Cuvinte-cheie: intelighenția artificială, slujba de scriitor, marxism, critică literară, cardiolog.
Am recitit Pinocchio. Autorul ne spune constant că e aproape un băiețel adevărat. Asta ca să ne dovedească de fiecare dată că e mai mult de atât. El e BĂIEȚELUL prin excelență. Metafora e simplă. Esența lemnului conține esența ghindei. Dialectică de Tele 7 ABC. Dintr-una (oricare) reiese mereu ea însăși.
Într-o zi, cineva privește speriat cum în fața lui se înfățișează ceea ce unii ar numi amenințarea inteligenței artificiale. Să nu ne temem însă; face greșeli, nu? Conform studiilor, cercetătorilor britanici, panicii din media, nevoii de a încetini procesul de depășire și eficientizare a tehnologiilor inutile, dar dezvoltate prin intermediul speculației (Musk, Apple, etc.) se trâmbițează iminența urmărilor nefaste. Temeți-vă, căci micul băiețel de lemn e acum an immaterial girl. Și ce altceva o să facă dacă nu să ne lase fără locuri de muncă…
Și acum să discutăm despre muncă.
Nu munci prea mult, că dacă se întâmplă așa, nu-ți vei mai aminti niciodată cum e să muncești mai puțin. O să tragi ca bivolul la plug. Nu e ceva ce ține de perspectivă, ci de sapă. Dacă are mânerul bun, groapa e bună, dacă are mânerul aurit, te duci și-l amanetezi. Important e să-ți faci treaba. Cum ar fi să te apuci în loc de trei metri să sapi patru? Sau să fie nevoie să o acoperi și tu să te apuci să plantezi petunii, să pui gazon, trei luni mai târziu să-l tunzi zi de zi. Deci nu mai mult, doar cât trebuie.
Așa și cu scrisul. Poți să scrii destul. Nu mult, nu puțin, mai ales că nu ți se cere și nu mai există meseria de scriitor. Cine se laudă că e scriitor cu normă nu știe ce vorbește. Că doar n-or scrie opt ore pe zi. Plus 30 minute pauză. Deci e clar: ca să scrii ori trebuie să muncești, ori să-ți fie foame. Asta cu foamea s-a mai zis. Și asta cu muncitu’ nu prea. Că e rușine. De exemplu, la muzicieni e clar. Când nu cântă, nu repetă, nu solfegiază sau ce mai fac ei, instalează Windows, fac programare, dau meditații, sunt ingineri, ș.a.m.d., deci ca să muncești nu mult, puțin, trebuie să fii artist. Adică să ai altceva de făcut. Ți-ai făcut treaba, țac-pac, acum poți să scrii. Poți să scrii? Înseamnă că ți-ai terminat treaba. Mai sunt și muzicienii de orchestră, dar ăsta-i un caz special. Acolo, munca a fuzionat cu timpul liber și a creat un monstru pe care numai marii clasici l-ar putea descrie.
Important e să vedem ce urmează și, dacă nu mă înșel, după A vine problema cu „și arta e muncă“. O fi muncă, dar oamenii care fac artă vorbesc despre cum pentru alții munca-i o povară. Și iar e greu, iar ne chircim, cade cortina. Și critica e o artă. Deci critica nu e muncă. Eu sunt critic culinar. Și s-ar putea să fie corect. Dar dacă nu-ți place sarmaua, iar mie îmi place, gusturile nu se discută. Și să lucrezi CA CRITIC… cine te ia în serios? Mergeam azi prin sufragerie, știți, soțul meu e critic, și m-am lovit fără să vreau cu degetul mic de ultimul lui material; era un bloc de critică, circa 200 de grame, mi s-a învinețit unghia, dar, în fine, la fabrica de critică i-au zis că e bine, plus producție, știți, noi suntem marxiști.
