Puținele cuvinte care se rosteau în casa noastră aveau un scop funcțional. Gunoiul, zicea mama și eu, mai rar tata, luam găleata de sub chiuvetă și o goleam la tomberon. Carne? întreba el la cină. Mama ridica din umeri, nu mai era. Sau de unde să mai fie? Înjura în gând, știu sigur, pentru că ochii i se strângeau într-un fel anume, pielea i se întindea pe pomeți și barba părea mai rară. Ce-ar fi zis cu voce tare, dar erau prea multe cuvinte! Pentru cumpărături mama dădea lista: varză nu prea mare, ardei iute verde, franzelă rumenă. O urmăream când scrie, dacă era important sublinia: cartofi albi (nu roșii). Morcovi tari, și, folosindu-și degetul, îmi arăta că morcovul nu trebuie să se îndoaie. Ne înțelegeam mult din priviri și din semne, deși nu deprinsesem vreun limbaj elaborat ca al surdomuților.
La facturi ai fi zis că era simplu, le lăsa pe masă, iar tata ar fi trebuit să știe ce are de făcut cu ele. Dar lucrurile se complicau uneori și atunci se spuneau cele mai multe cuvinte. Sunau nefiresc în tăcerea din casă. Le rosteau printre dinți, șuierat, ca și cum ar fi vrut să le ia din forță. Deși erau doar săgeți scurte, în casa noastră aveau puterea unui puhoi care curge printr-un baraj spart. Puneam mâinile la urechi până terminau cearta. Iar dacă șuvoiul lor de cuvinte mă prindea în camera mea, îmi ascundeam capul sub pernă și trăgeam de colțuri până pârâiau. Respiram încet, sufocat, și încercam să nu ascult, să nu aud. Stăteam așa până inima îmi bătea în urechi și aveam impresia că se zgâlțâie casa în bubuiturile ei.
Dacă tata pleca furios spre ușă, mama se repezea să-l împiedice s-o trântească. Uneori apuca de clanță la timp, de cele mai multe ori nu. Știa să se ferească din calea lui, nu de teama palmelor, ci a zgomotului făcut atunci când o izbea cu capul de ușă. Tata o lovea numai atunci, mai mult din răzbunare decât din plăcere sau nervi. Sunetul metalic al ușii vibra ca ieșit dintr-un diapazon și îmi rămânea în creier mult timp după. Chiar și în momentele acelea, ea scotea punga cu gheață ori vinete congelate și o presa de tâmplă fără să scoată vreun foșnet. Își înghițea lacrimile sau le ștergea cu șorțul și se căina fără grai, doar mișca buzele, așa cum văzusem la țară, demult, o babă bolborosind de deochi deasupra tăciunilor dintr-o cană cu apă.
Pe vremea aceea ne temeam mult de cuvinte. Chiar și eu. Îmi făceam temele în liniște. Scriam cu creioane cu vârf moale fiindcă penița stiloului zgâria hârtia, iar bani de altul mai bun nu aveam. Purtam șosete moi, flaușate, și evitam zonele unde știam că parchetul scârțâie sub mochetă. Învățam lecțiile în gând și cântecele șoptit în drum spre școală. Îmi făceam curaj să le repet abia la câteva străzi mai încolo, când zgomotul mașinilor îmi acoperea vocea. Poate de aceea aveam numai note mici la muzică. Matematica și, de altfel, toate științele exacte nu îmi plăceau. La desen n-aveam niciun pic de talent, iar la sport eram mediocră. De fapt, nu excelam la nimic. Eram doar un copil laconic, dat peste cap de vorbăria colegilor și de zgomotele din pauze. Nu eram marginalizată. La început fusesem tachinată, însă lipsa mea de reacție nu îi amuza pe copii, așa că mă lăsaseră în pace. Treceam neobservată, aproape invizibilă, așa cum mă învățase mama. La ședințe i se spunea mereu același lucru: Fata este prea retrasă. Fata este prea tăcută. Ar trebui să vorbiți cu ea. Trebuie să o vadă un psiholog. Mama răspundea invariabil Bine și nimic nu se întâmpla după aceea. Viața noastră curgea la fel. Poate apărea vreun opritor nou de ușă, cauciucat. Sau vreun amortizor pentru sertare.
