Marius Bercea, ultima noastră discuție înregistrată a avut loc anul trecut, cu ocazia expoziției This Side of Paradise/Dincoace de paradis, la Fundația Art Encounters din Timișoara, când povesteam despre noile tale picturi și direcții, dar și despre „Transilfornia“. De atunci ai trecut la obiecte și scenografii extraordinare în expoziția The New Tenant, de la Galeria Jecza/Scânteia + din București. Acum sunt curioasă încotro te îndrepți și cum s-au sedimentat aceste mari expoziții?
This Side of Paradise rămâne o expoziție importantă și foarte dragă, cu o încărcătura emoțională și simbolică. Este prima expoziție în România după mulți ani. De aceea, iți mulțumesc ție, lui Ovidiu Șandor și Fundației Art Encounters pentru invitația pe care mi-ați făcut-o și pentru modul impecabil în care v-ați organizat.
Anul acesta a fost un an foarte plin pentru mine: o expoziție mare la Tokyo și, ulterior, expoziția The New Tenant/Sunshine Noir din București. Am ieșit din formatul bidimensional, cum remarcai și tu, împingând proiectul către o scenografie cu recuzită amplă. Mă bucur că ți-a plăcut și mulțumesc că ai trecut să o vezi.
Pentru mine, după o serie de evenimente cu o cadență și un „puls“ accelerat, urmează, de obicei, un naufragiu al eliberării de idei și o întoarcere către o practică primară. Am început să desenez mult, un exercițiu prin care verbalizez vizual extensia imediată a gândului. E o nouă călătorie fără destinație, un mozaic de idei, o explorare a imperiului imaginar, care îmi întărește raționamentul și conștiința.
Incursiunea monocromă de la alb la negru și viceversa mediază un dialog între o memorie fotografică personală și anii de formare, în care preponderent învățam despre pictură din surse alb-negru (cataloage, xerox-uri). Am redus, astfel, uneltele de operare și încerc o cercetare a formei, a relației lumină-umbră, tonurile estompate și contemplative, într-o manieră esențializată.
M-aș întoarce înapoi în timp la momentul începutului anilor 2000, când generația ta a făcut un salt fantastic. Ce a însemnat pentru tine going west?
Anii 2000 au fost niște ani extrem de interesanți. Îmi este foarte greu să comprim în câteva fraze descrierea acestora. Cred că, pe scurt, sunt anii care nu seamănă deloc cu vremurile pe care le trăim acum… hahaha.
We will start life new/ This is what we’ll do ‒ Pet Shop Boys (Go West).
Libertatea de mișcare pe care am avut-o atunci ‒ suprapusă comunității de colegi/prieteni ‒ a schițat, probabil, traseul generației noastre. Inocența, naivitatea, determinarea de a explora laboratorul creativ personal au reprezentat o direcție comună pe care am exersat-o.
Erau anii în care internetul era un lux, mecanismele de cercetare și de formare erau reduse la cataloagele de artă și revistele de artă sau critică de artă, posibilități modeste de a călători, de a vizita bienale, muzee sau expoziții importante.
În Cluj, în perioada respectivă, erau o serie de conferințe, expoziții și invitați internaționali, în special din spațiul cultural francez și cel german.
Going West e componenta formativă: descoperire, cunoaștere și, ulterior, orchestrație și interpretare. Am avut și norocul să mă mai formez on the road, începând cu 2013 și cu explorările mele americane. M-a fascinat dintotdeauna școala de pictură din zona San Francisco Bay. E o altă abordare față de expresionismul abstract din estul Americii ‒ mai aproape de pictură europeană, naturalistă, care explorează lumina, aerul, compoziția clasică, relația dintre peisajul interior și cel exterior. M-am simțit de asemenea aproape de școala franceză, dar și de influențele academismului rusesc din anii ’50–’60, care se simțeau acolo. Artiști ca Victor Arnautoff, Paul Wonner, Richard Diebenkorn, David Park au fost repere pentru mine. Probabil și prezența comunităților ruse și ucrainene din nordul Californiei a influențat felul în care s-a dezvoltat acea școală. Am avut și norocul să fiu ghidat de prieteni care m-au ajutat să înțeleg lumea artistică din Los Angeles ‒ de la the cool school (Hopps, Kienholz, Ruscha, Moses, Baldessari) până la artiști mai recenți ca Paul McCarthy, Mike Kelley, Sterling Ruby, Tala Madani, Rashid Johnson și alții. Energia din LA e una foarte tânără și vibrantă, care mă încarcă mereu și spre care mă întorc uneori.
Te-aș întreba și despre Transilfornia, pentru cititorii care poate nu sunt încă familiarizați cu acest tărâm pictural (apropos și de expoziția Orașe invizibile/Tărâmuri imaginare, construită împreună cu Asociația Contrasens la Timișoara, unde te invitasem acum 4 ani).
