Catherine este o carte-surpriză scrisă de Paul Goma. Ai povesti cititorilor despre cum ai ajuns s-o publici?
Într-o vreme când nu exista posibilitatea de a trimite un text atașat la un e-mail, articolele și cărțile lui Paul Goma, scrise sau transcrise pe computer, erau procesate și tehnoredactate în format PDF de fiul său, Filip. Gata de tipar, erau printate în câteva zeci de exemplare și trimise prin poștă prietenilor din România și Basarabia.
Cum din 1997 eu am început să-l vizitez frecvent pe Paul Goma la Paris, de multe ori îmi dăruia direct asemenea „cărți“, în niște dosare foarte elegante, în culori care mă încântau, cum nu apăruseră încă la noi. Așa am primit în anul 2000 și un manuscris – să-i zicem manuscris, deși era un PDF printat, format carte, cum am spus − care purta titlul Profil. Peste un timp, mi-a trimis un exemplar al cărții traduse în franceză de Hélène Lenz, publicată în 2001 la Éditions des Syrtes din Paris. Volumul, cu banderolă roșie, pe care scria mare, cu alb: GOMA. Atât. Mod de promovare rezervat doar unor celebrități. Când am prezentat cartea în emisiunea pe care o realizam atunci la TVR, am insistat pe faptul că în România se vorbește (dacă și când se vorbește) mai mult despre disidentul Paul Goma, uitând de scriitorul cu același nume, ale cărui cărți – scrise în românește, în primul rând pentru români – nu au putut fi publicate în România decât după 22 de ani de cenzură comunistă. Dar cum nu eu mă ocupam pe atunci de publicarea cărților lui Paul Goma în România, dosarul în care se afla cartea a stat în arhiva mea până când, în urmă cu vreo doi ani, am constatat că nu fusese publicat la noi și recitindu-l, cred că abia acum am sesizat cu adevărat ce valoare literară deosebită are și am decis să îl scot la lumină.
Ar mai trebui poate să adaug că, după decesul lui Paul Goma, Filip, fiul lui, m-a împuternicit prin procură generală să-i apăr, în România și Republica Moldova, absolut toate interesele de moștenitor unic, inclusiv dreptul de a semna în numele lui orice contract de editare sau reeditare a operei lui Paul Goma. De altfel, Paul Goma însuși, când l-am vizitat ultima oară la Paris, în mai 2019, îmi dăduse dreptul să public, la propunerea mea, la aceeași editură Eikon, volumul Unde am greșit, scris în 1995, și lansat la Târgul de carte Gaudeamus din 2019. Volum care, citit după plecarea lui Paul Goma dintre noi (la 24 martie 2020), a căpătat valoarea unei tulburătoare mărturii testamentare. Primul care a remarcat acest aspect a fost Emilian Galaicu-Păun, în prezentarea cărții la Europa liberă Moldova.
Este vorba despre un roman foarte sexual și foarte plin de jocuri de limbă și de limbaj. Se menționează și onirismul, și Nabokov, și alții. Tu cum ai caracteriza cartea la o lansare imaginară?
Aș corecta puțin formularea întrebării tale: este „un roman foarte senzual, nu sexual“. Și dacă vrei să acceptăm distincția pe care o face Mario Vargas Llosa între sexual și erotic, da, există în Catherine pagini de un erotism subtil și sublim, așa cum există și în romanul (tot inedit) al lui Gabriel García Márquez: Ne vedem în august, a cărui lansare internațională a avut loc tot anul acesta. Sexul, spune Llosa, e primitiv, erotismul înseamnă transformarea lui în ceva complex, rafinat și „delicios“. (Pentru o mai bună înțelegere a afirmațiilor mele, recomand capitolul „Dispariție erotismului“ din volumul Civilizația spectacolului.) Dar Catherine nu este numai atât.
