Vorbește pe o voce blândă, ritmată, care-i trădează imediat calitatea de poet. Și nu doar atât, căci Marek Torčík este și jurnalist, profesor de literatură la Universitatea Carolină din Praga și romancier. Amintiri care încă ard este romanul său de debut, apărut recent la Curtea Veche Publishing în traducerea Gabrielei Georgescu, și deja publicat în alte aproape 30 de limbi.
Anticipând prezența sa la târgul de carte Bookfest, i-am răpit lui Marek Torčík puțin din timpul dedicat scrisului pentru a discuta despre modul în care volumul lui explorează memoria în multiplele ei ipostaze, de la amintirile strâns legate de mama, tatăl și bunicul său până la amintirile modelate de istorie și societate, și felul în care acestea se împletesc cu familia și mediul socio-politic în care creștem. Evocând experiența unei copilării și adolescențe petrecute într-o familie dezbinată, dintr-un orășel industrial conservator, am vorbit despre tiparele masculinității, despre presiune, violență și eșec, dar și despre viața persoanelor marginalizate, conturând o reflecție nuanțată asupra identității queer și a posibilității de a exista dincolo de stereotipuri.
Titlul romanului tău, Amintiri care încă ard, îmi evocă atât o suferință personală, cât și una sistemică, în ceea ce privește societatea și istoria. Din perspectiva cărții tale, interpretezi memoria ca fiind pur individuală sau ca ceva modelat ori distorsionat de forțe socio-economice mai ample?
Există diferite niveluri de memorie, iar pentru mine a fost important să includ în carte atât amintirile personale, cât și amintirile societale, pe care le numim adesea istorie, însă care, pentru mine, nu sunt altceva decât amintiri subiective care sunt notate sau înregistrate în anumite moduri. Ne prefacem că sunt obiective, dar nu sunt – depinde foarte mult de cine le povestește și ce culoare le dă. Mă intrigă distincția dintre personal și societal, în ce privește perspectiva mai amplă a memoriei și cum se înscrie ea în dinamica familială sau în amintirile personale, cum se schimbă amintirile sub presiunea diferitelor narațiuni ale celor din jurul tău sau ale societății și așa mai departe. Am fost întotdeauna curios în legătură cu această dihotomie, mai ales că, în Republica Cehă, uităm adesea să facem diferența între cele două.
Cât despre titlu, versiunea sa în engleză e împrumutată de la poeta Anne Carson. În Autobiografia roșului, are un poem intitulat „Memory Burn“. Pentru că titlul ceh Rozložiš paměť e ambivalent, însemnând atât deconstruirea memoriei, cât și răspândirea amintirilor individuale în fața ta, ca imagini, ca fotografii, încercând să le dai un sens, am vrut să păstrez această incertitudine și în titlul traducerii în engleză, și am transmis editurii opțiunea mea. În timp ce editam traducerea cehă a Autobiografiei lui Anne Carson, mi-am dat seama că e o alegere minunată, pentru că acele amintiri care ard înseamnă, pe de o parte, că gravezi ceva în memoria ta, ca să uiți, dar înseamnă și să-ți arzi amintirile, să ți le scoți din minte cu totul.
Personajele romanului – bunicul, tatăl, naratorul, Marián și toți colegii lor de școală – sunt tot atâtea portrete ale agresivității și totodată ale vulnerabilității, personaje puternic apăsate de modelele tradiționale ale masculinității. Ce te-a atras la explorarea masculinității și mai ales la contestarea perspectivelor dominante, în care bărbatul e puternic și violent?
Mă preocupă profund noțiunea de eșec, iar masculinitatea, mai ales în zilele noastre, e adesea legată de ideea de eșec. Nu reușești să devii imaginea unui bărbat așa cum te obligă societatea să fii – orice ar însemna să fii bărbat, pentru că e ceva ce se schimbă mereu. Trebuie să fii dur, dar trebuie să-ți arăți și emoțiile – există atât de multe contradicții, așa încât toți eșuăm tot timpul. Se întâmplă același lucru și cu a fi femeie. Oamenii eșuează tot timpul să devină cu adevărat aceste stereotipuri – și mi se pare că există și o anume frumusețe în asta, dar și probleme mari.