Transilfornia este un capitol important pentru mine. Reprezintă granița subtilă între centrul periferiei și periferia centrului. Depărtarea fizică m-a împins să am o lectură panoramică. Pendularea între Cluj și LA indică o serie de oscilații culturale, stilistice, conceptuale. Totul a început organic, un fel de reportaj vizual al familiarității cu Hollywood, al industriei vizuale de tip publicity, apropiat de Ilf și Petrov.
Toată povestea a pornit dintr-o acumulare de idei și impulsuri care, începând cu 2013, au început să prindă formă într-o cercetare directă, pe teren, în California, așa cum povesteam ‒ atât în mediul urban, cât și în zonele sălbatice. Seria de lucrări de atunci s-a bazat pe ideea de peisaj „utopic“, o combinație între două simboluri: Transilvania și California. Am ales să lucrez în tehnica clasică, ulei pe pânză.
Cercetarea „la fața locului“ s-a structurat inițial ca o înțelegere a modernismului californian, o continuare a celui austriac: Adolf Loos, Otto Wagner, Rudolph Schindler etc. Am descoperit acolo un mod de viață arhaic, ciudat de contrastant cu imaginea Californiei însorite și a culturii consumului. Toate astea se leagă de literatura „vagabondajului“ ‒ Jack Kerouac, John Fante, Charles Bukowski, dar și de Ilf și Petrov, Franz Kafka sau Jean Baudrillard. Toți au descris într-un fel sau altul America ca pe un teritoriu al căutării și al libertății, dar și al singurătății.
De asemenea, am putut studia orașul abandonat, ghost town-ul, Siberia Vestului, ca organ administrativ și locativ pentru comunitățile itinerante în jurul gold rush-ului. Apoi, după cum spuneam deja, a fost pictura anilor 1950-60 din Nordul Californiei, zona San Francisco Bay, o pictură extrem de importantă ca sursă de inspirație pentru practica mea, dar și inaccesibilă în Europa în acea perioadă. Peisajul californian, rațional și abstract, relația cu orizontalitatea deșert/cer, deșert/ocean, dintre lumina orbitoare și umbrele foarte bine desenate, lipsa unei scări a proporției, texturile aride, compozițiile psihedelice ale deșertului înflorit, parcelarea peisajului, focul rece al electricității erau niște teritorii foarte ample de studiu, pentru un artist format într-un sistem academic tradițional din Estul Europei.
Transilfornia este o confesiune a artistului la 30 de ani. Țin minte cu multă plăcere conversațiile despre Transilfornia pe care le-am avut în timp ce pregăteam expoziția de la Timișoara și despre „diluarea“ y-ului în i… Hahaha.
Mă întreb în ce măsură personajele tale păstrează ceva din „modelele“ reale, acei tineri artiști care te înconjoară la Cluj, cărora le-ai fost profesor și care-și caută propriul drum, propria identitate. Nostalgia din pictură și solitudinea lor e reală?
Mă bucur că reluăm discuția despre generația tânără de artiști. Am discutat de multe ori împreună despre ei, dintr-o perspectiva socială, culturală, despre migrație, rearanjări sociale, tranziție etc. Prin filtrul uman al relaționării mele, pot spune că admir foarte mult această generație. Tăria și încăpăținarea de a continua să lucreze în laboratorul creativ personal, să-și găsească acel echilibru interior și rațional sunt de apreciat. Vorbim despre o generație care s-a format și educat într-o tranziție parcă fără sfârșit și care, în momentul debutului maturității biologice și intelectuale, s-a izbit de acest domino cinic de evenimente nefericite: pandemie, războaie, situație social-economică incertă, geopolitica fragilă etc. Așa cum descria, într-un interviu mai vechi, Eugen Ionescu angoasa, „suntem lăsați pradă Răului cu R mare…“ într-un moment în care trăim „o nemaipomenită aiureală. Doamne, ce harababură“.
De aici apare tăria lor de a supraviețui creativ, această armură atât de solidă, într-o mare zăpăceală, pe care o trăim.
Uneori pictura e mai „reală decât realitatea“. Surprinzi în general cadre care pot fi extrase din filme, dar totodată se păstrează sentimentul unei autenticități, care corespunde, mai degrabă, pauzelor dintre duble. Și tu spui, uneori, că parcă e un platou de filmare în care personajele și-au uitat replicile și devin altceva.
Îmi permit să răspund cu un citat care aparține unui prieten, scriitor, critic, Andrew Berardini, dintr-un eseu scris după o expoziție pe care am avut-o la LA:
„Un paradis de visători parașutați de oriunde și pretutindeni, idealiști cinici, care împărtășesc același vis, îmbătați de Champagne SuperNova, sub dealurile de ciocolată acoperite cu sirop de căpșuni, sub un apus de vată de zahăr pink, în grădini secrete cu electricitate glaciară, piscine placide, oaze în deșert și Movie Stars, realități dure, sunshine noir și gold dust, parfum de cauciuc și arome de plante suculente, umbre lungi și Modern Fiction“.
