Când a primit în 2010 premiul Nobel pentru literatură, Mario Vargas Llosa se afla la Princeton, la invitația lui Rubén Gallo, director al Programului de Studii Latino-americane. A stat la Princeton trei semestre, ca profesor invitat, cu atât mai mult cu cât biblioteca Universității îi cumpărase corespondența, manuscrisele romanelor și multe alte documente care sunt cercetate de sute de specialiști sau pasionați din lumea întreagă.
În 2015, cei doi au predat împreună un curs despre literatură și politică în America Latină, care analiza cum a răspuns romanul marilor evenimente istorice din secolul XX. Benzile cu zeci de ore de înregistrări, însemnările de la seminarii și referatele studenților s-au transformat în această carte – Mario Vargas Llosa. Conversații la Princeton cu Rubén Gallo, tradus în limba română la Humanitas Fiction, de către Tudora Șandru-Mehedinți.
Conversație la Princeton cu Rubén Gallo
de Mario Vargas Llosa
Traducere din spaniolă și note de Tudora Șandru-Mehedinți
Humanitas Fiction
2023
În cadul acestor dialoguri, Vargas Llosa pune în discuție relația dintre literatură și marile evenimente politice ale lumii, diversele tipuri de jurnalism (serios și senzaționalist sau „galben“) și diferențele dintre jurnalism și ficțiune, dar mai ales face dezvăluiri despre personajele și tehnicile literare din romanele sale sau despre implicarea scriitorului în viața societății pentru ca literatura lui să exprime lumea vie. De asemenea, Mario Vargas Llosa vorbește despre ce au însemnat limitele și frustrările din Peru în cariera sa de scriitor, despre posibilitățile oferite de plecarea la studii în Europa, despre efectele pe termen scurt și pe termen lung ale dictaturilor sau despre propria campanie prezidențială.
Cele mai savuroase pagini rămân cele dedicate literaturii în care a văzut mereu posibilitatea revoltei față de nedreptăți și corupție, un mod critic de a privi realitatea. În paginile lui Mario Vargas Llosa (fie că e vorba de proză, eseuri sau interviuri) găsim unele dintre cele mai frumoase, profunde și clare idei despre originile, scopul, frumusețea și puterea subversivă a ficțiunii. Acea putere pe care, susținea Vargas Llosa, au înțeles-o primii inchizitorii spanioli ce nu au permis în coloniile hispano-americane decât publicarea de cărți științifice pe motiv că literatura ar fi absurdă, fără sens și ar vătăma sănătății mintale a omului. Trei sute de ani, locuitorii acestor insule au citit literatură de contrabandă, primul roman fiind publicat ca atare după Independență (1816, în Mexic). Nu-i vorbă, că și în alte părți, chiar în zilele noastre, sunt arse cărți, scriitorii trăiesc sub amenințarea condamnării la moarte, iar noi nu am uitat ce a însemnat cenzura comunistă.
Axul concepției lui Llosa îl constituie ideea că literatura s-a născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență, aici fiind de găsit refuzul resemnării. Rădăcinile ficțiunii se află în experiența umană din care derivă și pe care o susține, o hrănește. Scriitorul privește ficțiunea ca artă a societăților în criză, a oamenilor care au nevoie să creadă în ceva, să umple spărturile vieții în care locuiesc. Ficțiunea devine un remediu temporar al vieții și stimulează imaginația, liniștind pentru scurt timp nemulțumirea umană. Dar în același timp incită și atrage după ea neadaptarea la existență, fronda, nesupunerea. De aici măsura preventivă a cenzurii la care au recurs numeroase regimuri politice.
Dezvoltându-și propriul sine, transformându-l în altul, chiar iluzoriu, omul are șansa să evite supunerea oarbă și să guste riscurile libertății: „romanele bune ne învaţă să privim realitatea într-un mod mai complex. Marile romane ne arată că simpla aparență nu spune tot, că e vorba de o suprafaţă foarte înșelătoare și că pentru a înţelege lumea trebuie să cercetezi în profunzime ca să descoperi mecanismele în spatele comportamentelor, în spatele faptelor. Literatura generează plăcere, ne face să ne desfătăm, ne demonstrează imensele posibilități ale limbajului, dar, în acelaşi timp, ne face să fim mai sceptici în faţa realității. Ne îndeamnă să încercăm să trecem dincolo de aparenţe pentru a vedea ce se află în spatele unui fapt social, al unui fapt politic, al unui fapt personal. Este o funcție nu doar a literaturii, ci a artei în general. Toate manifestările creative ale culturii au acest efect asupra noastră: ne fac mai puțin naivi în momentul în care observăm realitatea, în momentul în care judecăm realitatea.“
Ficțiunea e privită ca metodă discretă, aparent inofensivă de insubordonare față de realitatea reală. Condiție fundamentală a umanității, armă ingenioasă și profundă, literatura e o condiție a libertății umane, pentru că introduce în existența noastră neliniștea și iluzia. Astfel, devine evident caracterul defensiv și deopotrivă ofensiv al unui text ficțional care poate deveni parte a realității, diminuându-i minusurile, traumele, fie și prin simpla comparație dintre libertatea din cărți și constrângerile din lumea reală, rău așezată.
Luciditatea și spiritul critic ale scriitorului peruan se opresc și asupra altor aspecte stringente ale lumii în care trăim – dictatura tradițională și tehnologică, libertatea de exprimare, violența, rasismul, homofobia, machismul, terorismul, corupția, diferența dintre un program politic și realitatea vieții politice, capacitatea limbajului de a schimba realitatea, puterea ideologiilor de a distorsiona profund realitatea obiectivă, sacrificarea libertății în numele securității, relația dintre umor și democrație, dificultatea de a trasa o linie clară între istorie și literatură sau incompatibilitatea dintre un scriitor și un om politic.
Însă, citind aceste dialoguri, cititorul are mai cu seamă posibilitatea să intre și să se lase purtat de mână prin culisele literaturii lui Mario Vargas Llosa, urmărind maniera în care realitatea a stimulat imaginația și s-a transformat în literatură. Cu fiecare răspuns al lui Vargas Llosa, se poate vedea dintr-un alt unghi procesul scriiturii, construcția personajelor, tehnicile speciale ce se ascund în spatele paginilor sale din Conversație la Catedrală, Istoria lui Mayta, Peștele în apă sau Sărbătoarea Țapului: „Chiar dacă, adesea, literatura se îndepărtează de faptele care s-au petrecut în realitate altfel și le prescurtează sau le extinde pentru a le insufla mai multă emoţie, aceste infidelităţi, în loc să distorsioneze evenimentele istorice, evidențiază ceea ce acestea conțin mai intens şi semnificativ, făcându-i pe cititori să trăiască istoria împreună cu protagoniștii săi.“
Din fiecare pagină răzbate importanța fundamentală a cărților, nu numai în formarea culturală a persoanelor, ci și în ceea ce înseamnă să fii un cetățean liber și responsabil, Vargas Llosa fiind convins că „spiritul critic, indispensabil pentru funcționarea unei democrații, se formează și se îmbogățește grație literaturii mai mult decât oricărei alte discipline.“