În viitor, toată lumea va fi faimoasă timp de 15 minute.
A. Warhol
Uneori e bine să te pierzi, ca să te regăsești.
Asta-i spusese un psihiatru lui Marin, undeva pe un vas, în Pacific.
Bine, nu era chiar un psihiatru, era un algoritm, unul întrupat într-o hologramă a unui bătrânel asiatic. Doctorul virtual, proiectat în camera de spital a vasului arăta exact așa cum își imagina Marin că ar arăta un expert în sănătate mintală, unul înțelept, grijuliu, dedicat trup și suflet pacienților săi.
Doar că expertul nu avea nici trup, nici suflet.
Era o serie lungă de cifre procesate cuantic într-o fermă video subterană, până cifrele deveneau culori, iar culorile deveneau textură, iar textura devenea ideea perfectă a unui doctor. O subrutină AI locală, poate chiar una avansată, găzduită pe un server orbital, apoi proiectată prin fascicul de microunde până pe IS Andreessen, anima cu latență zero acea idee perfectă a unui doctor. Și tot acest angrenaj de inteligențe supraumane, viteze de calcul imposibile și informație transmisă aproape instantaneu în jurul lumii reușise să-i ofere doar Uneori e bine să te pierzi ca să te regăsești.
Inteligența infinită se condensa uneori în imbecilitate infinită.
Până la urmă era normal. Lumea arăta cum arăta pentru că AIurile arătau cum arătau. Și AIurile arătau cum arătau pentru că le făcuserăm după chipul și asemănarea noastră. Ba mai mult, le făcuserăm după chipul și asemănarea împăraților imbecilității umane – miliardarii tehnologici și speculatorii financiari.
Nu fusese ăsta planul din capul locului. Când Marin era încă copil și tehnologia inteligenței artificiale apăruse pentru prima oară, începuse o veritabilă cursă a cipurilor, plăcilor și algoritmilor. Companii, state, indivizi cu sau fără bani, cu toții încercaseră să injecteze cât mai mult AI în neant, să facă placa mai mare și modelul mai gros cu care să le dea ălorlalți peste bot. O vreme păruse totul vrăjeală, în sensul bun, apoi în sensul rău. Entuziasmul timpuriu după roboți care îți dădeau indicații greșite, îți spuneau chestii porno și îți generau poze de vedete cu trei țâțe trecuse rapid. Datele de antrenament se epuizaseră, piața picase, urmase criza, idiotul mediu rămăsese cu pornache cu trei țâțe, firmele cu falimentul, bogații cu banii.
Dar deja apăruseră direcții noi de evoluție tehnologică. AIurile puteau să intre în concurență directă între ele să-și măsoare singure plăcile și modelele. Începuse o cursă între tipologii de inteligențe – nu doar chinezi versus americani sau firmă versus firmă, ci în sensul filosofic, între diversele forme de inteligență artificială, întâi sub supraveghere grijulie, apoi la liber. Asta în timp ce planeta ardea în jur. Când omenirea ajunsese în sfârșit la fundul sacului și se pusese serios problema reorganizării societăților și a salvării vieții pe pământ, lumea cu putere de decizie se concentrase bineînțeles întâi pe ce o interesa, pe salvarea economiei mondiale, pe evitarea următoarei mari crize. Așa că schimbarea globală venise până la urmă de la algoritmii economici, cei care transformaseră și încă conduceau lumea. Marin se întreba uneori cum ar fi arătat pământul și omenirea dacă ar fi câștigat algoritmii AI medicali sau cei de cartografiere spațială. Poate am fi fost transformați biologic în ceva nou, adaptat mediului, poate am fi călătorit spre stele. Poate am fi fost toți transformați în agrafe. AIurile victorioase însă fuseseră create după chipul și asemănarea bogaților – miliardarilor, moștenitorilor binevoitori, bancherilor omenirii. Erau la fel ca ei – hulpave, dezinteresate și obsedate de succes, dar în același timp profund inumane. Așa că ne făceau toată societatea hulpavă, dezinteresată și obsedată de succes în timp ce noi toți deveneam încetul cu încetul inumani.
Lui Marin i-ar fi plăcut să devină inuman, doar că mofturile astea erau pentru ăia deștepți și ăia bogați. Îți trebuiau bani ca să nu te mai intereseze umanitatea ta. Bani și fire în cap, însă, deși avea din nou interfața înșurubată în creier, banii îl ocoliseră până acum. Dar încerca, încerca din toată puterea. Renunțase la tot ce putea renunța ca om. Renunțase la băutură, droguri – chimice, că digitale nu folosise oricum niciodată, păcănele nici atât. De femei nu voia să mai audă după Vio. Mai tăiase complet carnea din alimentație, se îmbrăca doar cu haine la mâna a doua sau boarfe printate instant la tonomat, nu mai citea, nu mai urmărea articole, videouri, jocuri. Renunțase și la pornografie, asta fusese cel mai greu. Trăia ca un călugăr boschetar.