La o lansare imaginară aș putea rezuma astfel: Paul Goma – inedit și surprinzător; dureros, amuzant, uluitor, cum nu este în nicio altă carte a lui. Personaj tânjind după iubire, ca noi toți de altfel. Dar tânjind și după dreptate pentru cei năpăstuiți de un destin crunt. Mă refer aici la substratul real al acestei povești de iubire: traficul de ființe vii cu femei din țările „eliberate“ de comunism și relația victimă-călău. Și aș face acest paralelism cu romanul și mai scurt (ca număr de pagini) al lui Gabriel García Márquez, anume: ceea ce este gratuit în romanul lui Ne vedem în august (mă refer la fondul erotic) la Paul Goma devine o problemă de conștiință. Mergând cu acest paralelism mai departe, am vrut să fac și pentru cartea lui Paul Goma tot o lansare în premieră internațională, nu aici, la noi, ci am vrut să fie acasă la Paul Goma, în Basarabia natală, la Târgul de carte Bookfest de la Chișinău. A fost pe 30 august 2024. Am vrut să vorbească în primul rând invitații mei basarabeni: Maria Șleahtițchi, directoarea Muzeului Național al Literaturii Române, Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor de dincolo de Prut și Sergiu Musteață, istoric, profesor universitar și autorul unei cărți remarcabile: Paul Goma și Europa liberă, rezultat al unei îndelungate și profesioniste cercetări în arhive europene și americane, toți trei pasionați cunoscători ai vieții și operei lui Paul Goma. Mă interesa cum au perceput ei acest roman, inedit nu doar că a fost publicat abia acum, dar inedit și în contextul celorlalte cărți ale scriitorului. Și am avut surpriza – deosebit de plăcută – că au vorbit exact cum aș fi vorbit eu, la superlativ, din orice punct de vedere ai privi – să zicem cu un termen demodat – „acțiunea“ cărții. Pentru că romanul este un amestec de „thriller“, cu o nemiloasă zugrăvire a epocii de după căderea comunismului, cu inserții autobiografice (așa cum ai observat), totul declanșat de reapariția neașteptată a femeii iubite cu mulți ani în urmă: Catherine. Și aici intervine arta autorului care știe cum să creeze și să mențină suspansul până la ultima filă. Mulți se vor mira: cum, Paul Goma a scris un roman polițist? Ei bine, da. Titlul cu care a apărut în traducere în Franța (Profil bas) cam asta sugera. Un profil ascuns. Al cui? Al personajului feminin? Al autorilor (autoarelor) unor crime în serie pe care nu le putea soluționa decât un profiler? Cititorului român însă nici titlul inițial nu i-ar fi spus mare lucru. I-am și spus lui Paul că mi se pare mai potrivit Catherine și mă bucur enorm că, împreună cu Maria Tutunaru de la Eikon, după îndelungi căutări, am găsit o ilustrație formidabilă pentru copertă, care pare a fi fost făcută exact pentru a exprima esența cărții, în ambianța Parisului ca fundal al poveștii imaginate de Paul Goma. O lansare, de data aceasta în România, va avea loc la viitorul târg Gaudeamus. Am deja un invitat special, Emilian Galaicu-Păun, care a prezentat, de altfel, cartea la Europa liberă. Inclusiv în video. Și încă doi-trei invitați surpriză.
Ai afirmat nu o dată că Goma e mai cunoscut ca disident decât ca scriitor. Ce e de recuperat din punct de vedere literar?
E foarte ciudată receptarea lui Paul Goma în România în primii ani de după căderea comunismului: toți liderii de opinie, toți colegii și prietenii lui din România păreau să uite de disidența lui, unică și exemplară, ignorând-o aproape complet, ignorându-l pe Paul Goma însuși din motive poate psihanalizabile (să nu uităm că primul interviu cu Paul Goma, din România eliberată − vorba vine − de comunism, apare abia înaugust 1990, în revista 22. Și să nu uităm că, pentru prima oară, românii l-au putut vedea pe Paul Goma pe micile ecrane, abia în noiembrie 1994 − repet 1994 − într-o emisiune a mea intitulată „Mai avem nevoie de Paul Goma?