De exemplu, dacă ești o persoană queer, eșecul devine natural, pentru că nu te integrezi în totalitate nicăieri. La fel și identitatea de clasă: e legată de eșec și de rușinea care rezultă din acesta. Nu te integrezi în locuri unde banii sunt importanți pentru că nu îți permiți să arăți într-un anumit fel sau să te comporți într-un anumit fel. Eșecul e o modalitate interesantă de a privi aceste chestiuni, pentru că dacă eșuezi la ceva și nu încerci din nou, atunci te poți schimba și încerca o nouă modalitate de a depăși această totalitate pe care ne străduim cu toții s-o întrupăm. Dacă eșuezi și hotărăști că nu poți face lucrul care se face în mod obișnuit, atunci trebuie să-ți găsești propriul drum, să devii altceva, să fii o persoană mai independentă. Asta e lupta naratorului meu: el trebuie să se împace cu faptul că nu se va integra niciodată nicăieri, că nu va fi niciodată imaginea clasică de bărbat, de persoană foarte bogată sau de persoană heterosexuală. Trebuie să accepte acest fapt și să devină altcineva. E ceva ce figura bunicului nu are, pentru că bunicul e forțat să întrupeze toate aceste stereotipuri, el nu are binecuvântarea de a fi queer, nici nu poate gândi în afara acestor tipare.
Eșecul duce la o frustrare care naște violență. Dacă eșuezi cu munca, ajungi să ai frustrări. La fel e și cu sportul, la fel e și cu masculinitatea. Dacă eșuezi, dacă nu reușești să îndeplinești scopurile pe care societatea și tu însuți ți le pui în gând, atunci devii frustrat și violent și dai vina pe oamenii din jurul tău, dai vina pe minorități, dai vina pe femei, pentru că ele par a fi lucrul care stă între tine și succesul pe care crezi că ți-l dorești. Am citit mult din opera filozofului, sociologului și teoreticianului Jack Halberstam, iar volumul lui Queer Art of Failure m-a inspirat să mă gândesc la faptul că noi, ca persoane queer, vom eșua la a ne încadra în tipare, dar poate că există și ceva bun care să iasă din asta.
În timp ce scriam cartea, m-am gândit des și la clasa socială, ceva care e poate chiar mai important pentru mine decât subiectul masculinității. Am crescut într-un oraș industrial, cu numeroase fabrici care țin de industria grea, unde se găseau mai degrabă slujbe pentru bărbați. În zilele noastre, însă, se întâmplă tot mai des să lucreze doar femeile în fabrici, pe când bărbații sunt șomeri sau se mută în alte zone ale industriei, pe măsură ce tot mai multe fabrici se închid, de fapt, mai recent, sau își concediază angajații. Bărbații ajung astfel să simtă că au fost lăsați în urmă de capitalism și au tendința să-și îndrepte furia către femei, pentru că le-ar fi furat locurile de muncă. La fel se întâmplă și cu minoritățile – cu minoritatea romă, de pildă, care, din orașul meu natal, e mai mare decât în majoritatea celorlalte orașe din Republica Cehă. Există multă violență împotriva romilor pentru că se susține că ar fura locuri de muncă, ceea ce nu este adevărat. E paradoxal: se spune că fură locuri de muncă, dar sunt și șomeri – aceeași persoană îți va spune ambele lucruri în aceeași discuție. Am avut multă experiență directă cu aceste fenomene, de aceea am vrut să le includ în roman.
Într-un alt interviu, spuneai că ești supărat deoarece atitudinea oamenilor față de persoanele marginalizate nu s-a schimbat între 2007 și 2021, cele două perioade din romanul tău. Crezi că aceste conflicte și probleme generaționale au totuși o șansă să evolueze, în timp, spre ceva mai bun?