De fapt erau doar două lucruri la care Marin nu putea renunța, două lucruri care îl separau ca o barieră de beton de desprinderea totală, detașarea la care tânjea după ce se pierduse și se regăsise în Pacific. Nevoia de companie și dependența de interfață.
Cu interfața era mai simplu. Fără jocuri, abonamente la fluxuri de știri sau cărți, fără videodrame generate algoritmic și asistenți integrați, interfața sa era ca pe vremuri, doar un serviciu de traducere instant. Dar avea nevoie de traducere pentru că era în Corsica și în Corsica se vorbea corsicană, pe care n-o știa nimeni, sau franceză, pe care n-o știa Marin. Și în sud, unde-și ducea veacul Marin, riscai oricum să-ți iei o mamă de bătaie dacă te prindeau bețivii locali că sub toate filtrele de traducere ale interfeței vorbești franceză.
Mai greu îi era cu compania umană. Când naufragiase în curul Pacificului, Marin se pricopsise cu o pisică, un motan idiot față de care simțea o datorie acum. Într-un fel, motanul ăla îi salvase viața și sănătatea mintală, iar acum, doi ani mai târziu și juma’ de glob mai departe, muistul de motan profita ca să-l sape de bani cu fiecare ocazie. Marin nu se mutase de trei zile pe coasta Corsicană, că idiotul de motan și înghițise o fleșetă, un fel de cui de oțel în formă de săgeată folosit de localnici ca muniție la vânătoarea de mistreți. Drumul până în cel mai apropiat oraș, operația, tratamentul și mâncarea specială prescrisă motanului de către veterinar îl ușuraseră de chiria pe o lună. Dar cumva pe drum Marin își făcuse primul prieten pe insulă. Veterinarul Petru.
Petru nu era român, în ciuda numelui, ci corsican născut și crescut în sud, la Bonifaciu. Se lăuda că jucase fotbal în tinerețe la juniori ACA, dar îl ținuseră acasă ai lui după ce mai mulți jucători de la echipa mare fuseseră asasinați când rataseră goluri. Acum îl lăsaseră genunchii și juca remi turcesc, cu Marin și alți triști pestriți, pe marginea piscinei de la birtul Campingului Cavallo Morto. Petru avea păreri clare despre orice și era permanent conectat la fluxurile de știri – corsicane, sardiniene, franceze, italiene, nici nu mai conta. Marin îl bănuia că trage de timp de multe ori cu știrile lui, dar și că trișează prin interfață la nenorocirea aia de remi turcesc, Okey. Doar că Petru era prost, deci degeaba trișa, că oricum Yara câștiga aproape de fiecare dată.
Yara era din Orientul Mijlociu, dar nu vorbea despre asta niciodată. O lesbiană bondoacă, Yara trăise ani buni în Turcia, până când turcii începuseră să „filtreze populația“ nedorită și Yara se refugiase în recent independenta insulă alături de gagică-sa corsicană din vremuri mai bune. Vremurile bune veniseră și trecuseră, fosta era „vita aia“ acum, o femeie fericită, remăritată, pe care Yara o ura cu pasiune, insula o ducea rău și Yara locuia, dar mai ales bea la Cavallo Morto, unde îi învățase pe toți să joace Okey.
Grupul lor de ratați arși de soare nu se limita doar la ei trei. Mai era Georges, expat francez și proprietar de pensiune falimentară în zonă, Lucky, fost jandarm, actual bețiv și Ange-Michel, barmanul de la Cavallo Morto, pe care Marin îl bănuia că joacă remi cu ei ca să-i țină la masă, pentru că, vorba lui bunică-su, la masă se bea. Marin juca remi cu toți ăștia din mai multe motive: pentu că făcea bine la creier, cică, pentru că n-avea ceva mai bun de făcut, pentru companie umană care nu-l întreba de Pacific, dar mai ales pentru că tot pierdea, și dacă tot pierdea spera, vorba psihiatrului digital, să se regăsească.
– Haide, Bucea, cât mai stăm după tine?
