacă doresc să mă calific pentru un post la mine în oraș.
Refuz sa mă prezint la examenul impus de domnul Secretar și termin la Călmățuiu, sat uitat de Dumnezeu, în fundul Teleormanului. Si uite așa mi s-au frânt aripile întâia oară și mie.
Așa cum Domnia sa Secretarul nu auzise de Pasărea Phoenix, nici Demonii la panda din mintea lui Tom nu mirosiseră încă tămâia și smirna. Aripile noastre aveau să înmugurească din nou.
ManPower in the ICU! ManPower in the ICU!, se aude, acoperind vocea baritonală a lui Greg, care se străduiește sa termine lungul raport de dimineață. Se pare ca ar mai fi avut câte ceva de spus, dar atenția tuturor se îndreaptă, din nou, către megafonul din plafonul camerei de conferințe.
„Doamne, câtă suferință e în jurul meu“, gândesc cu siguranță pentru a nu știu câtă oara azi. Încerc să îmi dozez adrenalina care îmi dă târcoale dis-de-dimineață. Nu vreau să plâng, aleg să râd și îmi rostesc în gând, la nesfârșit, mantra împrumutată de pe cana de cafea din fața mea: „Keep calm and Carry On“. Încerc să mi fac curaj singură că poate nu va fi o zi lungă. Mă enervează din nou bâzâitul sacadat al aerului condiționat. Îmi imaginez că sunt vrăbiile de sub streașina casei care mă trezesc în fiecare dimineață. Dintr-odată, enervarea se risipește. Briza răspândită din tavan îmi bate în creștet. E briza de la malul oceanului, îmi spun și dintr-odată mă simt mai bine. Îmi aduc aminte că nu am mai văzut Atlanticul de săptămâni. Oare de ce? Locuiesc la câteva minute de el. Și mirosul, mirosul ăsta de dezinfectant lăsat în urmă de prea zeloșii oameni de curățenie din tura de noapte? Cred că mi se pare. E doar boarea liliacului din grădina copilăriei.
Respiră, respiră…
Câteva minute mai târziu, raportul se încheie, iar eu mă îndrept spre ușă, gata să înfrunt ziua. Îmi dau de pe față o șuviță blondă rebelă și mă întreb de ce am decis oare să port pantofii cu toc care mă strâng, tocmai azi când sunt de gardă și am de alergat prin spital.
Pășesc într-o nouă zi în care pot alina încă un suflet rătăcit.
II.
Dau un telefon și vorbesc cu doctorul de pe secția de Terapie Intensivă, unde este internat pacientul în criză. Doctorul mă informează rapid:
‒ Pacientul George M., un bărbat caucazian de 86 de ani, care a fost internat cu confuzie, agitație și comportament agresiv. A mușcat o asistentă când încerca să îi ia sânge pentru analize.
‒ Probleme medicale? Istoric de boli psihice? Demență?, întreb. Ceva medicamente, alcool sau droguri la bord?
Mi se răspunde:
‒ Nimic în afară de hipertensiune și diabet. Familia raportează ca a fost bine până cu o zi înainte de a îl aduce la spital. Un moșuleț destul de sănătos de altfel. Căutăm cauza medicală.
Închid telefonul și îmi fac un plan de acțiune. În capul listei de diagnostice diferențiale, delirium. Fără să știu nimic altceva despre pacient, o schimbare mintală acută la un pacient fără antecedente psihiatrice nu poate fi decât deliri. O insultă de natură organică asupra creierului, cauzată de o schimbare bruscă în echilibrul chimic: perturbări de electroliți, modificări hormonale, infecție, hiper- sau hipoglicemie, hipoxie, medicamente, în special anticolinergice sau opiate, alcool sau droguri, beție sau sevraj. Adesea, pacienții din terapie intensivă devin deliranți din simplul fapt că se află la terapie intensivă. Se numește psihoză de terapie intensivă, ICU psychosis. Detașați brusc de realitate, pacienții devin paranoici, beligeranți, agresivi, își scot perfuziile și cateterele urinare, mușcă, țipă, văd insecte sau liliputani pe pereți și nu pot fi calmați decat cu o injecție cu un antipsihotic. Care dintre toate astea ar fi cauza pentru care George se luptă cu morile de vânt? Îmi rămâne mie să dezleg enigma asta. Și încă repede.
Mă îndrept către secția de ICU/TERAPIE INTENSIVĂ. În drum spre ICU, iau cu mine un bodyguard, pe Kevin. În cazul în care George decide sa mă atace, e prudent să îi am aproape pe unul dintre băieții de la pază. Încerc să țin pasul cu Kevin, care deja defilează țanțoș la dreapta mea. Ca un făcut, răsare ca din pământ ori de câte ori simte că am nevoie de el. Arunc o privire la statura lui de doi metri și la bicepșii sculptați, vizibili prin uniforma lui de bodyguard și mă simt imediat în siguranță.
