„Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieții“1
Cum să te ferești de întrebarea care dă o la parte imaginile sau gândurile ce oscilează între timpuri uitate? Ar trebui să existe un spațiu anume, șoferul să se identifice cu derularea indiferentă a peisajului, desăvârșind senzația de plutire deasupra evenimentelor, și ceilalți doar să aștepte răbdători încheierea călătoriei. Pentru moment, din cauza măștii, cascada de vorbe se transformă într-un caleidoscop de sunete, în timp ce carcasele de metal înșiruite de-a lungul șoselei de abia avansează, pare că aerul greu le-a încetinit mișcarea, şi atunci aud iar glasul secționând precis reveria.
‒ Plec la începutul lui iulie în Italia, o lași pe Clara să vină cu mine?
Bătăile sacadate ale semnalizatorului ciopârțesc explicația ce urmează. Virez pe o străduță laterală și opresc vehiculul permițând celor două femei să coboare, până găsesc un loc mai la umbră. De peste drum cineva se uită la mine, poate par nesigur cum mânuiesc volanul, deşi nu sunt un conducător de duminică.
Fac câțiva pași spre drumul principal, iar deodată zgomotul izbiturii – frâna disperată, impactul – dă peste cap filmul amiezii. Chiar la trecerea aproape de parc, o motocicletă e întinsă pe asfalt. Fragmente metalice, cioburi, pete de ulei, sunt împrăștiate în jur, însă nu se zăresc victimele, dovezile majore ale accidentului, asta apuc să-mi notez în memorie, din locul unde mă aflu, femeile au rămas în urmă vorbind. Când ajung lângă mine, fac eforturi să le conving, e mai importantă plimbarea către castel, atracția planificată din weekend. Oricum, oamenii strânși atât de repede ne-au redus perspectiva.
Gina, prietena din școală a soției pe care o cunosc prea puțin, este atrasă de îmbulzeală ca de o oportunitate de afaceri.
‒ Hai să vedem ce s-a întâmplat!
Surescitarea ei îmi amintește de rotirea unui stroboscop în discotecă. Dacă închid ochiul stâng, îi văd chipul ca prin ceață – cu toate astea sunt nepregătit pentru altă încercare. Ar fi a treia intervenție, la ultima fusesem răpit de extratereștri, așa trăisem cele patruzeci de minute – cât aflasem că durează în medie operația –, ca un obiect uman căruia i se repară niște componente interne. Doctorul se inserase cu laserul în gândurile mele. Sub cupola cerului galben, două tije ascuțite mă înțepaseră fără pauze, urmaseră protocolul modificând entitățile compromise, degeaba căutasem să ghicesc unde au ajuns în desfășurarea procesului. Dacă lumea ar fi fost o simulare, n-ar fi trebuit să doară atât de intens vârful acului înfipt în pupilă, anestezia ar fi trebuit să formeze un scut impenetrabil – gândeam din reflex. Dar cineva invadase spațiul de manevră al simțurilor, lăsându-mă pradă acelei străpungeri. În paralel, auzeam vocile asistentelor, tremuram de frig pe scaunul de tortură, îngrozit că aș putea strănuta, în timp ce ele vorbeau ca niște colege de birou, dacă vor primi alocările promise, dacă copiii s-au întors de la școală… când vocea celui care conducea intervenția m-a interpelat pe un ton categoric:
‒ Domnule, nu vă mișcați.
‒ Dar nu m-am mișcat.
Răzbătuseră oare cuvintele mele de sub acoperământul care-mi proteja fața?
‒ Fetelor, șurubul de la scaun s-a rotit iar.
‒ Dumneavoastră cum vă pedepsiți fetița? continuase apoi conversația lor.
‒ Doamne ferește, n-aș da în ea sub niciun chip.
‒ Aveți dreptate, după ce cresc pot să vă acuze.
‒ Vino cu aparatul spre centru, aici.
Mă încleștasem în mine, deplasând doar pantofii, cu labele picioarelor făcusem rotiri alandala, între bipurile regulate ce semnalau pulsul.