Pățea asta în ultima vreme, în ultimii ani. Se pierdea pe gânduri și se regăsea doar când îl înjura careva de morți. De data asta era Petru, veterinarul, care-l privea de peste masă, din spatele unei halbe de bere. Marin aruncă un trei albastru și ridică cinciul roșu pus jos de Yara.
– Credeam că stai să ne pui la respect, dar tu doar ne futeai vremea, mormăi Petru.
Interfața îi sublinie lui Marin că o variantă mai bună de traducere era disponibilă la un preț foarte convenabil. Minimaliză fereasta care îi apăruse în fața ochilor și-i zâmbi lui Petru.
– Măcar așa te mai fuți și tu.
Ange-Michel, întors de la bar, behăi și se trânti cu toată suta lui de kile pe scaunul de plastic. Îi puse o cola în față lui Marin și o bere Yarei. Pe caiet. Îi veni mesajul de la barman în interfață. Măcar atât îi învățase Marin pe colegii săi de pahar. Pe caiet în loc de pe datorie. Româna își ocupa locul de cinste în economia sărăciei mondiale. Marin dădu din cap și încercă să urmărească jocul. Okey se juca în mână – fără etalare, fără nimic, era un fel de poker pe ascunse, în care te penaliza câștigătorul. Încercase și el să-i învețe remi normal, cum jucau bombardierii la el la bloc în Balș, dar Yara strâmbase din nas. Ăla e Okey 101, e joc de copii și de bătrâni, le mormăise și așa se terminase schimbul cultural. România rămăsese cu caietul și Turcia cu Okey-ul.
Adevărul e că birtul de la Cavallo Morto era mai aproape de spiritul turcesc decât de Măgarul Leșinat. Serveau ceai marocan, puneau manele arăbești, telenovele chinezești, mâncare corsicană din mistreți și iepuri, pastisuri franțuze și bere vietnameză trente trois. Era viu acolo spiritul marginii de Europa de odinioară, nu fortăreața digitală de azi, ci mixul ăla cultural al tinereților lui, care nu prinsese niciodată la români. Ce aducea a România aducea a alte state sărace unde timpul stătea în loc. Scaune extrudate de plastic, mese lipicioase, prețuri mici la cele mai ieftine băuturi și mari în rest. Păcănele în colț, fizice, retro. Atmosferă care-ți șușotea „bea, joacă sau valea“.
Dar Marin se obișnuise, era mica lui oază care-i amintea de Balcani. Și-n Sri Lanka, și-n Filipine, până și în Singapore dacă trăgeai destul la săraci ajungeai într-un loc identic cu barul Cavallo Morto, doar cu alte tușe și alt scris pe pereți. Sărăcia era la fel peste tot, cultura însă era într-o competiție continuă, încerca să-și picteze tag-urile graffiti peste cele ale generațiilor și culturilor precedente. Veni din nou turul său și mai trase o piesă.
Încă trei și putea etala.
– Dau mai tare ecranul, că încep știrile, zise Yara și mări volumul general din interfață.
Și ăsta era un ritual acolo, să se uite la comun la ecranul ponosit din spatele barului și să comenteze. Erau trecuți de prima tinerețe toți, crescuseră fără interfață și, deși se adaptaseră de nevoie, tot mai aveai deprinderile copilăriei, din vremuri când nu avea fiecare ecranul în cap. Se uitau împreună la alții și comentau – ia uite, mă, și la ăsta. Marin aruncă un ochi spre ecran și știrea îi pâlpâi în colțul privirii, aspirată de interfață. Violențe în Yemen, bombardamente chinezești în Mongolia, raiduri ale poliției imigrări în periferia Parisului. Îi pică fața. Proces în Kiribati.
– I-auzi, călătorule, n-ai fost și pe acolo, Tintine?
Așa-i zicea veterinarul, după ceva desene din copilăria sa. Știa că Marin nu fusese în Kiribati vreodată, doar încerca să facă pe interesantul. Îl tachina cu fiecare ocazie, căcănautul, dar era și curios, avea curiozitatea unui călător care nu-și părăsise vreodată țara.
Marin discutase în detaliu cu Petru toate locurile pe unde fusese vreodată. Petru le urmărea cu atenție, le citea știrile, îl întreba cam o dată pe săptămână dacă n-a văzut nu știu ce iguană de Pacific când era nu știu unde. Sau dacă erau bune polinezienele ca-n picturile lui Gogâie. Nu, nu fusese vreodată-n Kiribati, nici nu-și dorea să ajungă vreodată în țara aia înecată de mare și îngropată de bogătani eugeniști. Dar o urmărea. O urmărea obsesiv. De-asta o și selectase algoritmul, de-aia era pe ecran. Pe Marin îl trecu un frison pe șira spinării.