Curiozitatea de a merge pe un platou de film mi-a fost răsplătită din plin. Am ajuns de câteva ori la Paramount Pictures și am văzut și backstage-ul unei astfel de „instituții“.
Eram parcă într-o regie/compozitie de David Tenniers, Adriaen Brouwer, Jan Steen, în butada What you see is what you get. Păream surprins într-o chermeză, o scenă de gen, cvasiimposibil să decodezi cadrul și personajele, spațiile principale, liminale și recreative, recuzitele ample. Exact cum menționezi, parcă personajele și-au pierdut replicile și au devenit altceva.
La un moment dat, ziceai că pictura e un soi de arheologie. În unele lucrări mi se pare că această arheologie e vizibilă și pornește și de la ideea asta de suprapuneri, layere, de mesh-uri care acoperă fațadele clădirilor și nu mai ai acces la ce se întâmplă dincolo de ele.
Viewfinder este o astfel de pictură, care face tranziția de la sfârșitul anilor 1980-90 și
perioada de tranziție în care tot peisajul orașului se transforma în momentul în care lumina rece a electricității reclamelor/billboard-urilor pentru primele branduri mari schimbă atmosfera urbană. În Cluj am observat această schimbare accelerat-capitalistă. Îmi amintesc și cum s-a schimbat fațada de la cinematograful Republica cu un billboard imens. Apoi au apărut primele clădiri bancare, total eclectice în centrul orașului, cu multă sticlă, care intra în contrast cu centrul istoric.
Aș mai vrea să aflu ce a rămas din fascinația ta pentru America, filtrată de lecturi, galerii și vizite constante. Dosarul nu se numește întâmplător Going West, așadar ce mai rămâne din acea fascinație inițială?
Cred că e o lume care trebuie trăită, nu doar observată de la distanță. Așa cum am acționat eu, ca un Toma necredinciosul, mergând și „pipăind“ la fața locului ceea ce citisem în cărți, la fel aș spune că trebuie tratată tentația Vestului. Sunt anumite momente irepetabile, care nu țin doar de lifestyle sau întâlniri profesionale. Dacă ne uităm la deșertul Coastei de Vest americane, de exemplu, în februarie, când înflorește deșertul, așa cum am încercat să-l surprind în unele picturi, vedem un peisaj absolut psihedelic – o experiență pe care n-o mai poți repeta decât anul viitor. Excepționalitatea aceasta și contrastele puternice încă rămân fascinante din punct de vedere plastic.
Dinamica între personajele tale e foarte greu de descifrat și intră în dialog direct și cu vegetația.
Plantele vernaculare sunt niște identități în sine, în pictură ele apar ca niște portrete ale cactusului. Le-am alăturat personajelor pentru o confruntare directă.
Dacă știm că, mai ales, în călătoriile tale pe coasta de Vest a Americii ai fost influențat de tot ce ai citit și de acea literatură americană cu care toți am crescut, idealizând acea zonă, vedem că totuși influența literară la tine nu se oprește aici. Ești inspirat de Cehov și alții. Cum „traduci“ aceste surse?
Am ajuns la capătul Netflix-ului în pandemie, hahaha, și cred că toți ne-am reîntors acum spre lectură. Lucrarea The Grace of April Light are ceva din atmosfera din Livada de vișini. Cehov anunță cumva ce urmează, printr-un citat care suna aproximativ așa: „În fundal se auzea o coardă ruptă“ și de aceea sunt câteva decizii la nivelul coregrafiei personajelor care provin de aici. Tensiunea se simte în gesturile lor și în „liniștea dinaintea furtunii“. Dar până la urmă e o lucrare de artă care discută despre un vânt al schimbării, care este blocat de acel element arhitectural care se repetă – trafor – care apare și la blocurile comuniste la nivel decorativ.
Aș încheia invocând o forță a picturii care trăiește în toate formele pe care le explorezi, bidimensional sau tridimensional.
Mediul de expresie în sine este unul tradițional, dar de fapt experimentez posibilitățile infinite ale picturii în ulei. Și încerc să urmez acest fir al democratizării gustului picturii tradiționale, lucrând la scară micro și macro în paralel.
Lista picturilor, in ordinea plasării:
Marius Bercea, Perfume of candour, 2020
———, Huntington Gardens, 2022
———, The Grace of April Light, 2022
———, Trading Mystery, 2017
———, Viewfinder, 2017
———, Truths with Multiple Masks, 2011
———, Art Students Enlighted by the Light of Inspiration, 2023
———, Evening Ballad (Mara), 2022
———, Modern Day Prometheus, 2017