‒ Sunteți bine? mă întrebase anestezista.
‒ Spuneți-mi, mai sunteți cu noi? se repetase agitația aceluiași evantai.
Astfel se derulaseră minutele pe modulul în care eram chinuit, cu laserul urmându-și indiferent programul, iar eu rostisem litania, promițând orice și totul ierarhiei supreme, să mă ferească de rău, interminabilele clipe să treacă. Când intervenția ajunsese la final și pânza protectoare fusese îndepărtată, mă ridicasem brusc trăgând stativul cu perfuzia, doar să plec. Ieșisem din sala de operație clătinându-mă pe picioare.
‒ O, domnule, aveți grijă! strigase doctorul, iar sora mă luase de braț.
Simțeam că-mi aparțin iar pe de-a întregul, revenit pe pământ aveam să las speranța să facă tumbe, deși aveam de așteptat până a doua zi, să mi se dea jos bandajul. Durerea se înfipsese totuși în carne. Pentru protagonistul unui simulacru, chinul ar fi o sperietoare de pe câmp sau investiția în liberul arbitru, dar certitudinea fizică a durerii îmi strivise încrederea de sine. Probabil Dumnezeu aduce suferința de la începutul lumii, calvarul amplificat prin nesfârșite boli, războaie, crime sau dezastre. El fiind domeniul care îi cuprindea pe cei creați după chipul și asemănarea Sa, copiile ce hrănesc originalul.
‒ Ce vă interesează, îi cunoaștem? În curând vom auzi sirena salvării. Mai bine plecăm.
‒ Dar e o crimă, vor avea nevoie de martori.
‒ Gina, de unde știi ce-a fost?
‒ L-a urmărit până pe zebră.
‒ Haide, ai lipsă de fosfor.
‒ De unde știi tu ce n-am eu?
Clara, cu obsesia ei pentru armonie, încearcă să aplaneze disputa.
‒ Ne-am întâlnit pentru o plimbare, certați-vă și o să visăm urât la noapte.
Parcul, hainele de sărbătoare, părțile întregului după siestă, aerul blând, aleea al cărei capăt nu se întrevede și vânzoleala orelor înainte de apus, asta era sfârșeala cotropitoare ce încetinește reacțiile tuturor făcând uitat accidentul. Gina începe atunci să toarne ligheane de vorbe în pavilioanele urechilor noastre, ca unor elefanți pedepsiți să asculte torentele de nimicuri. Poveștile au nevoie de oameni. Oamenii par mulțumiți, odraslele sunt îmblânzite cu cornetele de înghețată, cozile de la standurile pentru bere și mici prilejuiesc adunări spontane, cei mai mulți au renunțat la mască și se așază la mesele de plastic pentru a schimba între ei sintagmele spaimei: E un virus artificial, cu frica vor să ne facă sclavi.
După primele bănci, cum avansăm, intră în scenă grupuri de biciclete ce se strecoară printre jaloane – nenumăratele siluete ce ne însoțesc și ne includ la grămadă în mulțime. Alți participanți, antrenați de magma umană, merg fără grabă, către arhitectura profilată în depărtare, determinați să profite de ofranda adusă primăverii, zilele libere de Paște. Dinspre lac, pentru cel ce ignoră dinamica razelor de soare – agresiune desfășurată tacit – se aude acompaniamentul fericirii oficiale, turuiala sincopată a broaștelor.
Înrolați în armata de corpuri, pașii ne poartă spre o destinație, navigăm purtați de un flux subteran, până la sfârșitul călătoriei un cunoscut va întârzia să apară, căci n-are sens revederea, în ciuda axiomei dintr-o limbă străină: we always meet twice. Eu am detașarea călăuzei înaintând pe banda rulantă, căci cei care îmi fuseseră mai demult colegi, apropiați efemeri, își văzuseră mai departe de drum, întinzând-o către necunoscute meleaguri, acum aveau copii, nepoți, casele lor, aparțineau altor grupuri sau dispăruseră în spectacolul vieții, în episoade îndepărtate de istoria mea. Indiferent cât ne-ar fi fost de asemănătoare traiectoriile, deja deveniseră rudele prin alianță uitate, îmi era jenă să recunosc că rătăcisem numele lor de familie. Pe cei mai importanți, puțini, îi văzusem confirmând despărțirea. Despărțirea stăpânește lumea, ea permite uitării să devină o viitură sălbatică, ce șterge fără milă intersecțiile, explicațiile, circumstanțele.