– Gata, domnilor. Hai cu socoteala. Hai cu banii.
Yara întoarse piesele pe masă și restul se scăpară de înjurături și se căutară de bani. Marin nici nu știa ce face Yara pentru bani, pe lângă că-i jupuia pe restul de fraieri. Știa că are ceva bursă, dar nu-i plăcea să vorbească despre asta. Se căută prin conturi, dar nu mai avea nimic de cheltuială. Așa că-i transferă Yarei zece mii de Marin Coin. Femeia pufăi și dădu ochii peste cap, dar nu zise nimic. Știau amândoi că nu valorau nici cât ar fi costat conversia, însă nu spunea niciunul nimic legat de asta.
– Încă una, băieți?
– Hai, dar dai de băut după, mormăi Ange-Michel.
– Eu? Eu să dau de băut? E barul meu? pufni Yara.
– Te pomenești că o fi al meu, nu al firmei.
– E mai al tău decât e al meu.
Doi bărbați intrară în bar, deja beți de altundeva. Lucky, fostul jandarm și un prieten al său, tot un gabor bătrân, dar unul cu ifose de revoluționar, Marin uitase cum îl chema. Se ridică și traversă spre ușa barului salutându-i pe cei doi bărbați din trecere. Își puse pe el geaca și ieși, în pas alert, spre buda campingului, lângă piscină. Pe drum, deschise o fereastră cu știrea, dar ceva îl oprea s-o citească. O neliniște, aproape o teamă.
Afară era frig și mistralul își făcea de cap cu coroanele pinilor dimprejur. Așa era în fiecare februarie, când grila de control a vremii îi dădea drumul dinspre Alpi. Marin ura mistralul, acest vânt rece de care nici nu știuse că există, crezuse că-l numiseră corsicanii după AI-ul securității europene. Era deja al treilea an în care înjura mistralul. Te muți dracu’ pe insulă și dau roboții cu crivăț peste tine.
Piscina campingului era golită de apă iarna, plină doar cu sticle, ambalaje și frunze uscate. Urma să rămână așa până la începutul sezonului, când Ange-Michel și muncitorii sezonieri algerieni curățau aproape tot jegul de pe fund și făceau frumos pentru turiștii care veneau din ce în ce mai rar. Marin era deja in camping de doi ani, închiria o rulotă mai bătrână decât el în fundul curții, lângă bude, la marginea maquis-ului. Îi ajungeau banii la fix. Chirie, mâncare pentru motan – care, dintr-o confuzie de date, se procopsise tot cu numele de Marin – și din când în când destui bani cât să mănânce și Marin-omul. Când îi ieșea schema la Okey, știa că două-trei zile mânca bine – iaurt, seitan, cuscus. În rest, se descurca el. Parte din stilul ăsta de viață de călugăr-boschetar era și să postești, nu? Locuia la marginea satului, între boscheții insulei, tăcea asurzitor și încerca să nu se gândească la trecut.
Era greu, mai ales că trecutul nu vroia să tacă. Urla, striga după el ca un bețiv la miezul nopții în fața sălii de jocuri. I se scurgea în fluxurile de știri, fluxuri pe care le ignora chiar când interfața i le băga sub ochi. „Zece naufragii celebre, la numărul șapte o să-ți vină să te-mpuști în pulă!“ Știri despre vase, despre pirați, despre Kiribati. Cel mai mult îi colcăia trecutul prin portofel. Dacă de obicei bătea vântul prin conturile lui, era un colț întunecat al portofelului unde parcase câteva milioane de monede lipsite de orice valoare. Monede cu muianul lui pe ele.
N-avea ce să facă cu ele, le folosea să parieze la remi.
Marin se pișă. Îndelung, crispat, pierdut pe gânduri. În rafale, ca rafalele mistralului de afară. Îi bătea bătrânețea la ușă, avea juma’ din creier prăjit, o cușcă de metal în jurul celeialte jumătăți și lui îi era frică să citească o știre. Era prost. Era traumatizat, cel puțin așa îi spusese doctorul AI. Își trase nădragii la loc, se spălă pe mâini, deschise ușa și deschise știrea. Decizie finală în cazul masacrului de pe AMT Meriam. Vinovata condamnată la moarte de consiliul legal din Kiribati.
Parcă i se luase o piatră de pe inimă. Dar era piatra care ținea în frâu tristețea. Parcurse știrea în timp ce parcurgea distanța până la bar. Era gata, toate protestele umanitare, toate petițiile, toți banii strânși de anarhiști și moldoveni, degeaba. Vio urma să fie executată.