Probabil vestea o speriase sau o luase prin surprindere, fiindcă, întoarsă de la prima ședință din an, într-un septembrie infernal de ploios, ea deschisese geamul de la bucătărie în timp ce ploaia răpăia teribil pe pervazul din tablă. Ah, tată, de câte ori promiseseși că îl vei schimba! Stătea lângă aragaz, în fața oalei de ciorbă. Îi înclinase capacul, să nu zdrăngănească atunci când dă în clocot. Prin plasa de țânțari, picăturile treceau pulverizate și ajungeau până pe gresie în stropi fini. Când am închis geamul – mi-era clar că e întoarsă pe dos –, mi-a strâns umărul și a zâmbit. Apoi și-a dat seama că nici nu pornise ochiul aragazului. Și aia a fost tot. N-am înțeles ce s-a întâmplat până a doua zi la școală. Profesoara de română îi spusese că am un veritabil talent literar. Că scrisesem o compunere foarte bună. Colega de bancă îmi repetase până când părea că am înțeles. Cred că făcusem ochii mari sau poate mă considera mai înceată la minte, fiindcă accentuase, rostind tare și rar, ca unui copil mic: foar-te bu-nă!
Sigur era o greșeală. O încurcătură. Ceva. Trebuia să fie. Niciodată nu ieșisem în evidență. Colegii, cu poveștile lor frumoase de vacanță despre echitație, peșteri, călătorii cu trenul intercity, case primitoare de bunici, erau cu siguranță mult peste mine. Vacanța mea fusese una liniștită. După-amiezi în parc și câteva dăți în care tata mă luase cu el la serviciu. Nimic nu ieșise din rutină. Aceleași dimineți în care mama trăgea fără zgomot jaluzelele și deschidea larg geamurile. Din stradă se auzeau claxoane, sirene de ambulanțe, huruit de tomberoane golite în mașina de gunoi, glasuri de vecini și de copii, ciripit de păsări, lătrături. Bunicul nu auzea nimic din toate astea. Mama avusese grijă să-i astupe urechile cu dopuri speciale, să-i acopere ochii cu bandaje groase, să-l învelească și să-i pună o căciulă. Protejat așa, simțurile nu-i erau provocate. Corpul lui risipea minimul de energie, ca într-o stare latentă. Vegeta. Era ca o clepsidră aproape goală, așezată pe orizontală, în care ultimele fire de nisip au rămas depuse pe pereții interiori. De când nu mai putuse să se ridice din pat, singurul efort pe care îl făcea era să înghită. Supe, ciorbe, lapte. Și vitamine efervescente. Le primea pe toate cu paiul. Mama credea că orice efort îl seca de energie. Că îi scurgea viața din trup. Iar datoria noastră era să o conservăm.
Eu îl vizitam doar seara, când mama aerisea urmând același ritual. Aveam cele mai mici mâini și o dexteritate surprinzătoare, de aceea eu îi puneam și îi scoteam dintre dinți rola de film fotografic. Uneori mă lăsa să stau lângă el, pe un taburet, dar nu aveam voie să îi vorbesc. Nu aveam voie nici să mă plimb prin cameră. Nu aveam voie nimic din ce l-ar fi putut tulbura. Și pentru că îmi închipuiam că simțurile i se ascuțiseră după atâta repaus, nu făceam nimic de teamă să nu îl deranjez. Nici măcar nu derulam rola acolo, în cameră, după ce o scoteam. Când era aproape terminată, atârna ca un zuluf lung, așa cum aveau contesele în filmele de epocă sau păpușile din porțelan. Îmi plimbam buricele degetelor pe ea, încercând să ghicesc semnele și nu reușeam niciodată. Nici măcar tata, după atâta timp, nu le putea distinge fără să întindă filmul în fața veiozei aprinse.