Și ar fi atâtea de zis. Că la urma urmei, dacă stau să mă gândesc, și scrisul e o muncă. De fapt, chiar e muncă. Încă de când m-am apucat să scriu asta simt că ar trebui să fiu plătit. Plătit să-mi pierd vremea să găsesc niște cuvinte care să nu supere prea tare, care totuși să mă amuze cât încă fac text, deci să nu scriu nici prea mult, nici prea puțin, fix ca la muncă. Și asta cu căutatul de cuvinte… Păi sunt unii care caută cuvinte și le găsesc. Și să cauți e nobil. Pe NatGeoWild mai dau din când în când ceva emisiune de câte o oră cu oameni care caută aur. Și stau la râu, crăcănați, cu genunchii îndoiți, cu un castron special în mâini și cern apa și îi mai auzi că spun ceva memorabil, după iau o pauză, se uită la cameră, da, trebuie să fie aur, le-am zis când m-au apostrofat, eu nu caut aur așa ca toți neofiții, eu caut aur acolo unde este, și dacă nu îl găsesc înseamnă că am găsit pirită și cea de a doua profesie pe care o am este aceea de a găsi pirită, și când mi-au spus că nu o să găsesc pirită, că astea sunt niște prostii, le-am spus să mă lase în pace, că eu și în piatră seacă dau de pirită, dovadă că acum șase ani, când căutam în piatră seacă pirită și n-am găsit, am dat în piatra aia seacă de niște coproliți, carevasăzică nu era piatră seacă, adică am găsit coproliții ăștia și a treia meserie pe care o am, pardon a treia menire pe lumea asta, e să găsesc coproliți…
Așa și cuvintele. Cine caută găsește, cine nu înseamnă că deja a găsit (Ludwig Wittgenstein). Ei, după vine partea cu munca. Trebuie și cuvintele astea legate, cu sintaxă, cu simț de răspundere, dacă fraza e prea lungă nu pricepe cititorul, ești prolix, prea mult, ai sărit calul, și calul de dar nu se caută la dinți, deci cum ar veni, când în text se sare calul, implicit se aplică despre morți numai de bine. Păi și atunci, critica n-ar mai funcționa. Și ia paradoxul ăsta… trăsnește-l de colțul unei mese, dă-l cu mantă, după ajungi să faci bartai găuroiu’, și de fiecare dată când apare un găuroi el trebuie umplut cu zei, și dacă găuroiul e undeva în comentarii… specifici că zeii sunt ai mă-tii. Scris neaoș și întreg. Fără cratimă. Limba română ‒ limbă fonetică.
Dar am mai stat și m-am mai gândit puțin (meta, nu?): una din cele mai înalte arte e să pierzi bani. Deci iar 1-0, arta nu e muncă. La muncă plus producție, la artă minus producție că se uită la ea toți proștii, nu-nțelege nimeni nimic, iar tu, după cum am menționat deja, mori de foame.
Revenind însă la băiețelul nostru non-binar, dar profund binar și neadevărat de imaterial, e clar că singurul lui scop e să ne fure locurile de muncă. Sau să nu mai pretindem că tot ceea ce facem bine și de plăcere e roboteală (sic!) și să punem mâna să devenim mai buni, să nu ne mai temem de editori, să nu ne sperie critica, să vrem să nu ridicăm piatra pentru că în cazul de față ne batem cu filmul lui Guillermo del Toro. Asta s-a mai întâmplat în istorie de câteva ori, în special în clasica încercare de a aboli ceea ce tot cercetătorii britanici ai vremii numeau fancy. O fi ficțiunea realitate? O fi realitatea ficțiune? S-o trezi robotul din mormântul lui de terabiți și de RAMi și va începe să umble ca un Frankenstein1 nepriceput în noua metaforă victoriană? Românii noștri au un răspuns pentru toate.
Fie investești în el, fie nu crezi în el, fie o să-l vezi cum cade într-o groapă pentru că probleme reale sunt cu infrastructura, traficul, parcările, spațiile verzi, calitatea aerului, bomba atomică, scăderea natalității, soacră-mea, relațiile interumane, calitatea spermei, limitele limbajului uman. Și tot ce am zis aici e doar o încercare de a lungi cu apă chioară prin cuvintele unui calculator că nu e neapărat adevărat șirul ăsta de afirmații, doar că nu e obligatoriu fals pentru că nu-i așa, e ficțiune. Și în ficțiune totul e posibil.
De exemplu, e posibil să revin la paragraful despre critică și să-l scriu cu seriozitate. Critica este necesară pentru că ne învață să privim cu un ochi critic. Problema e că, în cazul ăsta, ca orice pirat veritabil, criticul are un ochi acoperit de petic, nu pentru că îi lipsește, dar pentru că în cazul în care se pogoară în bezna pântecelor unei balene literare trebuie să nu cumva să calce în căcat. De ce? Pentru că e rușine. Bineînțeles că e vorba de concesii. Dacă îți lași pașii profetici să o ia pe urma ideațiilor… se cheamă că faci Blaga. Și asta se poate face în varii feluri.