‒ Don’t worry, dr. Nichols, I got your back, îmi zice cu un zâmbet șiret cu care nu încetează să impresioneze toate asistentele de pe etaj.
Mi se transmite că George este mai calm, sedativul și-a făcut efectul, deci pot să îl intervievez. Continuă însă să facă remarci rasiale și să insulte asistentele din plin.
‒ Poți încerca să vorbești cu el, doctor Nichols, mă informează asistenta de la ICU. O să te alegi și tu cu câteva înjurături de la el, dar, dacă nu stai prea aproape de patul lui, nu riști să încasezi niciun upercut. Ai grijă.
La marginea patului, în șezut, cu tuburi care îi ies din toate orificiile, mai puțin cel bucal, stă George. Un bătrânel, cu puținul păr grizonat vâlvoi, cu halatul de spital descheiat într-o parte si căzut de pe umeri în dezordine, cu mâna stângă spânzurată de o perfuzie, imobilizată de pat cu o curea din piele. Pumnul drept în aer, amenințător. Vizibil neliniștit. Toată imaginea povestește despre bătălia pe care a dat-o cu inamicul invizibil, sau văzut doar de el. Mă apropii timid de patul lui, la o distanță de la care nu va putea face cunoștință cu mine prin atingere, dacă va dori. Asistenta mă prezintă:
‒ George, aceasta este dr. Nichols. Am adus-o să stea de vorbă cu tine, să vadă dacă poate să te ajute cu ceva.
Cu ochii mijiți și fruntea încrețită a manie, peste ridurile deja săpate acolo de anii lui, mulți la număr, George împroașcă o cascadă de „FUCK YOU“, toate adresate asistentei de salon. Nu se uită la mine deloc, eu nu exist pentru el, tot oful lui este îndreptat către asistentă, și singurul orificiu neocupat de tuburi, cel bucal, continuă să fie izvor de înjurături:
‒ Fuck you! Fuck you! Fuck you!
Încerc să-mi fac simțită prezența.
‒ George, dragă, sunt doctor Nichols, mă prezint singură de data asta, poate mă aude. Ce te supără așa? Ce se întâmplă? Aș putea să ajut dacă îmi dai voie și îmi spui care-i problema.
Când credeam că mă aude cel mai puțin, prea preocupat fiind de lupta pe care o duce cu asistenta, pumnul drept încleștat al lui George se întoarce brusc în direcția mea. Omulețul își înfige privirea în a mea și, din adâncul plămânilor, cu tot aerul pe care-l poate da afară odată, șuieră:
‒ FUCK YOU too!
Grozav, îmi spun. Facem progrese. Deci știe că sunt aici. Mi se adresează. Nu contează că primul lui apel verbal adresat mie este o înjurătură. Îmi simt inima ca un fluture care se zbate in piept. Încerc să îmi fac singură curaj: „Adu-ți aminte, nu ești tu cea care i-a provocat mania, nu cu tine se luptă el, ci cu propriii demoni. Așadar, nu mă pot supăra, nu pot lua lucrurile astea personal. Am învățat mai multe de la pacienți decât din manualele didactice, văzând și făcând. Nu mă pot îneca în manie și eu, căci următorul pacient te așteaptă să îl «salvezi». Și nu poți «salva» pe nimeni dacă tu însăți te îneci. La fel cu George, e mânios. Nu mă pot „molipsi“ de la el. Trebuie să mențin echilibrul dacă vreau să îi pot fi de vreun folos.“ Încerc din nou, cu speranța că dialogul a fost deja deschis:
‒ George, dragă…
Un nou „FUCK you“. Moșulețul mă lasă cu fraza neterminată și cu gura căscată; nu se dă bătut ușor. Atrasă de vocea tot mai amenințătoare a omulețului meu, un public format din asistente și ajutoare se strânge în cameră și se plantează în jurul patului. Ca un sultan pe tron într-o armată de cadâne, George, stimulat de prezența atâtor urechi care să audă, își reia laitmotivul, trecându-și privirea de la una la alta ‒ „fuck you, and you, and you, and you!“ ‒, ajungând în cele din urmă și la mine ‒ „and YOU TOO!“ ‒, mai vocal ca la celelalte, de unde mă face să concluzionez că mie mi-a atribuit rolul de favorită a haremului. Toată galeria de capete se uită disperată la mine. „Fă ceva, doctore!“, îmi spun din priviri, iar eu mă simt dintr-odată mică, rușinată și neputincioasă. Mă gândesc, impulsiv să îi fac asistentei semnul convențional de 5-2 ‒ 5 mg Haloperidol, 2 mg Lorazepam injectabil ‒, ridicând cinci degete, apoi două. Mă răzgândesc și, redresându-mă din knockout, decid că ar trebui să îl abordez diferit dacă vreau să o scot la capăt cu el, fără a folosi sedative. Îmi fac curaj și decid să încerc să îi vorbesc pe limba lui.