Altfel, aș fi continuat să mă adresez persoanei dintr-un alt anotimp, gest nepotrivit pentru anii ce trecuseră categoric. Îmi aduceam aminte cum atunci, demult, închipuisem un alfabet proiectat în faptele imediate. Numele ființei iubite alcătuia în acea vreme o hologramă, iar prima ei literă o descopeream neîncetat, fie în conturul unui nor, în formele din ceașca de cafea, ori se întrupa oriunde aș fi privit, ascunsă în textele de orice fel – cât îndrăgeam aceste întâmplări unite cu un tighel măiestru. Mai mult, dacă mă aflam cu treabă prin oraș o vedeam deseori în depărtare cum traversează strada, dacă eram în tramvai chipul ei printre mâini și corpuri, la celălalt capăt al vagonului, aștepta stația să coboare, la cinematograf o recunoșteam imediat câteva rânduri mai în față – simțeam că trebuie să continui urmărirea, să părăsesc vechile obiceiuri, surprinzând prada ca un vânător, venind din față. Acum însă, după rotirea bolții, imaginea se estompase, aveam nevoie de parole, de proceduri ridicole și laborioase de ar fi fost să regăsesc amprenta ei de aer. Doar numele acela, auzit întâmplător, mă făcea în continuare să tresar.
Se agită un zmeu peste aleea celor veniți să îmbrățișeze primăvara. Un copil aleargă către liziera de pomi. Privind de la distanța amintirii culorile par folii atașate de lucruri, timpul își fixează crusta peste ființe și obiecte. În punctul focal al tabloului, puhoiul de anonimi funcționali mă înconjoară. Sunt subiectul ce se eliberează de invazia clonelor rostind pentru sine sintagma: Uită-mă, iartă-mă! Mesajul de la acea ființă plecată de multă vreme din viața mea se întoarce în prezent, linia de dialog se declanșează ca din instinct: N-am să te uit, nu se mai poate. Rămăseseră între noi aluviuni, tot felul de cute. Cuprinsă în starea de fapt uitarea are puterea unui decret, desăvârșirea unui reproș.
Multe dimineți fusesem terorizat că voi pierde filmul de acțiune al nopții, acesta era atât de veridic – visul – încât era improbabil să-l risipesc, însă se nimerea să dispară, de parcă nu ar fi existat vreodată unghiul particular de reflexie a luminii, crâmpeiele de idei, ruinele unor înfățișări, stările ar fi trebuit recompuse cât erau încă vii. Aventura avusese un rost, dar care? Mă ridicam, mergeam la baie, mă holbam în oglindă, necunoscut chipul și gata, componentele erau șterse, iar povestea, urma degetului pe geamul aburit, se resorbea, abandonându-mă în realitate. Reușeam să reconstituie doar referințele înscrise pe harta interioară, glasurile, elanul, simțământul că au fost persoanele cunoscute, cele de atunci – o singură dată poți cuceri lumea, când nu ai plecat la luptă și posibilul este maleabil, moale. Tentat de iluzii ce promit necuprinsul, numai în momentul acela.
‒ Unde mergem? întreabă tovarășa noastră de agrement.
E înaltă, claia de păr argintie o evidențiază dintre cei mulți, ochii-i iscodesc necontenit și are trunchiul subțire de viespe, iar picioarele, cum pășește, sunt poziționate în afară, ca niște coloane rotite în afara unui ax de simetrie – amestecul acestor elemente dau corpului ei aspectul de paiață extravagantă.