“ (în trei episoade, trei seri la rând) la prima televiziune particulară abia înființată, unde mă angajasem de puțin timp. Nimănui de la televiziunea publică nu i-a trecut prin cap până atunci (și nici prea curând după aceea) să trimită o echipă de filmare la Paris pentru un interviu cu Paul Goma, și banii erau pentru deplasări, îmi amintesc de un frumos reportaj cu gondolele legănându-se pe canalele Veneției realizat de o cunoscută păstrătoare a memoriei exilului românesc, îmi amintesc, de asemenea, de transmiterea unui meci din Insulele Feroe când noi habar nu aveam unde sunt pe hartă aceste insule. Nimeni-nimeni însă din TVR nu a avut ideea de a trimite o echipă de filmare la acea insulă de demnitate și curaj care era locuința lui Paul Goma din Paris. În schimb, pare ciudat, în primii ani se scria foarte bine despre scriitorul Paul Goma și despre cărțile lui care începuseră să fie publicate și în România. Dau doar două exemple semnificative: Eugen Simion are o cronică excepțională despre romanul Din calidor (în România literară din 28 februarie 1991), iar romanul Ostinato, publicat la Editura Univers în 1991, în colecția cu un titlu semnificativ, Ithaca, director Mircea Martin, primește în 1992 premiul Uniunii Scriitorilor din România. (Nu discut aici destinul nefericit al cărții Culoarea curcubeului, cartea memorialistică despre ceea ce a însemnat „Mișcarea Paul Goma“ din 1977, care, fiind retrasă de la difuzare și apoi trimisă la topit din motive neexplicate nici până azi, nu s-a bucurat decât de 2-3 cronici literare, când, de fapt, ar fi trebuit să fi fost evenimentul literar exploziv al anului 1990, care să țină prima pagină a revistelor culturale și nu numai, astfel ca să nu se mai întrebe nimeni, perfid, „de ce nu am avut un Vaclav Havel?“.) Și, iată, după apariția primelor trei volume din seria jurnalelor lui Paul Goma (Nemira, 1997) care punea o oglindă necruțătoare în fața clasei politice și intelectuale din România (înainte, dar și din primii ani de după 1989), brusc, Paul Goma nu a mai avut talent și i se mai recunoștea uneori – condescendent – doar meritul de a fi „cel mai mare disident român“. Primul care a spus (la un simpozion organizat la inițiativa mea cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la „Mișcarea Paul Goma“) că disidentul Paul Goma a pus în umbră scriitorul Paul Goma a fost Bogdan Crețu. Ce este de recuperat? După părerea mea, cartea care dă cu adevărat măsura marelui scriitor Paul Goma este nu atât Din calidor (considerată aproape de toți comentatorii ca fiind capodopera lui din punct de vedere literar), ci Arta refugii. Va fi reeditată în seria de autor, pe care am inițiat-o împreună cu Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, ca să marcăm astfel anul Paul Goma – 2025, anul când se împlinesc 5 ani de la decesul scriitorului și 90 de ani de… singurătate. Dar pentru cine vrea să intre pentru prima oară în acest imens univers necunoscut al artei narative a lui Paul Goma, recomand și romanele Astra, Sabina, Roman intim și aș putea continua… Mai spun doar că lectura acestor cărți va învinge orice prejudecată și orice stereotip încrustat în conștiința publică despre Paul Goma, scriitor. Iar Catherine este exemplul cel mai surprinzător în acest sens.
Literatura română este bogată. În care „scară“ a ei a mai construit Goma un etaj?
Nu m-am gândit la acest aspect, dar dacă tot m-ai întrebat, aș răspunde: în toate. Sau în oricare: romanul autobiografic, romanul politic, romanul-mărturie, jurnal, eseu. Ca să nu mai vorbesc de o carte unică, nu doar la noi: Alfabecedar, dacă tot ai amintit de invențiile lingvistice și jocurile de cuvinte din cartea lui Paul Goma. Remarcabilă este și publicistica, o latură a tot ceea ce a scris Paul Goma absolut fabuloasă: a apărut mai întâi o selecție de articole la Editura Nemira, în 1999, dar o selecție substanțială din anii 1972–1998, de 630 de pagini. Apoi, în îngrijirea neobositei Flori Bălănescu, a apărut la Editura Curtea Veche, apoi la Ratio&Revelatio de la Oradea, o ediție completă, în trei volume, toate, și cel de la Nemira, și acestea, având titlul Scrisuri (un cuvânt inventat de Paul Goma).Și nu e vorba doar de ceea ce a publicat Paul Goma în România, când, în sfârșit, a putut să vorbească și să publice în presa din România (mai greu și cu mari dificultăți, cenzurat și interzis uneori și acum). Cine este interesat de acest gen literar, să zicem „o scară“ în care Paul Goma a mai construit (la fel ca Dorin Tudoran) nu un etaj, ci un edificiu întreg, e timpul să descopere articolele lui Paul Goma, să descopere ce a scris înainte de 1989 în presa occidentală la care era invitat să colaboreze. E de ajuns să vadă, eventualul critic și cercetător literar, coperta unor reviste de prestigiu Magazine littéraire, Les temps modernes, La Quinzaine littéraire, L’Alternative, în care va descoperi alături de ce nume mari (unele adevărate mituri) publica Paul Goma în exilul său care se va dovedi etern.