Dacă te uiți în jur în zilele noastre, pare că e mult mai rău decât a fost până acum. Atunci când scriam cartea, mi se părea că aceste două perioade, 2007 și 2021, sunt foarte similare și foarte diferite în același timp, perioade cu crize economice diferite. E interesant să mă gândesc cât de puțin s-au schimbat lucrurile și cum au tot revenit unele afirmații în presă. Nu știu dacă e la fel și în România, dar în Cehia, după căderea regimului comunist, am avut o mulțime de politicieni de centru-dreapta care s-au adaptat la o narațiune pronunțat americană, despre bărbații care au reușit prin forțe proprii și ideea că dacă te străduiești suficient vei avea succes în orice domeniu. Însă a existat doar o perioadă foarte scurtă după căderea regimului în care să se poată întâmpla într-adevăr aceste lucruri, o perioadă când totul s-a prăbușit și a trebuit să reconstruim întregul sistem. Ulterior, aceiași oameni care au avut succes în regimul trecut, oamenii de afaceri care conduc astăzi întreaga țară, care erau deja bogați și pe atunci, pur și simplu au abuzat de privilegiile lor pentru a manipula din nou sistemul în avantajul lor. Am intrat într-o perioadă economică diferită, iar oamenii obișnuiți, din clasa muncitoare, nu au avut nicio șansă.
Asta e una dintre problemele care au dus la criza din 2007, deși problema e mult mai mare, desigur. Iar 2021 e reprezentativ pentru perioada pandemiei COVID, când a existat o incertitudine mult mai mare, dar și multă liniște, pentru că toate magazinele erau închise și oamenii trebuiau să poarte măști, iar cei din jurul meu, cel puțin, au avut mai mult timp să se îngrijoreze, iar anxietatea, în special cea economică, a crescut treptat. M-au intrigat asemănările și diferențele în ce privește aceste două perioade.
În ceea ce privește conflictele generaționale, sunt puțin mai optimist în legătură cu schimbările progresive din ultimii 10 sau 20 de ani, chiar dacă acestea au creat o buclă de feedback foarte ciudată și interesantă, în care bărbații tineri de azi tind să fie mai violenți și misogini, dacă e să ne uităm la figuri de tipul Andrew Tate.
Exact, mișcarea #metoo a dus la apariția manosferei.
Da, manosferă, acesta e cuvântul pentru reacția adversă față de progresul feminist. Sunt foarte sceptic cu privire la cât timp putem susține o societate liberală, dar sper că măcar va ieși un lucru bun din toate porcăriile legate de manosferă, și anume că bărbații vorbesc despre traumele lor, că își exprimă verbal problemele, pe când bunicul meu ținea totul pentru sine și doar violența era la vedere. Nu era violent în sensul că lovea sau bătea oamenii, dar era rău și nesuferit cu oamenii, se vedea în felul în care vorbea cu ei. Nu vocaliza niciodată ce-l durea, ținea totul în el. În privința asta, lucrurile s-au schimbat și cred că e ceva cu care poți să lucrezi, poți să discuți cu oameni care măcar recunosc că există o problemă. Aici e primul pas către orice soluție, să recunoști că ai o problemă.
Proza ta e intimă, dar și fragmentată, oglindind însăși instabilitatea memoriei. Cum ai ajuns la acest stil literar și ce rol joacă forma în transmiterea temelor romanului tău?