‒ Noi ne-am uitat la ultimul serial englezesc, preia conversația Clara.
Noaptea, ea îmi dăruiește atingerile fără de care îmi vine greu să adorm, o iubire funcțională este ocrotită de un material ignifug, prima oară o ascult ca să-i aud vocea.
‒ Mă obosește actrița principală, detectiva, prea le știe pe toate, le spun.
‒ Dar unde duce drumul ăsta?
Având în vedere că, din cauza șirului continuu de plimbăreți, de abia înaintaserăm și nu se întrezărea ce ne-ar fi așteptat la celălalt covor de asfalt, întrebarea avea sens. Îmi este teamă să conduc pe întuneric, seara contururile se întrepătrund, totuși ar fi prea devreme să-mi fac griji privind durata întâlnirii noastre, cu Gina trebuie însă să te ferești de baloții de plictiseală ce pot să cadă din cer. Aș fi putut să-i răspund – unde duce drumul ăsta? – dacă ar fi fost vorba de cineva venit pentru prima oară în acest parc, de un turist vorbind altă limbă. Dacă i-aș fi oferit replica, capul cu părul vopsit argintiu ar fi pivotat înspre mine:
‒ De unde știi tu de castel? Ai mai fost pe aici?
Îi plăcea să-și încolțească interlocutori – Hai, spune! –, punându-le întrebări ce deveneau repede nepotrivite, marcându-și nemulțumirea când nu primea o informație. Presupuneam, eu și Clara, că tovarășa noastră de weekend se folosește de obișnuința cultivată înainte de revoluție, prima ei datorie de informatoare, să ne provoace. Divorțată, chiar din primii ani ai unei relații, oferise societății un copil și, fiind în prezent amanta unui patron, presta diverse servicii unuia sau altui bărbat ori câtorva bătrâne din bloc, așa reluase soția mea relația cu fosta colegă de școală. Chiar știind că Gina apela la expediente cu sicofanți, dobândind acces la amănunte intime din apartamentele prin care se perinda, ori cunoscându-i pornirea de a căuta nod în papură, până se certa cu beneficiarii activităților ei. Sperase-n zadar, doar la fel se rupseseră și relațiile (după perioada de grație) cu bătrâna, mama Clarei, pe care Gina o ajutase un timp în gospodărie, căci locuiau pe aceeași scară. Din fericire, la câteva săptămâni de la ultimul diferend, nevoia le apropiase din nou. Gina, în pană de bani, sunase interesându-se de starea vecinei în suferință – uneori trebuie doar să aștepți până ce reproșul se desprinde de fapte.
‒ O prietenă m-a invitat pentru câteva zile la Roma, în apartamentul ei, stă singură.
Am pleca, eu și Clara, la începutul lui iulie.
Ne așezăm cu toții pe o bancă și prietena soției mele își întinde picioarele, extremitățile au uneori raporturi disonante cu trupul. Duc mâna la buzunarul pantalonilor, scot mobilul ca pe un talisman protector. Oamenii defilează într-o manifestație spontană, familii întregi, părinți și copii, landouri, trotinete, grupuri gălăgioase de adolescenți, îndrăgostiți, cu toții savurează clipa. Prin mișcările mecanice ale mulțimii și sunetele amiezii surprinse de o acoladă de juisare, vânzoleala sugerează povestiri indecente. Aplec capul privind pe furiș aglomerarea de teniși, pantofi și sandale, dansul haotic al încălțărilor. Izbucnesc în râs, separate de corp picioarele mi se par ipocrite, pentru ele timpul curge puțin mai încet, decât pentru ceea ce se află la înălțime, picioarele îmbătrânesc mai târziu decât capul. De altfel, poți înțelege modul de a fi al unui om din (in)adecvarea membrelor inferioare cu trunchiul. Femeile mă privesc mirate cum chicotesc, iar când aud sunetul melodiei de apel mă ridic grăbit. Vocea începe fără un Alo.
‒ Ce e cu Ema?