Intră înapoi în clădire și simți că se schimbase atmosfera. Lucky era la bar, negocia două beri cu barmanul, dar ochii lui Ange-Michel erau spre masa lor, unde celălalt fost gabor, mic și îndesat, stătea aplecat lângă Yara. Marin se apropie. Bărbatul puțea a cur, tutun și pastis ieftin. Miros de francez, dar să nu le zici asta vreodată corsicanilor.
– Zi odată, de unde ești? Hai că nu ai față de Magreb. Ești arăboaică?
Yara îi răspundea pe același ton egal, filtrat de algoritmi, pe care învățaseră toți oamenii mai întunecați la piele să-l folosească cu autoritățile sau cu bețivii care se credeau autorități.
– Nu pot să spun de unde vin, dar am actele în regulă.
– Cum adică nu poți, mă femeie? Adică mă refuzi?
– Nu, doar nu pot să spun.
– Ia încearcă, încearcă că ne supărăm. Mă superi și mă faci și curios. Ești franțuzoaică-n acte? Numai ăștia nu zic de unde sunt, că nu-s de nicăieri.
– Nici n-am călcat vreodată în Franța.
Bărbatul era chel și gras, îmbrăcat într-un trening termic, cu trei cercei într-o ureche și un tatuaj pe ceafă. Tatuaj Corsica Libera, din vremurile războiului. Bărbatul se credea mare sculă, poate chiar fusese cineva odată. Acum era doar un bețiv care hărțuia o femeie ca să-și facă pula mare. Și nu înțelegea dobitocul. Yara chiar nu putea să spună de unde e. De unde era nu mai exista și banii pe care-i primea de la statul de unde nu era, statul care ocupase complet de unde era erau condiționați de filtrarea totală a unor cuvinte. Dar Marin își dăduse seama. Știa situația ultimelor enclave palestiniene din Orientul Mijlociu, știa ce înseamnă cheia aia pe care o purta la gât femeia, știa ce înseamnă să te înghesuie un dobitoc cu autoritate, un dobitoc care încă se credea gabor și care nu dădea doi bani pe tine din cauză că arătai altfel. Dăduse și el peste genul ăsta de dobitoc. Fusese și el dobitocul ăla. Nu putea să tacă.
– Tataie, vezi că te cheamă Lucky la bar.
Se căca pe el, dar vorbise. Bărbatul uită de Yara și se întoarse spre Marin.
– Ce zici tu, mă?
– Zic, respectuos, să te dai la o parte, că ăla e scaunul meu.
– Așa? Și dacă nu mă dau?
Marin avea o vârstă. Dar avea și o constituție de rachet est-european. Revoluționarul era beat, era mic și era gras. Marin nu era niciuna. Avea un cap peste el, douăzeci de kile și zece ani mai puțin. Dacă-i dădea o palmă – murea, cum se zicea la el, la Balș. Dar mai presus de toate, Marin avea un fel de reputație. Chiar și aici la un birt jegos dintr-un colț uitat al Europei. Bărbatul se ridică la el, cu toată putoarea lui de tutun și de cur și de pastis. Marin nu se mișcă.
– Alo, pedo…
Lucky interveni la fix, băgându-se între bețiv și el.
– Opa, gata, Lis, suntem toți prieteni aici, nu-i așa? Nu-i așa, Marin?
Marin avea o reputație și trebuia să se țină tare de ea cu genul ăsta de oameni. Cu prietenii putea să fie boschetarul cu un motan cretin care-i purta numele. Dar gaborul Lucky îl știa de nebun, de românul care omorâse de unul singur o barcă plină de pirați. Îl știa de supraviețuitor.
– Să zică tataie dacă suntem prieteni. Eu sunt prieten cu toată lumea. Românii sunt prietenoși.
Dar deja se rezolvase situația. Petru intervenise între ei și până și Ange-Michel ieșise din spatele barului. Lucky îl trăgea pe bețiv înspre ușă și Marin stătea în continuare pe loc, o epavă de om, un naufragiat reîntors în societate ca într-o telenovelă AI de duzină. O reputație cu cicatrici pe craniu și început de chelie.
Când îl ridicase barca aia de pe Orona, deshidratat, slab vargă și cu creierul prăjit, când intrase în tratament și în investigații, când povestea lui scăpase în lume, devenise timp de câteva zile celebru. Câteva zile Bucea fusese în trending, circulaseră știri, clipuri, dramatizări virtuale ale poveștii lui. Și totul pentru că își trădase fosta gagică, care încercase să-l omoare.