‒ Ascultă, George, chiar crezi că poți să ne-o tragi la toate? Oi fi cumva vreun armăsar și noi nu știm!
Pauză. Lungă. Asistentele se uită speriate una la alta, iar eu nu mai sunt sigură dacă intervenția mea e salvatoare sau dacă nu cumva va agrava și mai rău situația. George se oprește din agitație, își descrețește fruntea și, cu privirea ațintită la mine, trage puternic aer în piept și… izbucnește într-un râset hohotitor. Fețele din public se destind, aud oftaturi eliberatoare de jur-împrejur și, când credeam că stăpânim situația, George se redresează, își amintește că are de câștigat o bătălie și o ia de la capăt cu tirada de „Fuck you all, and get out of my room!“. În cel mai nepotrivit moment cu putință, telefonul meu mobil începe să-mi danseze în buzunar. Număr din România. Să răspund? poate e o urgență. Mai mare decât urgența prin care trec acum?
‒ Alo, mami? zic, pe românește. (Ce bine e să poți vorbi o limbă pe care nimeni în jurul tău nu o înțelege, îmi spun.) Am o urgență la spital cu un pacient. Te sun eu mai târziu, zic și închid, revenind cu mintea înapoi în camera de spital. Ce se întâmplă? De ce e liniște? Când și cum s-a oprit George din strigăte, ca prin minune? Calm, liniștit și mirat, cu ochii mari de uimire, rostește:
‒ Mâncu-ți gura ta.
‒ HAH?? fac eu.
Dar aud in nou:
‒ Mâncu-ți gura ta.
Mi se pare că nu aud bine și întreb:
‒ Excuse me?
El repetă în românește pentru a treia oară și mă întreabă, într-o română stricată, dacă eu „vorbește românește?“. Răspund că da, cu teamă că eu sunt cea care halucinez acum. George deschide în sfârșit dialogul cu mine, în românește:
‒ Noa, păi să vorbim dară.
De aici înainte, totul a devenit simplu. George era deschis pentru dialog. Am expediat de îndată curioșii din salon, căci nu mai era nimic de înțeles într-o limba străină. Am eliberat curelele de piele care îl imobilizau, căci nu mă mai temeam de el. Kevin a rămas totuși într-un colt al salonului, justificându-se cu un „just in case, dr. Nichols“ și ținându-se ocupat cu butonatul mobilului. Cu siguranță nu a folosit Google Translate din moment ce m-a rugat la final sa îi traduc conversația cu George.
Țigan român, născut la New York, a vizitat România, „țara mea“, povestește el, doar o dată, în tinerețe, și a rămas cu nostalgia de a merge acolo din nou. A învățat româna acasă, de copil, dar, neexersând-o niciodată în afara familiei și deloc de mulți ani încoace, vorba lui românească a rămas arhaică și săracă. Ne-am înțeles într-o combinație de română-engleză. I-am povestit de „țara lui “, el mi-a povestit de țiganii din America, iar eu i-am povestit de cei din România…
Amintirea care mi-a venit prima in minte și pe care i-am povestit-o lui George a fost o întâmplare din anul cinci de facultate la medicină, la București. Ploua abundent în Piața Universității, ploua abundent și în sufletele oamenilor care așteptau zgribuliți pe la tot felul de cozi: ba la ouă, ba la carne, ba la hârtie igienică. Așadar, stăteam și eu la o coadă, la autobuzul care mă ducea în Regie, la căminele studențești ale medicinei. Ploua. „Sa trăiască franțozoaica“, aud în stânga mea o voce guturală, ruginită probabil de la prea multe Mărășești fără filtru. Cu capul ascuns în pelerina de ploaie, coada ochiului îmi aduce pe retină niște picioare în opinci și multe fuste colorate. O dansatoare de flamenco, îmi spun. Așa le spuneam pe atunci țigăncilor din București, deși dansul lor cel mai destoinic era prin buzunare. „Ține bine de geantă și păzește-ți buzunarul“, îmi spun numaidecât în sinea mea și, cu un gest reflex, mă retrag din raza ei de acțiune.
‒ Ce te tragi așa, franțozoaico? Lasă-mă să-ți ghicesc viitorul. Dă-mi un pol și-ți spun tot. Și ce nu vrei să auzi.
Aveam un pol la mine, banii pentru Kentul de contrabandă pe care îl cumpăram de la colegii arabi. De ce nu? Tot mă plictiseam așteptând autobuzul care, ca de obicei, uitase să vină.
‒ Văd aici în palma ta un drum mare. Pleci în America.