‒ O fi cu Sergiu, nu ne-a sunat.
‒ De trei zile o așteptăm pe la noi.
‒ Îmi pare rău, aș vrea să am puterea să schimb ceva.
Vorbesc cât pot de rar, atent la glasul mamei.
‒ Poate s-a certat cu Sergiu, dar a adăugat că va veni negreșit, fără să promită vreo oră, trebuie să aveți răbdare chiar și după ce se va lăsa întunericul, poftim!
‒ Azi dimineață m-a apostrofat că nici nu visăm noi ce probleme multe are. Îi…
‒ Te cred, doar s-a mutat în zonă să vă fie aproape.
‒ Ce naivi am fost să uităm de testul ei din liceu, la psihologie.
‒ Dacă i-ai reproșa că nu-și ține cuvântul, întâi va dori să uitați.
‒ A avut patru zile libere și nu a găsit timp să ne viziteze. Știi, am verificat definiția din dicționar, cred…
‒ Nu te gândi la cuvintele ei, ce rost are? Noi suntem în parc, nici nouă nu ne-a dat vreun semn, iar ultima oară mi-a spus că țin la altcineva mai mult decât… Ei, stai, sunt resentimente. Vă sun diseară, da? – mă precipit, amintindu-mi că bateria e pe sfârșite.
Când mă întorc la bancă o aud pe Gina povestind, cu vocea ei răgușită de fumătoare, dar având de astă dată tonalitatea optimistă și caldă a unei persoane apropiate.
‒ Visul a pornit ca proiecția dintr-o sală de cinematograf cu toate scaunele libere, dar, curios, eu eram actrița aparținând universului paralel. Pe ecran fereastra fusese deschisă și, atrasă de un foșnet, m-am aplecat să privesc către apartamentul vecinului, dinspre piață. Am văzut cum în balconul de sub mine a apărut un leu, a pășit tacticos cu coama înfoiată până s-a ridicat sprijinit cu labele de balustradă, ca să se uite de la etajul opt, peste câmpia portocalie ce luase locul caselor din cartier. Ah, și nu-mi amintesc ce a urmat, în zori savana se evaporase, țiglele caselor erau arse de soare, iar pe balcon, la opt, erau întinse niște cearșafuri. Ar fi frumos dacă am putea comunica cu animalele.
Femeia cu părul argintiu, care nu înclină capul în poze, se întoarce către mine.
‒ Tu ce ai visat azi noapte?
‒ E, eu… e la fel, în zori, cum deschid ochii, personajele și învelișul nocturn dispar de la sine. Probabil pentru că sunt mai absent decât în viața de zi cu zi, și faptele se înlănțuie în logica lor. Uneori îmi notez visurile lucide, le recompun în detaliu, pe cât se poate, căutând coerența. Uite, vehiculul mergea la aeroport, iar eu mă suisem din greșeală în mașina asta. Aveam alt plan, să ajung în oraș, dar în schimb fusesem teleportat, aș zice, pe un scaun de microbuz, lipsit de reacții. Cei câțiva pasageri priveau pe fereastră sincronizați în gesturi de parcă se cunoșteau, doar eu mă simțeam un străin. Am continuat cursa fără să oprim în stații ori la terminalul de îmbarcare. Vehiculul a ocolit clădirea, deși manevra lipsește din filmul trăit, secvențele nesemnificative cad la montaj, este presupunere mea. Am fost conduși apoi direct la scara mobilă. Formalitățile de plecare s-au derulat undeva în fundal, bănuiesc că eram pasagerii unei curse speciale. Aș fi cerut explicații, curios cum se va derula aventura. După un zbor liniștit micul aparat, suficient pentru deplasarea câtorva persoane, a traversat o întindere cenușie de apă. Nu a trecut foarte mult timp și am văzut prin hublou conturul unei insule. Pista de aterizare se afla în apropierea țărmului, caut printre năluciri încercând să-mi amintesc topografia, precum arheologul