Bine, nu doar de-aia. Recuperaseră niște filmări din bufferele morților. Marin făcând pe pistolarul, Marin cu arma în mână. Marin plin de sânge. Marin eroul de care nu știau rețelele că au nevoie. Eroul de pe Meriam. Într-un final, când gaborii australieni terminaseră cu el, aflase și el că era erou. Că era faimos.
Meriam, vasul pe care sclavagise Marin, vasul fantomă dispărut misterios, fusese găsit cu luni în urmă, plutind prin Pacific cu reactorul pe punctul de a se topi. Un singur supraviețuitor la bord. Vio, o femeie tânără, mai mult moartă decât vie, arsă pe cea mai mare parte a corpului, pretindea că fusese traficată într-un container de personalul de la bord, care abandonase vasul când ea scăpase. Imposibil, bineînțeles, nu puteai să păcălești un vas comandat de o constelație AI.
Punțile erau pline de cadavre ciugulite de păsări, de arme automate printate 3D. Ceva era putred la mijloc, mirosea a piraterie și a moarte. Investigațiile continuau, cu tânăra sub tratament în Kiribati, sub pază armată, când în alt colț al Pacificului un vas de pasageri descoperise un alt naufragiat. Marin Bucea avea altă poveste, una despre piraterie și moarte și un plan pus la punct de o femeie pe care poate o iubise, dar pe care sigur o ura. Marin supraviețuise și asta îi semnase lui Vio condamnarea la moarte. La propriu. Republica Kiribati fusese preluată recent de un concern de seasteaderi, coloniști marini plin de bani și de idei postumane. Dictatura tehnocrată, direcția spre care se îndrepta întreaga planetă, prinsese deja rădăcini aici. Miliardarii aveau idei despre societate, despre rolul devianței și al criminalității. Aveau idei despre rolul lui Vio, al săracilor, al criminalilor și, de ce nu, al femeilor în societate. Și cine să le zică nu? Societatea internațională? Conștiința? Marin?
Așa ajunsese Vio la închisoare și Marin Bucea la știri. Marin Bucea, naufragiatul din Pacific dăduse tot din casă. Marin Bucea luptase ca să salveze marfa corporației, omorâse zece oameni cu mâinile goale, plutise luni în șir pe ocean bându-și propriul pișat, mâncând pești, cadavre de pirați și, după naufragiu, câini și pisici de vii. Un erou, un șmecher, un psihopat, un sălbatic. Asta era reputația lui. Marin Bucea n-avea ce să zică atunci. Abia putea să mai vorbească. Era interogat de poliția australiană și operat pe creier. Era la pat.
Și acum? Ce dracu’ să mai zică? Vio era condamnată de el la moarte. Atât putea să facă și el în lume. Să dea de mâncare la motanul ăla idiot, să joace remi turcesc cu bețivii din sudul Corsicii și să-i ia apărarea Yarei când alții n-o făceau. Dacă miliardarilor din Kiribati nu avea ce să le zică, bețivilor din Corsica le putea zice nu.
– Cred că tre’ să-ți iau o bere, șefule, îi zise Yara în timp ce amesteca piesele de remi cu calmul unui om căruia îi trecuse de prea multe ori glonțul pe la ureche ca să-i mai pese.
– Bă Tintin, stai cuminte cu ăștia. Lucky e băiat bun, dar Lisandru ăla e conectat cu băieții din Bonifaciu.
Marin ridică din umeri. Ce-avea de pierdut? Casă n-avea, familie n-avea, bani n-avea. Doar o rulotă, o pisică și milioane de Marin Coin.
– Mă piș pe ei.
Ange-Michel puse trei beri pe masă, bere 33 la sticlă de 0,66. Marin nu mai bea. Dar putea face o mică excepție.
Se căută de bani, dar Yara ridică o mână.
– E, ți-am zis că plătesc eu, lasă că recuperez la următorul joc de Okey de la voi toți. Mă rog, de la tine în tokenuri dinastea d-ale…
Yara se opri brusc, în mijlocul propoziției. Petru o privi pe Yara ciudat, apoi amândoi priviră înspre Marin.
– Ce?
Petru dădu drumul la sonor pe ecranul comun, cel fizic, de deasupra barului. Fața lui Marin îi privea de acolo. Era aceeași știre despre Kiribati, despre Meriam, despre Vio și despre Marin. Era în trending. Nu era prima dată când Marin era trending, dar era prima dată când Marin vedea asta live.