Știu că încercaseră cu de toate: bucăți din radiografii, role de diafilm, benzile plastifiate de la gulerele cămășilor noi. Cele mai bune fuseseră filmele foto Fuji Superia 100, care într-o vreme abia se mai găseau. Cumpăram cutii întregi. Când mă făcusem mai mare, mă duceam eu la magazinul foto să le iau. Pentru domnul fotograf Popescu? mă întreba vânzătorul. Ce mai face? Nu a mai venit pe aici de ani de zile. Ocupat? Eu dădeam din cap, bucuroasă că nu trebuie să-i răspund. Nu ne chema Popescu, dar era un nume comun cu care se prezentau ai mei în astfel de situații. Îmi arăta și alte mărci, iar eu ridicam din umeri. Culorile ies mai vii. Să-i spui, bine? Sau granulația e mai scăzută. Aspecte care oricum nu ne interesau. Alteori se mira cât am crescut și mă întreba în ce clasă sunt. La început mormăiam ceva, dar observasem că asta doar lungea conversația, domnul nu înțelegea ce vorbesc și insista să repet, așa că mă deprinsesem să răspund clar, chiar dacă pe tonul meu șoptit. Plusam arătând și cu degetele. Într-un final nu m-a mai recunoscut, lucru care nu a putut decât să mă bucure.
Dimineața îi fixam bunicului filmul între dinți, iar seara îl scoteam. El îl derula cumva cu limba și mușca fără să greșească. Cu incisivii pentru linii și cu caninii pentru puncte. Era singurul mod în care mai comunica cu noi. Fraze, propoziții, cuvinte scrise în cod Morse. Fusese transmisionist în armată. Păstram toate aceste mesaje scrise de el în boxa de la subsol. Aveam cutii întregi cu filmele folosite, datate și aranjate cronologic pe rafturi, alături de borcanele cu murături. Câteodată mă duceam acolo să exersez citirea în Morse. Îi ziceam „biblioteca“, însă cu timpul ne obișnuiserăm să mișcăm capul în semn de mă duc jos. Nu știu dacă bunicul se referea la viața lui sau doar „scria“ vise, halucinații ori povești. Simțeam și eu cum se scurge viața din el, de la fraze lungi, pe trei rânduri, ajunsese la câteva cuvinte pe zi. Tata mi le dicta seara, iar eu le treceam într-un caiet. Punct, punct, punct. Linie. Punct. Punct, linie. Însemna stea. Ne petreceam timpul muncindu-ne să înțelegem ce a vrut să zică. Ne lăsam bilețele cu presupunerile. Nu înțelegeam nimic. Pentru mine nu aveau nicio noimă mesajele lui. Încercam să formez propoziții cu ele, atât. Apoi fraze. Iar din puținele cuvinte ajunsesem să scriu povești fanteziste. Le scriam într-o agendă veche, de care ai mei nu știau, subliniind cuvintele bunicului. Era ca un joc cu care îmi umpleam nopțile. Eram un copil singur.
Ce aș fi putut scrie deci despre vacanța mea de vară? În afară de mirosul alterat al cojilor de pepeni care pătrundea prin fereastra camerei mele, ce dădea spre curtea cu tomberonul? Sau de zgomotul exasperant făcut de vecinele care tocau vinete pentru salată? Singurul lucru ieșit din comun pe care îl văzusem fusese un câine lovit de mașină. Ricoșase într-un boschet, cu gâtul sucit și colții rânjiți. Trecuseră câteva zile până îl luaseră de acolo. Îl aruncaseră la tomberon. Scăpasem de acreala pepenilor, dar acum mirosea a hoit când deschideam geamul. Nu puteam scrie despre asta. Așa că transcrisesem o poveste din agendă. Era despre un copil – modificasem și spusesem că eram eu – care salvase de la înec niște pisoi aruncați în apă într-un sac. Doamnei de română îi plăcuse și o publicase în revista școlii. Îmi ceruse alta să o trimită la un concurs. Și încă una pentru suplimentul unui ziar. I le scriam noaptea, pornind de la cele trei-patru cuvinte pe care bunicul le perfora cu dinții pe filmul fotografic. Deja nu mă mai gândeam la ce voia bunicul să transmită, pentru mine era un joc al imaginației, din acele cuvinte disparate construiam o poveste în care să mă refugiez. Așa ajunsesem să-mi cunosc vecinii după zgomotele din timpul nopții. Doamna Anghelache făcea gargară înainte de culcare. La Dumitrești se dormea pe o canapea extensibilă, o întindeau după miezul nopții. Panait trăgea doar jumătate de rezervor, își pusese apometre. Patul alor mei scârțâia. Mă lipeam de ușă și ascultam sunetele ritmice. Știam ce se întâmplă. Apoi acel Porcule! rostit printre dinți se rostogolea ca un bolovan colțuros până la ușa mea. Stingeam repede veioza și mă băgam sub plapumă, fiindcă mama verifica dacă dorm când venea la baie.