îndepărtând sedimentele, pentru a desluși cele câteva litere marcate pe amforă. Speram să aflu scopul călătoriei, pe culoarul de ieșire o tânără mi-a șoptit că nu are voie să interacționeze cu străinii. Un pasager a întors capul uitându-se intrigat, dar nimeni nu m-a întrebat de unde vin. La incinta de primire a bagajelor mi-am aruncat privirea pe panoul cu informații. Știam că avionul de întoarcere urma să decoleze spre seară. Ce încredere are un călător rătăcit, cu buzunarele goale și multe ore de așteptat? Tipa de la ghișeu a surâs dând din umeri după ce am întrebat-o de ambasadă. Afară am descoperit cerul vânăt, blocurile orașului se întrezăreau la mare distanță, țărmul mi s-a părut mai aproape. Cărarea ce ducea către plajă trecea peste dâmburi copleșite de arbuști. După câțiva pași mi s-a alăturat prietena din facultate, de fapt umbra ei se întrupase. Aș fi vrut să-i vorbesc, însă imaginea s-a micșorat și ființa cunoscută redusă la dimensiunile și aspectul unei broșe a ajuns un suvenir, am strâns obiectul în palmă. Din cauza căldurii înăbușitoare puteam să renunț la speranță, sau ce o fi fost. Mă aflam pe o colină, în picioarele goale, jinduiam atingerea nisipului. Briza purta înșiruiri de vibrații, atunci am perceput murmurul mării, recunoscusem două cuvinte, atingerea lor inefabilă. Cineva le rostise sau ele – Tu, stea – se întorseseră ca ecoul unor gânduri ce aveau viața lor. M-am scuturat de amintiri, trebuia să regăsesc bijuteria ce îmi scăpase din mână. Am căutat cu degetele prin nisipul de la baza dâmbului și am dat de un romb din oțel. Știu, pare stupid, un cric de mașină, obiect din inventarul altui vis poate. Speriat, am făcut cale întoarsă fugind spre câmpul invadat de ciulini. Aeroportul, fata morgana, în prim plan o căsuță cu mușcate-n ferestre. Fericit, am vrut să deschid ușa, concomitent cineva a tras jaluzelele, zgomotele și lumina au dat buzna. Atunci am auzit-o pe Clara întrebând dacă am idee cât este ceasul.
‒ Ai scris poezii în liceu, evident, iar cricul se află în portbagaj cu caseta.
‒ Ce culoare avea broșa? Și cum o chema pe prietena asta? mă întreabă Clara.
‒ Fiecare și le știe pe ale lor – o aud pe Gina care continuă.
‒ De fapt, voi aveți idee unde mergem?
După un moment de tăcere răspund doar primei întrebări.
‒ Așa îmi faci la orice postare pe care ți-o arăt, de la cine ai primit clipul? Ce contează? În vis poți să trăiești asemeni unui pelerin, mereu pe drum.
‒ Pentru mine are însemnătate.
Clara se adresează mai departe prietenei ei.
‒ La castel am fost când eram mică, veneam cu fratele meu de la ștrandul de peste pod, cel de lângă pădure.
‒ Haideți să o luăm către lac, pe aleea din stânga, în depărtare se văd niște bărci, ne spune femeia cu păr argintiu.
‒ Ne-am lungi, eu nu conduc pe întuneric. Regretele sunt la dispoziția viselor.
‒ Ce-ai zis?
‒ E replica grădinarului trezit din visare și devenit preot în visul din vis, într-un film.
Consoarta mă întrerupe.
‒ Cu cine ai vorbit înainte, cu Ema?
‒ Despre Ema, victima îndrăgostită.
‒ Iar ați bârfit-o?
‒ Trebuia să vină cu voi în excursie, râde Gina, observându-ne mai atent.
‒ Dacă nu ar fi avut o dispută cu tatăl ei despre vaccin.
‒ Stai, zici de mine. De ce nu ai convins-o, tu, mama bună?
‒ E fata mea și nu pot să o cert, doar știi, are niște motive.
Mă întorc vorbind pentru amândouă.