Ultima dată când se rostogoliseră toate aceste știri în jurul globului, el era în spital. Era deconectat. De-aia rămăsese sărac. Pentru că în toată avalanșa asta de știri despre Meriam și Vio și el, cineva, un adolescent coreean, făcuse o monedă criptografică cu Marin. Pe el nu-l întrebase nimeni dacă vrea o monedă cu fața lui, cu numele și identitatea lui pe ea. Așa se obișnuia, se găsea un deștept să te mulgă de notorietate dacă tu erai prea prost să o faci. Ce dracu’ să facă? Să-și ia avocați?
Coreeanul dăduse un mic tun rapid, vânduse câteva milioane de monede și-i vărsase lui Marin o treime în conturi, cum se obișnuia. Doar că Marin nu știa că are conturi. Nu știa că are monedă, nu știa pe ce lume e, nu știa să mai vorbească în momentul ăla. Și cât adolescentul pompa și vindea, Marin reînvăța să vorbească. Când australienii îi dăduseră acces la rețea, Marin se trezise milionar în monede cu mutra lui strâmbă pe ele, mutra lui din toate reportajele, mutra pe care abia de-o mai recunoștea în oglindă. Milioane de Marin Coin, care mai valorau fix pula. L-ar fi costat mai mult să le vândă decât să le țină. Așa că uitase de ele și acum, sărac și împăcat, juca remi turcesc cu ele. Le pasa la prieteni, câte două-trei sute pe etalare. Se pișa pe ele.
Doar că acum, brusc, aveau iar valoare. Nu o valoare foarte mare, una care fluctua de la secundă la secundă, că așa era cu toate monedele și printurile astea digitale de căcat. Erau jucării pentru oameni cu prea mulți bani și prea mult timp liber. Prost să fii să rămâi cu ele în cont ca Marin. Până la urmă, valoarea lor era legată de notorietate. Care sunt șansele ca între toate miliardele astea de oameni hiperconectați, disperați pentru cincisprezece secunde de atenție, unul să se trezească vedetă de mai multe ori?
– Tintin, nu vreau să te fac acuma să te cauți de bani, dar mai știi alea trei mii de fise pe care mi le-ai trimis săptămâna trecută după poker? S-au umflat.
Marin știa, nu mai era cu ochii nici pe Petru, nici pe ecran, ci pe contul ăla plin de monede cu muianul lui pe ele. Monede fără valoare până acum, dar care încetul cu încetul se transformau într-o mică avere. Momentan valorau cât o mașină nouă, dar creșteau în fiecare moment în care era pe ecran. De ce?
– De ce? De ce acum?
Marin privea spre ecran, pierdut, din spatele graficelor financiare și a știrilor live. Nu înțelegea nimic, dar era OK, era starea lui naturală.
– E ceva nou, Bucea. Încearcă ceva nou în Kiribati cu… femeia aia.
Marin îl privi pe veterinar circumspect.
– Cum adică?
Petru părea stânjenit, încurcat. Știa că femeia aia era pe vremuri femeia lui, femeia care aproape îl omorâse.
– Încearcă ceva cu creierul ei, nu înțeleg exact ce, dar sunt proteste.
– Experimentează pe ea. adăugă Yara.
Marin se concentră pe ecran, extrase feed-ul, cumpără varianta premium de știri a interfeței cu ultimii bani de chirie. Ceru de la AI-ul interfeței o explicație ca la proști. O primi mai rapid, tot de la Yara.
– Tehnocrații. O să o copieze într-o matrice de stocare, în momentul morții. Ca pe un AI. Tot încearcă de ani de zile, de obicei în secret… Dar în Kiribati au decis să facă asta pe față, cu condamnații. Așa speră să atingă nemurirea, cu dizidenții ca cobai. E ceva comun, cunoscut… acasă.
– Nu poa’ să fie legal. Nu e creștinește! mormăi Ange-Michel și Yara pufni.
– Fii serios. De-aia sunt acolo, în mijlocul mării, într-o țară înecată. Nu există legal, există doar posibil.
– Și nimic nu e imposibil, zise Marin, trist. Se așeză și apucă sticla de bere, cu ochii pe ecranul comun.
Încercase să zică altceva. Încercase un slogan din copilărie, Imposibil e nimic. Dar nuanța costa extra în lumea interfețelor. Și el nu avea bani de asta.
