Marea din inima munților

Start

Narine Abgarian, Simon, traducere de Luana Schidu, Humanitas Fiction, 2023

Un bărbat a murit, iar la căpătâiul coșciugului său se adună văduva și cele patru foste „amoruri” din viața lui. Care de care mai atent gătite, „ca pentru slujba de Paști”, sorb din vinul de casă și înfierbântate de alcool își fac confidențe „despre viață”, lângă înfățișarea lipsită de apărare a defunctului cu urechi albastre. E începutul de-un haz aproape carnavalesc al celui mai recent roman al Narinei Abgarian, Simon, început care-și înșală însă cititorul, fiindcă ceea ce urmează serii priveghiului sunt câteva fărâmi de viață de o frumusețe mișcătoare, narate cu acea atenție și sensibilitate cu care autoarea armeancă ne-a obișnuit în romanul anterior.

Simon este, într-un fel, precum Din cer au căzut trei mere, povestea unui orășel din Armenia și a locuitorilor săi, dar spusă de această dată prin intermediul iubirilor unui bărbat al cărui nume dă și titlul romanului. Cel mai vestit zidar din Berd, Simon era un om harnic, o companie veselă, îndrăgit de toată lumea, însă cu o slăbiciune aparte pentru femei, „iubea femeile – până la istovire și uitare de sine –, se lăsa fermecat cu entuziasm, era gelos, le idolatriza, iar la sfârșitul relației le dăruia câte-o podoabă ieftină, dar frumoasă”. Silvia, Eliza, Sofia și Susanna și, nu în ultimul rând, Melania, soția, sunt cele cinci femei care au însoțit în diferite moduri destinul lui Simon. Cu toate acestea, bărbatul e mai degrabă personajul secundar, dacă nu chiar episodic în cadrul istoriilor acestor femei, însă aparițiile sale sunt necesare și vindecătoare în ambele sensuri, dând o altă turnură și semnificație destinelor încercate de viață ale iubitelor sale și o punte de salvare pentru el, „așa, datorită femeilor, a trăit”.

Se conturează prin aceste istorisiri un profil al femeii, în diferitele ei ipostaze, dar mai ales condiția acesteia într-o societate patriarhală. „Nu-și făcea planuri îndrăznețe pentru viitor, nu tânjea după nimic. Știa pur și simplu că într-o zi o să se mărite și o să-și facă o familie, și se gândea că asta îi era și menirea” e unul dintre gândurile Elizei, gând care nu e departe de a caracteriza și statutul celorlalte. Căsătoria pentru femei era o cerință și un obligat al societății sovietice din Berd, dar de cele mai multe ori nu însemna o alegere fericită pentru acestea sau care să se sfârșească bine, iar divorțul era greu de obținut și un handicap social. Poveștile Silviei și ale Elizei sunt grăitoare în acest sens. Silvia, care deși se căsătorește din dragoste, fiindcă „credea sincer că dragostea și răbdarea pot schimba orice”, e bătută și abandonată într-un ospiciu de boli mintale de propriul soț, iar Eliza, la rândul ei, e trădată și părăsită de tatăl copiilor ei. Cele două ajung să se lege de copiii lor, ca de singura lor salvare și alinare în viață, Eliza „nu se îndoia că tocmai maternitatea avea să fie salvarea ei”. Sofia, care se căsătorește „dintr-un capriciu stupid” cu un soț care însă o va iubi, e și ea încercată de destin prin numeroasele sarcini neduse la bun sfârșit. Nici povestea Susannei nu face notă discordantă, deși într-un final ea e singura care se rupe de firescul existențelor celorlalte, „nu mai era o istorie impusă de soartă, ci propria ei alegere”. Cu toate acestea nu reușește să scape de trecutul ei întunecat de traume.