Am început să scriu mai întâi ca poet, așa că forma e întotdeauna lucrul cel mai important pentru mine. Când am început să schițez romanul, era liniar, foarte diferit de cum arată acum. Apoi, când a murit bunicul meu, în 2021, i-am descoperit, în apartamentul pe care îl închiriase, jurnalul ținut în perioada de reabilitare în urma alcoolismului. L-am citit și mi-a schimbat complet ideea despre cine a fost bunicul, pentru că am înțeles în sfârșit ce-i alimenta toată furia și frustrarea: sentimentul de eșec. Jurnalul lui e scris într-un stil foarte literar, fragmentat ici și colo, și foarte poetic în același timp, ceea ce nu m-a surprins, pentru că bunicul era un mare cititor. Deoarece romanul meu era inițial mai mult despre el, m-am gândit că trebuie să transmit acest sentiment de amintiri dezordonate, ideea că amintirile sunt asociative și incerte, și că, dacă stai o vreme și încerci să-ți amintești un lucru, acesta te va conduce întotdeauna la ceva total diferit, fără legătură, apoi, prin această buclă foarte largă, te va aduce înapoi la amintirea inițială. Mi-am zis că e un principiu frumos de organizat romanul, poate e greu de citit, dar e și foarte natural, dacă accepți faptul că acolo e cineva care își povestește gândurile interioare. M-am lăsat ghidat de fluxul de amintiri, de asocierile prin văz, miros, gust sau pur și simplu durere. Am avut câteva reguli ca să-l fac lizibil, și am folosit persoana a II-a ca să mențin coeziunea, pentru că e ceva nefiresc în cehă și te obligă să te gândești mai mult la formă. În plus, pentru că am studiat literatura engleză și în special modernismul și literatura Virginiei Woolf, tipul de scriere bazată pe fluxul conștiinței e ceva ce am vrut mereu să încerc, mai ales că e ceva foarte natural pentru orice are legătură cu memoria.
Pentru că ai menționat că bunicul tău era un cititor avid, cât de importantă a fost familia în devenirea ta ca scriitor?
E ceva absolut întâmplător, sunt prima persoană din familia mea care are măcar Maturita, examenul ceh de final de liceu. Toți au studiat școli tehnice, iar în regimul comunist erau amestecați tot felul de oameni în sistemul educațional, astfel că mulți cititori cu adevărat educați nu aveau studii liceale, pentru că nu aveau voie, din cauza familiilor lor, care erau împotriva regimului sau nu votau persoana potrivită. Am văzut acest ecosistem în orașul meu natal, unde toate rudele mele, cu excepția mea, au lucrat cu o mulțime de oameni cu interese diferite, pictori, fotografi, ornitologi amatori. Lucrurile s-au schimbat abia după căderea regimului, când puteai alege mai liber ce să studiezi. Cred că bunicul a vrut dintotdeauna să studieze literatura, dar pur și simplu nu avea voie, pentru că avea un dosar pe numele lui, țipase odată într-un bar, la beție, despre comuniștii răi. Apoi, când a căzut regimul, era deja prea bătrân și nu putea face nimic în privința asta.
Dar cred că faptul că sunt scriitor e doar un alt rezultat al faptului că sunt queer și cărțile au fost pentru mine o salvare, au fost singurii mei prieteni când eram la școala primară. Iar familia m-a ajutat în sensul că mi-a dat timpul și libertatea să citesc.
Ai citit și cărți din biblioteca bunicului tău?
Nu, acelea erau cărți istorice despre Egipt și Grecia antică. Dar uneori împrumutam cărți pentru el de la bibliotecă, pentru că nu avea prea mulți bani să cumpere. Îmi dădea o listă de cărți pe care să i le aduc, iar mai târziu am abuzat de permisul lui ca să împrumut și pentru mine volume din secțiunea de adulți, pentru că aveam voie doar în secțiunea pentru copii. Așa am ajuns să citesc din ce în ce mai multe cărți pentru adulți, inclusiv fantasy. Îmi amintesc că am împrumutat Solaris de Stanisław Lem și am fost obsedat de cartea asta săptămâni întregi – așa că da, pot spune că permisul de bibliotecă al bunicului m-a ajutat să devin scriitor.
Amintiri care încă ard a câștigat aproape imediat două premii literare și a fost tradusă în aproape 30 de limbi. Ca debutant, cum ai trăit această experiență?
Nu simt că succesul meu e atât de mare, ci mai degrabă că aparține multor altor oameni care m-au ajutat: editorul meu, apoi agenta literară care a vândut cărțile, pentru că este extrem de pasionată de literatură – îi admir profund pe oamenii pasionați din ecosistemul literar, pentru că știu o mulțime care lucrează în industrie și care sunt epuizați și ajung astfel să nu le mai placă literatura. E ușor să cazi în capcana asta. Cred că e mai mult succesul acestor oameni pasionați decât al meu, deși recunosc că tot ce s-a întâmplat m-a surprins. Tind să nu am o părere prea bună despre scrierile mele, ceea ce cred că e o calitate pentru un scriitor, pentru că atunci revii și lucrezi pe text mai des decât alții. Dar e și un blestem, pentru că poți ajunge foarte neîncrezător în ce scrii și foarte obsedat de o singură propoziție mult prea mult timp. Mi-a fost greu, mai ales cu o carte atât de personală, și probabil aș fi modificat multe lucruri dacă aș fi știut ce amploare va avea cartea.