‒ Cum ne plimbăm noi degajați, discutând ca niște nobili pe care caleașca, vizitiul și caii îi urmează la pas spre castel. Doar optzeci de ani au trecut, vă închipuiți farmecul discret al epocii, al unor gesturi?
Atât așteaptă Gina și face o piruetă.
‒ De cine spui?
‒ De foștii stăpâni ai acestui domeniu venindpe jos de la vreun bal. Îți imaginezi cum va fi aici peste alte zeci de ani? Ce înghesuială de holograme și drone.
‒ Aș, cetățeni ca noi ieșiți la promenadă. Apropo, știți ce mi s-a întâmplat vineri când am fost în Pantelimon?
Cuvintele ei sunt furate de o boare de vânt. Deși nu-i văd pe moment fața proiectez pe un ecran virtual semiluna surâsului. Tot sporovăind ne apropiem de curtea domnească și ajungem, fără să băgăm de seamă, la un rond din care aleile pornesc în mai multe direcții și alaiul de lume se desparte în brațe distincte, pornind fie către malul nivelat aflat la marginea castelului, lângă lac, fie către păduricea cu poienițe, ideale pentru picnic, ori către intrarea laterală a complexului, să-i admire arhitectura. Lumina are încă suficientă putere, lenevește sub orice arcadă. Urmând direcția inițială ajungem lângă zidurile cărămizii unde, de-a lungul unei platforme subțiri de asfalt, se întind mesele de fier forjat ale unui restaurant redeschis după lockdown. Trec pe sub arcul de piatră intrând în curtea spațioasă și femeile se îndreaptă către treptele micului turn de pază.
Mai târziu, aducându-mi aminte de această plimbare, simțeam pumnul dat de un boxer nevăzut, cu aceeași străfulgerare ce îmi tăia răsuflarea. Firele existenței se aliniaseră ca atrase de o forță necunoscută, evenimentele conspiraseră, aducându-mă aproape de un deznodământ. Miercuri la ora 14:00 se conturase deja – citisem – în toate spațiile de referință, operația venea către mine asemeni glonțului hipnotizat de cercurile țintei.
În acel moment gândul, schimbarea de planuri îmi livră salvarea dorită. Îi văzui pe acei oameni care urcau în tren înainte ca garnitura să plece, și parcurg vagoanele lăsând pe banchete, lângă călători, pixuri, brichete ori niște păpușele, cu un bilețel, explicând că strâng bani pentru semenii cu diferite afecțiuni. Fără vreun cuvânt, preocupați de sarcina lor de serviciu, indivizii se întorceau apoi să strângă acele obiecte și eventual umila contribuție bănească pe care vreun pasager s-ar fi îndurat să le-o dea. Cum ar fi fost să trec și eu acum pe la mese, cu mâna întinsă, căci asta aș fi vrut, să discut cu fiecare om, să-i explic situația mea, sperând la o atenție cât de mică, măcar o privire.
Rămas de astă dată în urmă, cobor pleoapa ochiului stâng, să verific dacă s-a îndeplinit minunea, dacă mi-am recăpătat acuitatea vederii cu celălalt ochi. Cuprind priveliștea. Descrierea este interacțiune, iar limpezimea aerului de primăvară, firescul ierbii și al copacilor, ar putea, prin mecanismul secret al lumii, să orchestreze armonia clipei, punând în acord materia cu cerințele de orice fel, să-i redea coerența, din care făceam parte.
Filmul e același. Clara și prietena ei urcă cu grijă treptele de piatră către platforma turnulețului, aflată la câțiva zeci de metri depărtare. De unde sunt, aud alte vorbe, convinse că le urmez ele nici nu se uită în spate. Intru în interiorul restaurantului ce continuă în aripa interioară a castelului. Îmi fixez masca pe față, trec pe lângă chelnerii ce aduc tăvi cu mâncare, găsesc intrarea la toaletă și, rămas singur, studiez pupila dreaptă, totul este normal considerat din oglindă, doar acolo, în spatele retinei, se petrecuse ceva neprevăzut, fără să ceară voie sau să mă anunțe, un organ din corp mă trădase.