Oare chiar scrie asta în palma mea, mă gândesc cu naivitate și emoție. M-a ghicit. De fapt, nici nu era greu de ghicit când unul din doi români voia să fugă.
‒ Bine, îi zic, asta știu și eu. Spune-mi ceva ce nu știu. Când plec?
‒ Mai dă-mi un pol și-ți spun, răspunde ea.
Cum nu am mai avut un pol (de dat), n-am aflat când, până în chiar ziua când s-a întâmplat, mulți ani după aceea.
George râde amuzat de întâmplarea mea, fără urmă de confuzie sau de psihoză. Analizele de laborator și tomografia computerizată a creierului sunt în limite normale, nu suferă decât de o infecție urinară, care, cu antibiotice, s-a rezolvat în următoarele zile de spitalizare. L-am declarat vindecat. Și, înainte de a considera interviul încheiat, scot din mânecă tehnica Colombo și îi arunc o întrebare, așa, ca din întâmplare, cu mâna pe clanță.
‒ Apropo, am uitat să te întreb, nu mi-ai spus de ce ai făcut totuși tot circul ăsta?
‒ Nu că-s nebun, se apără.
‒ Știu că nu ești nebun, cu atât mai mult, de ce?
‒ Vezi tu, îmi explică, eu am un nărav. Mi-s iute la mânie. Și pe mine toate asistentele astea m-au mâniat foarte. Una prea grasă, alta prea bălaie, niciuna oacheșă, așa pe gustul meu.
Încerc să-i fac puțină educație, ca dintr-un manual despre „Comportamentul-model la bolnavii internați“ și, cum nu pot să-l conving să îmi promită că își va ține năravul sub control, îmi vine ideea salvatoare.
‒ Ascultă, George, tu mai ții minte cum se înjură în românește?
‒ Da. Futu-ți pizda mă-tii, zice nonșalant și bucuros ca un copil care și-a regăsit jucăria.
Eu respir ușurată că nu trebuie să-i dau lecții de „Învățăm limba română în înjurături“.
‒ Bravo! Uite cum vom face. De acum încolo, ori de câte ori simți că nu poti să-ți controlezi vorbele cu personalul de aici, de la spital, în loc de „FUCK YOU“, poți folosi româna, ce mi-ai spus mai înainte. Toată lumea va fi mulțumită. Tu îți verși necazul, asistenta nu va mai simți nevoia să îți ciuruiască fundul cu Haloperidol sau să te lege de pat, iar eu voi avea iluzia că sunt un doctor bun care a ajutat bolnavul să-și redobândească controlul.
Bucuros nevoie mare că s-a găsit soluția, George începe să înjure pe românește: tare, cu zel și cu accent american. Îi sugerez ca jocul să fie fără greșeală ‒ „nu ne putem da de gol, nu-i așa?“ ‒, să înjure cu zâmbetul pe buze.
‒ Ce zici? Facem o încercare?
Nici nu termin bine fraza, că asistenta de salon intre să schimbe perfuzia. Pe vârful picioarelor, timorată, când George o întâmpină cu o gură până la urechi cu un „HELLO, futu-ți pizda mă-tii“. Contrariată, nu înțelege o iotă, dar este ușurată să vadă că omulețul nostru zâmbește și astfel îi spune:
‒ Thank God! Welcome back, George!
Mă-ndrept către ieșire, nu înainte de a-i da lui George un „TWO TUMBS UP“. Din prag aud în urma mea: „Mâncu-ți gura ta, doctor Nichols.“ Era vindecat!
Numărându-mi pașii, cu frica să nu îmi las niciunul dintre tocuri în caldarâmul încins al zilei de vară, mă îndrept către mașina parcată în spatele spitalului. Încep deja să visez la câteva minute de liniște și la o țigară, departe de zgomotul spitalului. Poate o sun înapoi pe mami să împărtășesc cu ea bucuria de a fi „salvat“ încă un suflet. Înainte sa trântesc portiera mașinii, același puternic MANPOWER îmi inundă timpanele și toată curtea spitalului. MANPOWER Emergency Room. Cu siguranță nu poate fi doar ecoul din capul meu?! Locația e diferită. Sun imediat la Camera de gardă/ER și încerc să înțeleg ce se întâmplă.
‒ Cum se numește pacientul?, întreb, vrând sa mă conving că nu e tot unul care vorbește românește.
‒ John Smith, îmi răspunde asistenta.
Aceeași Mărie, altă pălărie, îmi spun. Trântesc portiera și demarez în fortă. Nu am decat zece minute la dispoziție până când trebuie sa fiu înapoi, de data asta în ER.
Trag adânc briza oceanului în piept și îmi spun în liniște mantra „Keep calm and Carry on!“. Ziua abia a început.
Imagine reprezentativă: Anne Marie