Apropo de obsesia pentru anumite fraze, cum scrii și cât de importante sunt primele schițe pentru tine, cât de des rescrii?
Am o abordare diferită la fiecare carte, pentru că încerc să mă și distrez puțin când scriu. Scriu doar seara, pentru că diminețile sunt prea aglomerate. Seara e liniște, nu mă deranjează nimeni, pot să-mi dezactivez e-mailul de serviciu și pot să fiu singur. La Amintiri care încă ard, m-am axat pe amintirile mele și ale rudelor mele, ceea ce a fost relativ ușor, în sensul că nu a trebuit să fac multă cercetare. Dar a trebuit să mă gândesc cu atenție la etică și la vocea narativă, la cine ce spune și la ce înseamnă dacă vorbesc cu vocea mamei – care nu este chiar mama mea, spun asta doar pentru claritate. Cea mai mare problemă a fost etica: cum scrii o poveste bazată pe propria biografie?
Iar acum, cartea la care lucrez implică mai multă cercetare pe tema microbiologiei și a detaliilor despre lumea naturală. A trebuit să citesc mult, să-mi fac notițe și schițe, să aprofundez ceva despre care nu știam nimic și apoi să o iau de la capăt. Un lucru care nu-mi place la literatură este atunci când un scriitor simte că poate să spună orice fără să-și verifice sursele. Așa că sunt foarte atent când scriu despre microbiologie, pentru că n-am educație oficială în acest domeniu, așa că trebuie să verific fiecare cuvânt și fiecare propoziție. După care am nevoie și să sune bine, să fie poetic, pentru că asta e ce mă interesează cu adevărat. Limbajul e materialul meu, e ce mă preocupă cel mai puternic. Scrisul înseamnă mai mult decât cuvinte individuale. Sunt foarte atent la limbaj, după ce termin, citesc cu voce tare orice text, chiar și eseurile sau articolele jurnalistice.
Ai menționat mai devreme că ai schimba niște lucruri la Amintiri care încă ard. Ai face ceva mult diferit acum?
Aș șterge toată cartea și aș lua-o de la capăt. (râde) Nu, e bine că n-am cum să fac asta. Am modificat lucruri în carte până în ultima clipă, virgule și tot felul de chichițe, așa că editorul meu nu mi-a spus intenționat când a trimis romanul la tipar. Probabil singurul lucru pe care l-aș schimba cu adevărat e că aș fi mai puțin obsedat de ideea de a fi înțeles. Odată cu succesul cărții, mi-am dat seama că oamenii tind să se vadă pe ei înșiși în tot ce citesc. Deci, chiar dacă crezi că scrii ceva foarte subiectiv și foarte clar în mintea ta, chiar dacă nu crezi că cineva ar putea citi diferit, oamenii vor interpreta mereu din propria perspectivă. Asta aș schimba, aș fi mai puțin obsedat de ideea de claritate și poate mai poetic, ca să semene mai mult cu tonul meu natural.
Ai fost adesea comparat cu Ocean Vuong și Édouard Louis. Au existat anumiți scriitori sau artiști care te-au inspirat când ai scris romanul?