Nu-i spusesem nimic Emei de problemele mele, sau o anunțasem de fapt, dar ea reacționase de parcă ar fi auzit știrile de la televizor. În acest caz, vezi, ai grijă de sănătate, îmi transmisese, cu puțin noroc voi primi și alte mesaje, dacă o să am spațiu pe WhatsApp, consumat – zi de zi – de informațiile destinate să-mi deschidă ochii asupra a ceea se întâmplă și către ce ne îndreptăm: amănuntele despre abuzurile asupra uigurilor, fotografiile ilustrând protestele din Hong Kong, concluziile tratamentului cu ivermectină ori emailurile incriminatoare trimise de Fauci.
Liniștea din toaletă pare nefirească, venisem să mă uit în oglindă și acum socotesc că treptat se va însera, iar pe traseul de întoarcere vom avea soarele în spate, întotdeauna umbrele se încolonează docile. La gândul ăsta adaug moleșeala adunată, o mască de praf impregnată pe față. Deschid robinetul de apă rece, apoi mă duc la chiuveta din dreapta, iar în continuare la cea din stânga, învârtind la maximum toate cele trei robinete – despărțirea este măsura tuturor existențelor, a celor ce au fost și vor fi. Sunetul apei, cum se lovește de albia de ceramică, îmi transmite o energie binefăcătoare și observ în luciul metalic expresia reflectată. Chiar dacă șuvoiul de întâmplări ar urma să-mi devasteze lumea, voi lăsa lucrurile în voia lor.
Ies din restaurant și privesc spre turnuleț. Sus, pe platformă, se află o familie cu niște copii. Trebuie să fie după coloane, sau la intrarea principală unde probabil citesc inscripțiile de pe plăcile funerare ale aviatorilor căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial. Măresc pasul, nu sunt nici la rond, în ce parte au luat-o? Chiar dacă s-au pierdut ar fi normal să mă caute și ele, dar mobilul nu are licăriri pe ecran, degeaba apăs pe restart.
Încerc alt drum, presupunând că voi ajunge mai repede dacă sunt singur, strada pe care pornesc este puțin umblată de turiștii de weekend. Pășesc totuși agale baleind imaginea: casele de cărămidă, ferestrele cu stolurile trase și curțile pustii ale localnicilor. De cine se ascund oamenii aceștia, ce fac în interiorul celor patru pereți? Slavă cerului, nu îmi doresc o astfel de revedere, să schimb impresii cu fostul coleg de serviciu, bănuiesc că are locuința pe aici, sigur și lui Bădițoiu îi crescuse capul, remarcasem cum celor întâlniți după câțiva ani li se mărise cutia craniană, pe măsură ce aveau parte de necazuri fața li se lățea, le creșteau fălcile, urechile deveneau tot mai mari iar ochii le intrau în orbite – devenind ceea ce fuseseră de la început, fără să știe.
La șosea mașinile sunt mai distanțate, clasa muncitoare încheie retragerea către oraș, încă este destulă lumină pentru a conduce în siguranță spre casă. Înaintez din instinct, liniștit, asemeni razelor aurii ce coboară peste pământ. Pare un remake. Un voal se lasă alene peste acoperișurile locuințelor, peste florile din grădini, peste trecătorii indiferenți, peste parc și castel, peste tot. Gina și Clara mă așteaptă lângă mașină. Clara vorbește la mobil și când mă vede îmi face semn energic cu mâna.
‒ Ce ai făcut atât? Să mergem, a sunat mama lui Sergiu. Au plecat amândoi pe la patru să dea o tură cu motocicleta, dar trebuiau să se întoarcă până la ora asta, și nici nu răspund la telefon.
‒ Mergem, unde să mergem? murmur, în timp ce îmi pipăi atent capul.
1 Lev Tolstoi, Anna Karenina. (N. red.)
Imagine principală: Karel Teige, collage, 1940s.