Mai urmează vreo surpriză?
Desigur, va apărea până la sfârșitul anului, tot la Eikon, romanul Ostinato, care nu a mai fost reeditat, integral, de la ediția din 1991, de care am vorbit. În arhiva lui Paul Goma, Filip a găsit un exemplar al acestei ediții corectate pe margine chiar de autor. Multe corecturi și îndreptări, Filip a fotocopiat pagină cu pagină și mi le-a trimis, astfel că le-am putut introduce, după 33 de ani, la locul lor. Dar trebuie să ne situăm în epocă, romanul a fost trimis de la Paris dactilografiat la o mașină de scris, cu o anume așezare în pagină care are rostul ei, dată fiind aluzia muzicală din titlu. Și trebuie să ne imaginăm cum se făcea atunci, în 1990-1991, tipărirea, cum se culegea atunci textul literă cu literă, cum se întorceau șpalturile la corectorul editurii, cum probabil textul nu a mai fost trimis și la Paris autorului să fie revăzut, pentru a da el însuși „bun de tipar“. Astfel se explică mulțimea de greșeli cu care a apărut. Va fi deci o ediție corectată de Paul Goma însuși și sper să se bucure, acolo unde este, că îndreptările lui sunt valorificate acum pentru prima oară. Dar surpriza cea mai mare va fi mulțimea de documente descoperite de mine în arhive din România și Germania, în care se va vedea cum statul român a încercat să împiedice publicarea acestei cărți, care trebuia să apară simultan în trei țări, a apărut doar în Germania și Franța, la cele mai prestigioase edituri (Suhrkamp și, respectiv, Gallimard), publicarea în Italia fiind oprită de „trimișii speciali“ ai regimului comunist de la noi, deși cartea fusese tradusă, iar traducătorul, profesorul Marco Cugno, plătit, după cum mi-a mărturisit el însuși într-un interviu filmat, când l-am cunoscut, în urmă cu mai bine de 25 de ani. Dar nu e numai atât: instituții și înalți demnitari ai statului român au încercat să oprească și lansarea cărții la Târgul de Carte de la Frankfurt din 1971 de către editorul german Siegfried Unseld care publicase și răspândise deja afișele în care Paul Goma era prezentat ca „ein rumänischer Solschenizyn“ spunându-i-se directorului unei edituri particulare, că publicarea acestei cărți este – imaginează-ți ridicolul, „un atentat la bunele relații dintre România și RFG“. Consecința: din ordin superior de partid și de stat, România și-a retras standul de la târgul de carte, unde tocmai trebuia să se lanseze un volum cu „operele“ și cuvântările lui Nicolae Ceaușescu prilejuit de împlinirea a 50 de ani de la crearea Partidului Comunist Român. Povestea este cunoscută (a scris despre ea Paul Goma, mi-a trimis și tăieturi din ziare care relatează această hotărâre stupidă, le-am filmat pentru emisiunile mele de la TVR consacrate lui Paul Goma, le-am publicat în cartea mea Destinul unui disident: Paul Goma, au scris și alți cercetători despre acest „incident“ major, nemaiauzit, prilejuit − ca să vezi! − de publicarea unei cărți de Paul Goma în Occident, fără să fi avut acordul autorităților din România. Lucru greu de înțeles pentru cine nu a trăit în regimul comunist: de ce trebuia acordul cuiva? Or, autoritățile și cenzura din România interziseseră publicarea cărții și în România, unde trăia Paul Goma, cum să îi fi dat acordul să publice în afara țării? Documentele pe care le voi publica împreună cu reeditarea romanului depășesc orice imaginație. Șoc și groază la București! Și nu exagerez deloc folosind această formulă: marele, genialul tovarăș Ceaușescu învins de un scriitor care nu reușise să publice în România decât o carte de povestiri, un scriitor aproape necunoscut, avea 35 de ani, trăia modest, împreună cu soția, într-un apartament de două camere, cu chirie, în Drumul Taberei, unde își scrisese romanul plecând de la experiența proprie din închisoarea de care avusese parte la 20 de ani, arestat pe holul facultății, pentru că se solidarizase cu revoluția anticomunistă din Ungaria. Nu ieșise niciodată din țară, nu i se dăduse voie să meargă nici în Basarabia natală, la înmormântarea bunicii sale. Și totuși, cartea lui a devenit un simbol al puterii celor fără de putere (ca să folosim expresia celebră a lui Havel).
Imagine: arhiva personală