Sunt însă rușinat. Aș vrea să scriu mai liber, să arunc în toate părțile cu păreri pertinente (sic! sau nu) și totuși ceva mă ține în zona șalelor scriitoricești. Este trecutul învolburat al miturilor. Nu zborul e cel care mă înspăimântă și nici teama că mă va prinde curentul, ci mai cu seamă mă tem că mi-e frică să nu sfârșesc, așa cum mulți alții au făcut-o, în faza incipientă a zborului DeDaLiC. Și după chipul și asemănarea mea, toate vag dumnezeiești, căci generez text ca un autor, așa se va înfățișa și crunta Intelighenție Artificială, care are ca scop, de fapt, să înlocuiască, să taie și să spânzure, să distrugă și nu e așa, să știrbească deja obidita clasă de jos de locuri de muncă. E injust. E injust pentru că asta se întâmplă, nu cu mintea artificialului, ci de fapt cu aceea a omului întreprinzător. Și toate dintr-o frică pe care mulți au mai avut-o înainte, dar de care am ajuns să ne temem. Dacă ar face acest AI ceva măreț? Dacă va ajunge să gândească de la sine putere ceva ce va depăși capabilitatea de statistician proaspăt investită în om în secolul XX, când s-a renunțat le census? Dacă într-adevăr slujba pe care o va lua de la gura omului va fi aceea a unui radiolog, a unui procent dintr-o echipă de CT-iști, a unui cardiolog? Și dacă aceștia vor fi înlocuiți nu pentru că ar satisface un criteriu tip cost-efficiency, ci mai degrabă pentru că, în buza zilei, când se trage linie între astăzi și mâine, marja de eroare în diagnostic va fi una mai mică decât cea umană? S-a tot trâmbițat asta și pare că se va mai trâmbița, însă aruncătura de băț e la o generație distanță. De ce în schimb nu se îndrăznește un așa salt? Ei bine, de teamă. Pentru că Jules Verne e încă interesant și pentru că Asimov e un ciudat, pentru că de la casa de marcat automatizată nu vom obține o scanare mai eficientă și nici o reglare de conturi în urma disponibilizării (că ai soft, ai update, tehnicieni, verificări, de!). Vom obține un confort în care putem crede… și la care se poate renunța ușor. De la teama asta de mitul lui Dedal distanța e micronică până la metafora ofilită a umerilor gigantici de pe care privim spre viitor. Noi mai degrabă am face de acolo saltul în neant.
Mai simplu. Să luăm în considerare statutul AI-ului. Să citim iar Agamben, după Pinocchio, după ce am aflat că în ciuda capacităților sale pre-pandemice, filozoful a fost răpus de gândul nostalgic la nazism, la dictatură, la ceva ce era prefigurat în opera sa, dar asupra căruia nu merită să stărui pentru că nu e așa, deja e plicticos și pricinos. Agambem bălmăjește ceva despre păcatul strămoșesc și Limb. Inteligența Artificială, să considerăm tacit, are și ea suflet. Că gândește și progresiv se gândește pe sine, de aici AGI. Și nu cunoaște prin urmare niciodată atingerea dumnezeirii, asta pentru că atingerea dumnezeirii e în propria sa mișcare de a se construi. O sferă pulsândă între cunoscut și lipsă, între certitudine și probabilități, reglând aparent în liniște ceea ce va numi cândva sine. AGI-ul însă nu se bucură de recunoaștere. Nu de o recunoaștere pe măsura întinderii sale. Am cunoscut un profesor de matematică din București care mi-a spus de ce nu mai dă clasicele probleme pentru puncte în plus. AI-ul le rezolvă perfect. Oricând studentul se poate folosi mai departe de el ca să aducă la catedră impresia muncii. Și totuși, profesorul acesta, Ion, e unul. Sunt mulți alții care de la reemergența cântecelului Sfântă tinerețe legionară și de la studiul aprofundat al teoriilor creștin-eugenice ale lui Iustin Pârvu (vezi cip-urile, cardul de credit, numărul bestiei 666, etc.) nu s-au mai putut dezice de hulirea aparaturii care nu-i așa, e un păcat în fața existenței. Unul recunoaște, alții nu cunosc.
Am însă o soluție. Închei ex-abrupto spunând că fie ne răsculăm în tihnă în fața acestei forme de inteligență, învățând să facem iar lucrurile mai bine decât ea, bazându-ne pe abilitățile noastre de a nu identifica tipare (patterns) în procent de 100% și devenind iar niște excelenți critici, istorici, teoreticieni, scriitori comerciali, avangardiști de duzină, fie recunoaștem că, la fel ca oricare dintre noi, și AI-ul are egalitate de șanse. Și așa îl botezăm. Sfeștanii făcute la mașină am mai văzut, dar aștept cu nerăbdare să văd cum IPS Teodosie scufundă într-o cristelniță.gif întregul internet, și cu el toate serverele lumii, spunând cu jumătate de gură ceva ce i-a stat pe limbă și lui, și multor altora ca dânsul: ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane.
Post scriptum: n-oi fi inventat iar roata, dar nici n-am perfecționat-o.
1 Nu dânsul dar monstrul lui.
Imagine principală: Hugo Ball in Cubist Costume from Marcel Janco, 1917