Deznădăjduite, neiubite sau trădate, dar mai ales neînțelese, așa le găsește Simon în diferitele momente ale vieții sale, iar ele-l întâmpină, nu însă după avide încercări din partea lui, cu acea iubire de care bărbatul are nevoie. De Silvia îl va lega o iubire simplă, dar lungă, în care „secretul relației lor fericite era minunat și uimitor de simplu: cu cât el îi dăruia mai mult, cu atât ei îi venea să-i răspundă la fel.” De Sofia, o „idilă ușoară și scânteietoare” care-i va oferi poate cel mai de preț dar dintre toate, iar el, la rândul lui, ceea ce ea așteptase într-un final de la viață. Doar iubirea față de Susanna, prima lui dragoste, îi va rămâne pentru totdeauna învăluită într-un regret. Însă cea mai puternică legătură o va avea alături de Eliza, ultima de altfel din viața lui, „ea îi luase inima în mâini, i-o umpluse de o căldură plăcută și luminoasă – și plecase, lăsându-i o amintire care avea să-l încălzească toată viața.” Cu toate că i-a pricinuit multă suferință ei, Simon a ales să rămână alături de Melania care i-a iertat numeroasele infidelități.

Sunt povești triste și cutremurătoare adesea, dar în felul lor calde și umane, căci așa cum ne spune naratoarea, „tocmai din astfel de zile triste, bucuroase și pline de suferință e alcătuită întreagă viața omenească.” Apariția lor bezmetică la priveghi și gesturile finale din ziua înmormântării capătă brusc o altă semnificație în lumina poveștilor lor de viață. Un roman cu care se empatizează, un roman al vindecării și al speranței.

La capul mortului lipsește poate doar Sașia Vardanuș, dispărută deja dintre cei vii, dar al cărei spirit poate fi simțit prin inocența participanților. Ea e nebuna, proasta satului, fără a fi fost vreodată iubita lui Simon, ea are un rol providențial în fiecare dintre cele cinci povești. Descrisă foarte sugestiv pe coperta a patra ca amintind de un actant al corului antic, Vardanuș e personajul magic al acestui roman. Totodată, ea e perechea lui Simon într-un sens simbolic, cei doi funcționând asemenea a doi dioscuri care guvernează destinele Melaniei, Susannei, Silviei, Sofiei și Elizei, ei le-au oferit iubirea, grija și înțelegerea, fiecare în felul lor, de care lumea le-a privat în momentele grele.  

Sfârșitul se încheie în aproape aceeași atmosferă de hazliu care caracterizează și prologul. Dar epilogul e menit să ofere noi chei și piste de lectură, și să întărească, dacă mai era necesar, caracterul fluid al lumilor ficționale ale lui Narine Abgarian. Demarcația dintre fantastic și real se fărâmițează și cele două lumi comunică în ziua înmormântării lui Simon, un episod care amintește de tușele și personajele unor picturi de Chagall. Un element merită menționat, marea, care „a inundat lumea până la ceruri”. Marea poate fi privită drept un element supranatural al povestirii, – căci cine a mai pomenit să audă marea și să-i simtă mirosul în vârful munților, așa cum personajele acestui roman o fac – dar și cel mai important laitmotiv al romanului, cu o semnificație aparte care merită urmărită de către cititor. Cu toate acestea, magicul și misterul, unele dintre coordonatele narative definitorii ale scriiturii lui Narine Abgarian din Din cer au căzut trei mere, sunt mai camuflate în acest roman, ele irump doar în anumite momente și aproape că pare că doar cei bătrâni sau inocenții mai pot simți fiorul și sunt mesagerii acestora. Narine Abgarian pare a ne spune că sacrul se retrage din fața timpului tot mai grăbit și tumultos al prezentului. Să ne amintim că acțiunea din romanul anterior se ducea în trecut cu mai bine de o sută de ani, timpul era răbdător, oamenii în comuniune cu sacrul. Dar dacă iubirea e un sentiment capabil să transmită fiorul sacrului, atunci autoarea noastră nu face decât să se folosească de acest substitut pentru a spune prin Simon una dintre cele mai magice povești ale ei.

Simon nu e departe de Din cer au căzut trei mere, dar Narine Abgarian e dintre acei scriitor, l-aș aminti aici și pe Andrei Makine, care nu se citește doar pentru poveste, ci mai ales pentru frumusețea stilului, a frazelor și a imaginarului unor lumi trecute de-o aură poetică și nostalgică. Ea scrie cum puțini o fac despre frumusețea și tristețea vieții, într-un stil care amintește de simplitatea și farmecul basmelor. Două romane ale aceleiași lumi învrăjite care-și așteaptă cititorii.

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×