Poate că ar fi trebuit să spun asta de la început. Ne temeam teribil de moarte. Fusese primul cuvânt la care renunțaserăm. Ca să nu o chemăm. Dacă o strigi, vine. Vine și nechemată, fiindcă fiecare om are moartea lui care îl caută încă de când s-a născut. Orice sunet, că e hohot de râs, că e o respirație, e un fir pe care ea îl urmează până te ajunge. Amușină ca un câine și orice risipă de energie e un semn pentru ea să te găsească mai repede. Moartea ta știe totul despre tine. Te recunoaște dintre șapte miliarde de oameni. Așa credea mama. Iar eu nu prea înțelegeam, rămăsesem cu explicația tatei, că Dumnezeu ne dă la naștere o cantitate exactă de viață, pe care fiecare și-o consumă mai repede sau mai lent, iar noi, și în special bunicul, trebuia să facem economie, să nu o risipim aiurea, că suntem ca niște baterii umblătoare, care în timp se descarcă și nu pot fi încărcate la loc. Ca la aparatul de radio, l-ai uitat pornit peste noapte și dimineața bateriile lui sunt consumate complet chiar dacă tu nu ai ascultat muzica. Bateriile pentru radio sunt ca viața pentru oameni, din cauza asta facem economie, să ne țină cât mai mult. Nu știam la ce se referă, la noi radioul și televizorul nu mai fuseseră pornite de mult. Dar înțelesesem că bunicul se descărca și viața lui începuse să pâlpâie.
De aceea mama se lăsase atât de greu convinsă. Fata are un talent real, insistase doamna de română, e păcat să se piardă. Mare păcat! V-am spus, nu vă iau niciun ban. Dacă trebuie, vin eu acasă. Pentru noi orice vizită era inadmisibilă. Toată liniștea casei ar fi fost tulburată. Și ce urme de cules pentru moarte ar fi fost lăsate… Nu se poate acasă, îi răspunsese mama și așa ajunsesem ca în fiecare joi, de la 8 la 9 seara, să stau aplecată peste caietul cu compuneri în bucătăria doamnei de română.
Doamna avea lustră cu becuri puternice și abajururi de sticlă transparentă. Perdeaua era subțire, probabil ziua lăsa lumina să treacă. Fața de masă era în culori vesele și deasupra chiuvetei avea un medalion din faianță pictată cu un coș plin cu fructe de toamnă. Bucătăria noastră era întunecată, în culori terne. De fapt, toată casa era în nuanțe de bej și gri, nimic care să atragă atenția. Nu vorbeam mult, exact cum mă învățase mama, doar dacă era absolut nevoie. Doamna mă lăuda mereu. Zâmbeam și îi mulțumeam pe mutește, cu bărbia în piept, strângând din ochi. Parcă ai fi o pisicuță, tu, copilă. Mai râzi și tu, că n-a murit nimeni. Ia să te aud, știi să râzi? Mă împungea cu guma creionului la subsuoară, iar eu mă străduiam să nu chicotesc.
La întoarcere luam tramvaiul cinci stații și autobuzul încă trei. Erau trei stații scurte, poate le-aș fi făcut mai repede pe jos decât să aștept pe trotuar mult și bine autobuzul. Înăuntru era mereu înghesuială și mirosea urât. Mama mă atenționase, observasem și eu – bunicul ajunsese la un singur cuvânt pe zi. Trebuia să fim toți precauți. Iar eu îmi închipuiam că în îmbulzeala aceea devin invizibilă, că urmele oamenilor se amestecă, iar moartea, derutată, până le adulmecă și până se dumirește care ale cui sunt, eu sunt scăpată. Totuși, chiar și așa mă temeam că s-ar fi ținut după mine și și-ar fi făcut ea loc în autobuz. Cine știe morțile câtor oameni se mai aflau acolo? Împinse între scaune, lovite cu papornițe, lipite de bara de la ușă ca să coboare la următoarea stație. Uneori mă întrebam dacă morțile astea vorbeau între ele, dacă se certau și se îmbrânceau care să coboare prima. Dacă erau toate la fel ori semănau cumva cu noi, noi fără carne – doar din oase. Dacă era așa, am fi știut cum arată moartea noastră doar făcându-ne o radiografie și, după aceea, am fi putut să o recunoaștem și să fugim. De multe ori mă simțeam vinovată doar pentru că îmi veneau aceste idei.