Sau poate avea. Deschise din nou fereastra cu conturile unde monedele lui fără valoare se apreciau. Așa scria în sumarul AI. Marin nu fusese niciodată apreciat. Nici în Balș, nici în Asia, nici în Pacific, nici măcar acum, în campingul Cavallo Morto într-un început de februarie deprimant. Poate îl apreciau tovarășii lui de remi, poate jegul de motan. Poate îl apreciase Vio, odată, sau apreciase cât de mult putea să-l învârtă ca să facă bani de pe urma lui. Privea în cont, unde monedele aveau acum valoarea unei case de barosan în Balș, a unui cvadricopter la mâna a doua. Până la urmă, făcuse bani de pe urma ei.
Undeva, în Pacific, niște oameni cu infinit mai mulți bani urmau să o omoare pe Viorica în încercarea de a deveni nemuritori, de a fi stăpâni pe veci peste ăștia ca el, ca Yara sau ca Petru. Doreau să fie ca roboții. Nemuritori și reci. Viața lui Vio era un preț prea mic de plătit pentru nemurire, nu? Cât să valoreze viața unei asasine, o prostituată, șefa unei bande de pirați în comparație cu viețile eterne ale unora dintre cei mai importanți oameni din lume? Cât să valoreze și dizidenții Yarei, ascunși în enclavele lor de pe malul Iordanului, din văgăunile Hebronului sau fortărețele Ierihonului? Cât să valoreze, în general, viețile lor, ale oamenilor fără viitor, într-o lume în care nu știa nimeni cum o să arate viitorul, dar știau cu toții că o să aparțină tot celor bogați și, bineînțeles, roboților?
– Marin, nu vreau să fiu indiscretă, dar câte monezi dinalea mai ai în cont? Pentru că la mine a ajuns mâna aia de Okey de mai devreme, câteva sute.
– Destule. Răspunse, sfârșit.
Odată, într-un capăt umed și fierbinte al lumii, Viorica îi promisese că o să-i schimbe viața. Marin făcuse mișto de ea atunci și ajunseseră la una dintre certurile lor interminabile. Ce-o să faci, femeie, o să-mi cumperi un gram de verde și un GinPom? Vio îl înjurase. Avea planuri mari încă de atunci. Vio nu-și dorise să trăiască într-o societate vreodată, pentru că nicio societate n-o dorise. Pentru ea nu fusese o alegere. Pentru el, da. Marin își părăsise jobul la poliție în Balș scârbit, pierdut, plecase în alt colț al lumii, cât mai departe, pe o orbită care îl ciocnise de Viorica și de Meriam și de moarte.
Și acum se regăsise, cum zicea doctorul digital de pe IS Andreessen. În mijlocul iernii, la marginea lumii vechi, între buruienile maquisului și rafalele mistralului. Cu contul doldora de monede cu fața lui pe ele, scăldate în sângele lui Vio.
– Marin?
Nu răspunse, privea în gol spre bar. Dar în spatele ochilor și sub vălul unei tristeți imense, deschise o fereastră de interfață și vându două treimi din monedele alea pătate de sânge. Își plăti datoria pe caiet la Cavallo Morto. Își plăti toate datoriile. Îi plăti lui Petru tratamentul pisicii pe un an. Era pe punctul de a-și plăti chiria în camping pe următorii doi ani, dar se opri. Privi spre ecranul de deasupra barului. Feed-ul se schimbase sau îl schimbase cineva pe ceva mai puțin trist, ceva despre Bastia și fotbal și…
Undeva înspre Canettu, între dealuri era o moară veche, reconstruită prin anii ’30. Proprietarii, Georges și fosta sa nevastă, o închiriau la turiști, dar turiștii se răriseră, nevasta murise, iar Georges îmbătrânise și bea aproape zilnic la Cavallo Morto. Azi moara stătea degeaba, îi râmau prin curte mistreții, Georges încerca să o vândă de ani de zile.
Marin o cumpără. Atunci, pe loc. Plăti cu tot cu taxa de transfer instant, cu clauzele de emitere instantanee a documentelor. Îi topi cea mai mare parte din bani, dar nu-l interesa. Undeva în colțul opus al lumii, Vio era sacrificată pe altarul nemuririi și al banului, iar el, el era proprietar. Se alesese pula și de viața lui de ascet. Trebuia să alegi între vină și viață simplă și de vină nu avea cum să scape.
Marin Bucea luă berea de pe masă și o dădu pe gât, apoi râgâi puternic. Partenerii lui de remi îl priveau îngrijorați. Schimbau mesaje între ei prin interfață, era sigur de asta. Marin le zâmbi trist. Se cățărase din șanț și ieșise la aer, călare pe cadavre. Pe cadavru. Nu mai era sărac, era proprietar.
Se regăsise.
The City Rises, Umberto Boccioni, 1910