Desigur, da. Chiar am avut o discuție cu o prietenă care e și ea scriitoare, și mi-a spus că nu poate să citească alte cărți atunci când scrie. Pentru mine e de neimaginat: eu trebuie să citesc mereu ceva, mai ales atunci când scriu. Pentru mine literatura crește și trăiește în conversație, înseamnă discuții, cuvinte, limbaj, și nu trebuie neapărat să fie doar cărți care îmi plac. Îmi place foarte mult să mă cert cu cărțile atunci când nu sunt de acord cu ele. De pildă, mi-a plăcut foarte mult Camera lucida a lui Roland Barthes, e foarte precis în legătură cu memoria, însă nu sunt de acord cu multe dintre lucrurile pe care le spune despre fotografie. La fel a fost cu citatul din Clarice Lispector. În ediția cehă din Ora stelei apare la început o întrebare: „Cine nu s‑a întrebat măcar o dată: oare sunt un monstru sau asta înseamnă să fii om?“, iar această carte în special a fost formativă pentru Amintiri care încă ard. Virginia Woolf, Anne Carson și mulți poeți sunt și ei acolo, îmi place să presar ici și color referințe la volumele pe care le citesc. Mai există în roman și un vers din Robert Creeley, poetul meu american preferat, și anume „Ce sunt eu pentru mine însumi de trebuie să‑mi amintesc și să mă întorc la asta atât de des?“, preluat din poemul „The Rain“. E o metaforă frumoasă pentru a descrie incertitudinea privind cine sunt eu cu adevărat. Toate textele altor filozofi și scriitori au devenit pentru mine un mod de a mă gândi la ce scriu, la fel cum, în textele academice, citezi altă operă pentru a-ți sublinia argumentul. Cred că se poate aplica și în cazul ficțiunii. Poți folosi ceva ce a fost deja scris, recunoscând, desigur, că nu îți aparține. Sau nici măcar nu trebuie să recunoști, unora le place să fure. (râde) Dar eu mi-am zis că e bine să pun la finalul cărții, la mulțumiri, o listă scurtă cu cele mai importante lucruri pe care le-am furat.
Un ultim gând pentru final: crezi că putem învăța din trecut?
Cred că învățăm tot timpul din trecut, și noi, dar și oamenii răi, care pot fi astfel mai eficienți, lucru pe care îl vedem chiar acum. În Republica Cehă avem un guvern nou, despre care e greu de spus că ar fi de extremă dreaptă, pentru că sunt mai degrabă politicieni oportuniști – e vorba de guvernul condus de miliardarul Andrej Babiš. E una dintre figurile despre care vorbeam mai devreme, un om care a avut foarte mult succes înainte de căderea regimului comunist, apoi a abuzat de putere și a ajuns la o avere și mai mare. Acum e prim-ministru și are alături Motoristé sobě [Motoriști pentru ei înșiși – n. red.], un mic partid de extremă dreaptă, iar împreună au numeroase întâlniri cu figuri autoritare slovace din alte partide de extremă dreaptă – toți colaborează pentru a-și împărtăși cunoștințe despre cum să învingă instituțiile de stat. Se întorc la lecțiile de istorie ca să învețe cum au înșelat statul guvernele totalitare din trecut – de aceea cred eu că trebuie să fim foarte precauți. Istoria nu are doar lecții pozitive, ci poate și să-i învețe pe cei răi să copleșească sistemul și să câștige mai multă putere.
Mulți politicieni de centru-dreapta sau liberali uită adesea că nu doar democrația și libertatea sunt importante pentru oameni, ci și faptul că au ce mânca atunci când se întorc de la serviciu, că au cu ce să-și îmbrace copiii iarna, sau că facturile la energie nu-i copleșesc. Să vorbești despre libertate și valori e ceva foarte abstract, care nu înseamnă nimic dacă nu ai suficienți bani pentru a-ți permite chiria, de exemplu. E important ca politicienii să fie precauți în această privință, problemele economice sunt încă foarte importante.
Iată însă că în unele țări are loc și un tip de reacție adversă: partidele de dreapta eșuează. Așa se întâmplă în Slovacia, unde, la următoarele alegeri, cei care sunt acum la putere vor pierde, pentru că au făcut haos în economie și cultură, iar alegătorii lor li s-au întors împotrivă. Și mai ales în cazul Ungariei s-a văzut recent și foarte clar cât de frustrați sunt cetățenii. Poate că aceste mișcări vor influența și alte țări. Încă există speranță.
Foto © Barbora Maršíček