Firește, nu mă gândeam neîncetat la cum să trec neobservată, multe gesturi le făceam din obișnuință. Evitam noroiul, de exemplu, ca să nu-mi rămână urmele tălpilor în el. Sau zăpada. Când coborâsem din autobuz în seara aceea, pe mijlocul trotuarului erau bălți, toți mergeau pe margine, prin zăpadă, nu și eu. Mai bine să mă ud la picioare, dar să nu las urme. Bălțile începuseră să înghețe, iar mie îmi plăcea să calc pe pojghița aceea. Trosnea încet, uneori nici nu auzeam, fiindcă cizmulițele impermeabile, din fâș, foșneau și ele. Poate de aceea mi-am dat seama atât de târziu. Treceam peste pod, acolo felinarele erau rare, între ele erau zone neluminate. Priveam peste balustradă la decorațiunile de iarnă din parc, căutam să văd dacă erau rațe pe lac și dacă apa înghețase la mal, fiindcă în anii trecuți îmi zisesem că o piatră aruncată de pe pod chiar nu contează. Una singură, cu care să sparg prima gheață din an. O mică plăcere furată, pe care moartea sigur n-avea cum să o observe, fiind camuflată într-un sunet atât de natural. Când încetinisem însă, în urma mea pașii din zăpadă încetiniseră și ei. Când m-am grăbit, s-au grăbit și ei. Știam că nu erau alți oameni pe pod. Mașini treceau puține la ora aceea, nici nu am mai așteptat la semafor, am traversat strada prin mijloc.
Mai aveam doar câteva blocuri până să ajung acasă. Mă gândeam că mi se păruse. Cine să mă urmărească pe mine? Apoi am văzut umbra lungindu-i-se pe trotuar în lumina farurilor unei mașini ce venea din spate. Am întors capul, părul ieșit de sub căciuliță și gulerul înalt al fâșului mă incomodau la privit. O siluetă neagră, înaltă. Gluga îi ținea fața într-un con de umbră, nu i se vedea craniul și nici nu avea coasă așa cum îmi închipuiam. M-a surprins că fuma. Normal, am realizat eu atunci, trebuia să umble deghizată, altfel era ușor de recunoscut. A mărit pasul când m-a văzut că merg mai repede. Zăpada scârțâia luminată intermitent de firma unei farmacii închise. Am fugit. Cărțile se mișcau în ghiozdan și singura mea grijă era să nu alunec. Ce bine ar fi fost dacă puneam leucoplast pe tălpi cum voise mama. Cheile zornăiau în buzunar, încercam să ghicesc pe pipăite care e cea de la intrarea în bloc. Încercam să nu le scap din buzunarul deschis. Și în acest timp mă gândeam la zgomotele infernale pe care le făceam.
M-a prins chiar la intrarea în bloc, descuiasem și, până să trag ușa după mine, a apucat-o și a intrat. M-a împins în cutiile de scrisori, senzorul nu bătea până acolo, așa că lumina din scară nu s-a aprins. Am simțit cum mă apasă o lamă rece pe gât. Deci avea totuși coasă. Eram hotărâtă să fiu curajoasă și să nu-i spun unde stau. Să îi spun un alt număr de apartament, poate găsea pe altcineva tentant acolo. Nu puteam să aduc moartea acasă. Dar nu m-a întrebat nimic. S-a împins în mine, mirosea a tutun și a parfum grețos. Mi-a venit să vomit, la noi în casă nu exista parfum. Mi-a tras cu putere pantalonii. Fermoarul a pocnit și m-a zgâriat pe coapsă. Atunci am țipat. Nu mai țipasem niciodată. Nici nu știam că pot. Mi-am pus mâinile la gură. Era prea târziu, ecoul a răsunat în toată scara. Am auzit cheile răsucindu-se într-o ușă de la parter. Apoi yala de sus și lanțul. Silueta mi-a dat imediat drumul. A fugit la ușă, căutând pe bâjbâite butonul de la încuietoare.
– Morții mă-tii, nu ești mută!
Vocea îi era surprinzător de tânără. Nu i-am văzut fața, până s-a aprins lumina în scară, ieșise. De la apartamentul patru, doamna Georgescu a strigat din prag:
– Nu vă e, mă, rușine? Se odihnește lumea! Fir-ați ai dracu’ de derbedei!
Fața îmi ardea, încă mă gândeam la țipătul meu. Îmi răsuna în minte, înfiorător și nefiresc. Urechile îmi țiuiau. Mă luase cu amețeală și m-am sprijinit de perete. Nu mai eram Dima-Andreea-Florica-ți-a-mâncat-limba-pisica, cum îmi strigau colegii în pauze. Deși îmi era teamă că se va întoarce, nu m-am dus direct acasă. Ce mi-ar fi făcut mama pentru gălăgia asta! Așa că m-am așezat pe treptele dintre etaje, lumina s-a stins automat și am rămas în beznă ascultând. Cineva făcea șnițele la ora aceea. Însă oricât încercam să mă concentrez la zgomotele de afară, mintea mea recrea țipătul necunoscut pe care îl scăpasem. Ca un vițel la tăiere. Nu știu de unde îmi venise expresia, nu auzisem niciodată un animal sacrificat. Nu a mai intrat nimeni în bloc. Am stat acolo până când a coborât o doamnă de la patru cu un pechinez în lesă. Abia atunci m-am ridicat să merg acasă.
– Ce faci, Andreea, de unde vii așa târziu?
– De la meditație, i-am răspuns cu ochii în pământ și m-am bucurat că nu m-a întrebat și altceva.
Pe sub fâșul lung, nu mi se vedeau pantalonii rupți. Cățelul s-a apropiat de mine să mă miroasă, avea o vestuță roșie matlasată și botoșei în picioare, mergea crăcănat. M-am ferit lipindu-mă de perete, dar tot a apucat să-și lipească botul de marginea fâșului. În geacă îmi rămăsese impregnat mirosul de parfum, mă gândeam doar cum să o curăț fără să mă vadă mama.
– Hai, las-o! l-a smucit femeia agasată.
Am urcat lent scările și am bătut la ușă așteptându-mă la ce e mai rău. Mama mi-a deschis fără să mă privească, avea în mână o pijama curată, se pregătea să îl schimbe pe bunicul. Tata era în tura de noapte. Nu mi-a zis nimic, doar mi-a făcut semn să vin s-o ajut. Mult timp după aceea m-am tot întrebat dacă îmi recunoscuse țipătul. Am lăsat-o s-o ia înainte, mi-am dat repede geaca jos și am îngrămădit-o în cuier sub haina tatei. Am fugit în camera mea să mă schimb, cât am traversat holul îmi țineam cu mâna pantalonii să nu cadă. Fermoarul se rupsese și pierdusem nasturele de la betelie. Nu știam cum să îi repar. Pe picior aveam o zgârietură lungă și adâncă, pe care am uns-o cu cremă de gălbenele. Mi se părea că mirosul de parfum se simțea în toată casa. M-am dus în camera bunicului abia după ce m-am schimbat în treningul de casă și m-am spălat de multe ori pe mâini și pe față.
Am găsit-o pe mama stând pe marginea patului. Pijamaua curată era căzută pe jos. Nu a spus niciun cuvânt, dar mi-am dat seama imediat că bunicul murise. Chiar și atunci, din obișnuință, mama plângea în tăcere. N-am știut ce altceva să fac decât să să-i scot filmul dintre dinți. Rămăsese înțepenit în mușcătură. Nu știu dacă asta a vrut să scrie sau doar atât a mai apucat, dacă a fost un spasm sau un mesaj. Era un singur punct, care în Morse înseamnă E. Era un film nou și începea cu un punct. Eu am plâns mai târziu, în secret, în camera mea, gândindu-mă la țipătul meu ca la o crimă.
Imagine: Caterina Petrucci, Film Photography Darkroom, 2020
